Experţi, foşti şi actuali oficiali, se întrec în a-i da sfaturi lui Joe Biden

Experţi, foşti şi actuali oficiali, se întrec în a-i da sfaturi lui Joe Biden

Autor: Alexandru Lăzescu

Multe dintre opiniile experţilor despre ceea ce ar trebui să facă noua administraţie de la Washington în materie de politică externă ignoră complet noua realitate geopolitică şi sunt impregnate de o doză masivă de idealism utopic.

Joe Biden nu este un preşedinte cu o forţă politică reală. După cum reiese şi dintr-un interesant articol publicat la începutul lunii februarie în revista Time (care, bineînţeles, vorbeşte despre „salvarea alegerilor”), el a fost instalat la Casa Albă şi cu sprijinul consistent al unei coaliţii subterane între sindicate şi marile corporaţii, inclusiv Big Tech (ceea ce explică, între altele, multe dintre deciziile acestora din urmă împotriva lui Trump). La care se adaugă grupările radicale stângiste din interiorul şi din afara Partidului Democrat pentru care demantelarea capitalismului şi a imperialismului sunt puncte cheie pe agendă. Asta înseamnă că Joe Biden are o capacitate relativ redusă de a-şi impune ideile, chiar dacă ar vrea să o facă, ceea ce nu e deloc sigur, şi că deciziile luate de administraţia sa trebuie să împace obiective şi interese care adesea se bat cap în cap. În mod inevitabil se va ajunge astfel la blocaje şi decizii în contradicţie cu realitatea de pe teren. După cum scrie şi George Friedman în „Geopolitical Futures”, Biden este înconjurat de oficiali puternic impregnaţi de viziuni şi politici din trecut care nu mai sunt valabile în actualul climat global şi de ideologi care insistă pentru anumite demersuri şi acţiuni indiferent de costul acestora. Este vorba de chestiuni majore precum relaţia cu Europa, care s-a văzut deja, chiar acum la Conferinţa de Securitate de la München, că este foarte departe de ceea ce îşi imagina Washingtonul că ar putea fi, de cea cu China sau de situaţia din Orientul Mijlociu.

De pildă, linia dură adoptată de noua administraţie în relaţia cu Arabia Saudită, aplaudată de mulţi din cauza problemelor legate de drepturile omului de acolo, şi dorinţa de a reintra în acordul cu Iranul, nu va face în nici un caz regimul de la Teheran mai prietenos şi nici nu-l va determina să renunţe la programul său de înarmare nucleară, în ciuda a ceea ce crede, de pildă, noul secretar de stat, Anthony Blinken. O mult mai corectă perspectivă asupra felului în care regimul din Iran se raportează la relaţia cu Statele Unite poate fi desprinsă dintr-un articol cu titlul sugestiv „Ce am învăţat în timpul petrecut într-o închisoare iraniană”, publicat în Wall Street Journal, de Wang Xiyue, doctorand în istorie la Universitatea Princeton, care a făcut peste 3 ani de detenţie într-o închisoare iraniană. „Am învăţat ceea ce mulţi iranieni ştiu deja: ostilitatea regimului faţă de SUA nu este reactivă, este pro-activă, înrădăcinată într-un anti-americanism feroce. Teheranul nu este interesat de normalizarea relaţiilor cu Washingtonul. Regimul supravieţuieşte şi prosperă cultivând ostilitatea împotriva Occidentului, o postură care este parte integrantă a identităţii sale.” În plus, cum şi Rusia, şi China au bune relaţii cu Arabia Saudită şi cu ţările din Golf, ambele ar putea profita pentru a-şi creşte influenţa în regiune pe fondul erodării celei americane. Ar fi un beneficiu suplimentar în acest sens pentru Moscova care ar veni după succesul din Siria. Dacă, aşa cum deja se vede, se va reveni şi la o distanţare faţă de Israel, pe linia adoptată în cursul administraţiei Obama, şi la o linie mai dură şi în relaţia cu Egiptul, din raţiuni similare cu cele invocate şi în cazul Arabiei Saudite, Statele Unite riscă să rămână în final cu o influenţă semnificativ diminuată într-una dintre regiunile cheie de pe glob.

Euforia legată de apariţia în scenă a unui nou preşedinte american aflat din toate punctele de vedere la polul opus faţă de Donald Trump pare să nu cunoască limite. Comentatori, experţi din think tank-uri, foşti înalţi oficiali, foşti politicieni, intelectuali din spaţiul academic, se înghesuie să-i dea sfaturi privind maniera în care va trebui să abordeze marile probleme ale lumii contemporane. Numai că, de altfel previzibil, multe se înscriu în acelaşi registru de soluţii clasice din trecut ignorând noile realităţi geopolitice ale momentului care se înscriu în logica competiţiei globale pentru influenţă şi resurse care a marcat practic toată istoria omenirii mai degrabă decât a celei care a marcat, o scurtă perioadă, un aparent triumf a liberalismului sub Pax Americana.

