Suflet departe de casă

Suflet departe de casă

Autor: Lăcrămioara Maricia Niţă (Italia)

 

Proză şi poezie

 

Cine a ucis poemul?

 

Pași șovăitori se aud târziu în noapte. O bufniță își cântă singurătatea, ecoul plânsetul ei se izbește de pereții coridorului. Perdeaua deasă a nopții se așterne peste copacii din grădină, atârnând greu de fiecare frunză îngălbenită.

Din când în când, un fulger străpunge imensitatea cerului prevestind apropierea ploii. O pală de vânt deschide ușa camerei izbind-o cu putere de perete, precum o palmă pe obrazul uscat de vreme.

Năzdrăvanul spulberă obraznic topul de hârtie uitat pe colțul mesei iar foile își iau zborul împrăștiindu-se care încotro pe covorul din mijlocul camerei, cu franjurii săi încâlciți și zdrențuiți pe alocuri.

Un sunet sec completează muzica susurată de vântul puternic. Șoaptele foilor se transformă într-un oftat. Călimara se odihnește pe chipul lor alb lăsând în urma o pată cu aspect hilar. Forma sa se schimbă cu fiecare secundă ce se scurge pe cadranul ceasului din perete. Negura sa ascunde literele poemului scris cu o oră înainte de condeiul ursuz al poetului.

În penumbră, într-o atitudine statuară, bătrânul poet urmărește cu privirea pierdută zborul lin al manuscrisului. Unde să își găsească puterea de a se ridica de pe laviță? Oasele nu mai răspund, le aude geamătul la fiecare mișcare. Rotițe ruginite, genunchii îi tremură fără stăpânire. Însă cu gândul pleacă către masă, mângâie restul manuscrisului scăpat de obrăznicia vântului într-o atingere aproape senzuală, precum atingerea femeii iubite în clipele de amor descătușat.

Instinctiv își strânge pumnul într-o încercare nesigură de a opri cuvintele ce i se învârteau în minte:

„Într-o călimară, plină cu cerneală… ce fel de cerneală ai tu în călimara ta?” acel joc al copilăriei de mult apuse, melancolia serilor de toamnă când se juca dinaintea sobei de teracotă, pe țolul de coade țesut împreună cu mumă-sa în nopțile geroase de iarnă.

Ce fel de cerneală o fi având în călimara ce zace acum pe podea? O cerneală ucigașă de cuvinte? Uite cum a distrus fiecare literă frumos încondeiată până nu demult!

Cum poate o călimară să fie mamă și asasin? Din adâncul ei s-au născut literele.

Șoaptele sufletului său le-a trasformate într-o înșiruire de cuvinte. Agățate de peniță le-a așezat cuminți în versuri ce își așteaptă declamatorii.

Iubiri fierbinți, doruri neîmplinite, ani trecuți în zbor lăsând urme pe trupul uscătiv dispar acum ca într-o gaură neagră, căldura lor estompându-se în praful cosmic.

Un zâmbet melancolic i se agață de colțul gurii. Bătăile inimii sale se acordă ticăitului ceasului din perete, un cântec sacadat, o întoarcere în timp. Scurgerea secundelor prin venele îmbătrânite înapoi, până la izvorul alb al facerii.

Voise un poem capabil să închidă în el tot zbuciumul vieții. Dorea să lase în urmă-i un testament al operei sale, acum neterminată.

Privirea străpunge întunericul camerei și se odihnește pe ultimul cuvânt ce se ivește de sub pata de cerneală: Sfârșit! Doar atât a mai rămas din toată viața dedicată poeziei: un cuvânt mânjit ce își strigă durerea din albul murdar al unei foi de hârtie.

Vântul s-a potolit demult. Ploaia plânge molcom în geam de parcă ar vrea să șteargă cu lacrimile sale urmele de tuș eliberând cuvântul din strânsoarea lui.

O lumânare își pâlpâie lumina tremurândă într-o ultimă încercare de supraviețuire.

Bufnița și-a reluat cântul prevestind parcă moartea poemului.

 

Depăn vise…

 

Mosorul pe care până mai ieri erau adunate mi-a căzut printre degetele ușor răsfirate.

Neîndemânarea mea l-a făcut să se rostogolească prin lume săltând dintr-un munte în altul, de la o persoană la alta.

Nu știu de ce, dar în loc să se destrame acesta a devenit din ce in ce mai mare, colecționd vise precum un bulgărele de zăpadă în goana lui prin mantia albă a lumii.