Dintr-un studiu din 2005 al profesorului de psihologie Philip Tetlock, de la Berkeley University, reiese că experţii consacraţi cultivaţi în mass media, cei care adesea consiliază guvernele, nu se descurcă mai bine în materie de predicţii decât majoritatea celorlalţi, iar când greşesc sunt prea puţin dispuşi să recunoască acest lucru. În fapt, acurateţea predicţiilor se dovedeşte a fi invers proporţională cu renumele şi încrederea exagerată în capacitatea lor de a prezice corect evoluţiile. Nu ducem deloc lipsă de exemple notorii în această materie. De pildă Paul Krugman, care are un Premiu Nobel pentru Economie şi o rubrică regulată la The New York Times, prezicea cu ceva mai mult de două decenii în urmă că Internetul nu va avea un impact mai mare ca invenţia faxului. În timp ce alţi doi economişti foarte la modă şi foarte preţuiţi în cercurile liberale, Jeffrey Sacks şi Joseph Stieglitz, un alt Premiu Nobel, nu mai găseau suficiente cuvinte de laudă pentru reformele lui Hugo Chavez din Venezuela care în ultimii ani au dus ţara în colaps economic.

Experţii în economie sau în politică internaţională nu fac bineînţeles excepţie. În plus, în acest caz pe lângă motivaţiile generale, precum dificultatea de a face analize şi de a oferi recomandări care să contrazică teorii pe care le avansaseră anterior sau oportunismul (nu e deloc comod să spui lucruri care se abat de la părerea generală în materie, îţi rişti cariera profesională şi statutul public), există adesea şi o orbire ideologică care îi face să vadă lumea aşa cum şi-ar dori ei să fie nu cum arată ea în realitate. Cauzele juste, demersurile pledate poate cu bune intenţii, nu sunt deloc o garanţie pentru succesul unor iniţiative. Din contra, în dese rânduri, au exact efecte contrare. De pildă, în opinia Ninei Munk, autoarea unei cărţi dedicate campaniei duse de Jeffrey Sachs în vederea eradicării sărăciei din Africa „s-a dovedit ulterior că proiectele sprijinite de el au lăsat în urmă oameni mai săraci decât la început”. Un exemplu tipic este tratarea situaţiei din Orientul Mijlociu unde abordarea sacrosanctă a fost timp de decenii aceea că elementul esenţial era rezolvarea problemei palestiniene. Or asta nu lua în calcul faptul că pentru statele arabe sunnite din regiune, cum sunt şi cele din zona Golfului, Iranul devenise principala ameninţare, motiv pentru care reglementarea relaţiei lor cu Israelul a devenit prioritară. Luând act de această realitate, Donald Trump, privit drept un ageamiu în politică externă, a realizat mai mult în acest domeniu decât cei care au promovat atâta vreme abordările tradiţionale.

Friedrich Hayek mărturisea că a intrat în depresie timp de două săptamâni după ce a petrecut o după amiază la o librarie din New York şi a văzut ce cărţi citesc majoritatea oamenilor. „După ce vezi asta îti pierzi orice speranţă.” Poţi avea oarecum acelaşi sentiment după ce parcurgi o serie de articole precum cele din publicaţia Project Syndicate scrise de autori care au deţinut la un moment dat, sau chiar deţin în prezent, poziţii de vârf în guvernul de la Washington, în Comisia Europeană, în guverne din Europa sau în diplomaţie. Elementul comun este o şocantă fugă de realitate, în parte produsul unor inerţii de abordare moştenite dintr-o altă realitate geopolitică, în parte influenţate de o amprentă ideologică care avansează o viziune utopică. Câte dintre aceste idei se vor regăsi în deciziile de politică externă ale noii administraţii e greu de spus. Fără îndoială în rândurile acesteia se regăsesc şi oameni mai pragmatici care măcar în ceea ce priveşte chestiunea fundamentală a relaţiei cu China sunt destul de realişti. Însă maniera în care o vor aborda în mod concret va fi influenţată şi de alte cercuri şi structuri influente cu convingeri ideologice şi interese posibil divergente.

Majoritatea sfaturilor primite de administraţia Biden, din interiorul sau din afara Statelor Unite, sunt în legătură cu China. Mai toate pleacă de la premisa că regimul de la Beijing este în esenţă unul prietenos, benevolent, un adevărat campion al multilateralismului, şi că doar atitudinea nejustificat de agresivă din perioada Trump stă în calea unei colaborări fructuoase spre binele omenirii. De pildă, Javier Solana şi Eugenio Bregolat îl îndeamnă pe Joe Biden să combine competiţia (de exemplu în materie de comerţ, tehnologie, sport etc.) şi cooperarea în relaţiile bilaterale cu China. Sigur, competiţia în sport este de preferat celei militare, dar nu a existat nici un moment în istoria omenirii în care cea din urmă să nu aibă întâietate în relaţiile dintre state. În fapt, teza principală a articolului, împănat cu platitudini de genul „China şi Statele Unite trebuie să încerce să se înţeleagă reciproc”, în care autorii reuşesc performanţa remarcabilă de a scrie despre relaţiile dintre Statele Unite, UE şi China fără să pomenească măcar o dată Taiwanul sau Hong Kong-ul, este aceea că Washingtonul ar trebui să accepte cu seninătate ca Uniunea Europeană, în exercitarea „autonomiei sale strategice” să coopereze liniştită cu ţara al cărui obiectiv principal este să dizloce Statele Unite din poziţia lor de hegemon global şi să domine restul planetei. Asta după ce Zhang Jun explică într-un alt articol de ce Biden trebuie să abandoneze „războiul comercial eşuat cu China”. Între motivele majore este, bineînţeles, cel al „salvării planetei”. O teză în acord cu cea avansată şi de Josep Borrell şi Werner Hoyer care tot în Project Syndicate decretează că Europa (ca de obicei se face echivalarea abuzivă între UE şi Europa) trebuie să devină „o putere globală în domeniul Climatului” explicând că „agenda UE de decarbonizare trebuie să stea şi la baza politicii sale externe”.

Un alt îndemn la cooperarea cu China vine de la Anne-Marie Slaughter şi Emily Lawrence care îi cer lui Biden să promoveze un regim de colaborare multilaterală în spaţiu, de pildă pentru comercializarea resurselor lunare. Probabil că Beijingul nu ar avea nimic împotriva reglementării obiectivului încă relativ îndepărtat de comercializare a resurselor lunare ca şi în ceea ce priveşte chestiunea Schimbărilor Climatice atâta vreme cât astfel de discuţii distrag atenţia de la ofensiva sa de obţinere a dominaţiei globale în plan economic şi tehnologic, explicitată în documente majore de poziţie ale Partidului Comunist Chinez care stipulează ca Beijingul să devină lider mondial în 10 tehnologii majore, precum Inteligenţa Artificială şi computerele cuantice, până în 2025, şi să domine standardele tehnologice esenţiale în aceste noi tehnologii până în 2035. Pentru că, la fel ca în cazul WTO, va avea grijă să-şi urmărească interesele sale pe plan intern şi extern, în timp ce retoric va sprijini acorduri internaţionale, precum cel de la Paris.

Acest şir de naivităţi urmăresc o logică complet deconectată de ceea ce se întâmplă în realitate. Ignoră, de pildă, maniera agresivă adoptată de China în relaţia cu ţările din Asia de Sud-Est, tonul ameninţător la care recurge în cea cu Australia sau măsurile punitive pe care le aplică tuturor celor, persoane, companii, organizaţii sau ţări, care îndrăznesc să aducă în discuţie subiecte precum Dalai Lama, Tibet, Hong Kong sau Taiwan. Şi, îşi găsesc o deplină ilustrare într-un articol sub semnătura lui Jeffrey Sachs, „De ce Statele Unite trebuie să coopereze cu China”. El se declară îngrijorat de consensul bi-partizan în privinţa competiţiei geopolitice cu China, în particular de poziţia exprimată în discursul lui Joe Biden de la Munchen în care a vorbit despre „competiţia strategică pe termen lung cu China”. O mare greşeală, crede Sachs. Pentru că, scrie el, „obiectivul Chinei nu este nici să demonstreze că autocraţiile sunt mai performante decât democraţiile, nici să erodeze securitatea şi prosperitatea Statelor Unite aşa cum se scrie în Strategia Naţională de Securitate din 2017”. Nici unul dintre aceste argumente nu stă în picioare. Agenţia oficială de presă chineză, Xinjua, a enunţat în repetate rânduri că sistemul de guvernare chinezesc a dovedit că este superior democraţiei occidentale şi de aceea ar trebui adoptat în ţările în curs de dezvoltare. Iar în legătură cu al doilea argument un astfel de obiectiv nu trebuie neapărat declarat explicit, reiese din acţiunile concrete întreprinse de către regimul de la Beijing. Cu toate acestea, Jeffrey Sachs vine cu o dovadă irefutabilă pentru afirmaţiile sale: discursul lui Xi Jinping de la Davos care a transmis un „mesaj bazat pe multilateralism”, pentru a „lupta împreună împotriva provocărilor globale şi a crea împreună un viitor mai bun pentru umanitate”. Într-adevăr, e imposibil să găseşti vreun cusur acestui exemplu de logică implacabilă.

Foto. Alexandru Lăzescu