Îl aud râzând, o cascadă de clopoței clincăind, un clipocit de ape repezi ce se îndepărtează de izvor… Oare de ce râde?

Lasă că voi pune mâna pe el și-i voi deșira visele ca pe mărgele… una, două, trei, până la ultima.

În cristalul lor revăd copila de odinioară, acea Desdemona, cum mă striga bunicul.

Neastâmpărată, mereu cu dor de ducă, acum în nuc, mai apoi pe casă, acum în colbul drumului, mai apoi umblând bezmetică printre straturile de zarzavaturi.

Iaca așa! Neîndemânatecă făptură! Iar ți-a fugit mintea pe coclauri! Te vezi printre amintiri cu verii pe costișă, alergând prin livezi sau păzind bobocii pe zoană.

Atentă să nu te frigi la ceaunul de tuci în care bunica fierbe o chisăliță de vișine! Hei, nu uita să arunci un pumn de cireșe negre peste vișinile zemoase! Bunica spunea mereu că această combinație nu poate da greș. Păi zău așa, ce greș să dea când ne adunam toți nepoții pe lângă ceaun și înfulecam de spuneai că se bat turcii la gura noastră!

D-apoi bătălie se dădea… cine scuipă cel mai departe sâmburii din gură. Și dacă mai nimereai pe cel din fața ta atunci să vezi război! Împăciutorul era varga bunicii învârtită cu măestrie peste capetele înfierbântate!

Sărmanul ceaun de tuci, greu încercat pe timp de vară când ne adunam o puzderie de nepoți prin curtea bunicii! Dacă nu era bătălia pe chisăliță, atunci sigur ne luptam pe laptele cu mămăliguță. Dacă nu erau cartofii la ceaun cu prăjeală de ceapă din grădină, se înțelege, atunci clocotea în el un borș de boghi dres cu corcodușe de îmi lasă gura apă numai când mă gândesc!

Dragă Timp, întoarce-mă în vremea copilăriei mele, pe ulițele satului bătucite de tălpile goale, udate de ploile repezi de vară, mângâiate de roțile carelor grele ce trec scârțâind pe înserat!

Du-mă în ținutul nesfârșit al aducerilor aminte, în vreme de iarnă, când se auzea colinda prin curțile vecine iar eu stăteam cu nasul lipit de geamul înghețat, operă de artă desăvârșită a doamnei Iarnă.

Parcă simt și acum gustul covrigilor încălziți pe plită, prea reci și prea uscați pentru a putea fi mâncați, căci îi adunasem cu o seară înainte mergând cu plugușorul pe la casele din sat.

Ascultă! Vorbesc lemnele în sobă! Focul mușcă din ele și trosnește și le ceartă! Lipește-ți picioarele de soba în teracotă! Ai umblat toată ziua prin zăpadă! Auzi iureșul copiilor pe derdeluș? Parcă îți vine să fugi iară, dar te toropește focul și te lași încet, încet cuprins de o toropeală dulce.

Trec ani și tu o dată cu ei! Îmi ninge cireșul în păr, iar dorul îmi invadează sufletul! Bunicii s-au mutat în umbra clopotniței bisericii din deal, colegii de aventură s-au risipit care după cum i-a bătut vântul sorții; căsuța bătrânească își odihnește zidurile sprijinite într-un par gata gata să se năruiască și odată cu ea se v-or nărui toate visele copilărie mele.

Păstrează clipa, îmi spun! Închide ochii și respiră pentru o ultimă dată parfumul de levănțică amestecat cu naftalină din odaia mare a bunicii! Umpleți auzul cu ropotul ploii ce cade grăbită pe șindrila casei! Bucură-ți simțurile cu mireasma pâinii coapte în cuptorul din spatele bucătăriei!

Deapănă vise: unu, doi, trei… până la ultimul și nu mai lăsa să îți fugă printre degete!

Nisipurile mișcătoare ale Timpului mă v-or acoperi până la ultimul bob de nisip!

Timpul, “unicul dușman” al omului! Clepsidra vieții noastre prin care curge fiecare secundă până la ultimul grăunte, fără a avea posibilitatea de a o întoarce și de a relua numărarea.

 

Agonie

 

Nu, nu am părăsit niciodată pântecele mamei.

simt strânsoarea cordonului ombilical în jurul inimii…

uite, mamă! încă un fir de păr alb mă apasă pe tâmple…

aud șoapta vântului încâlcindu-se prin părul meu ca într-un lan de grâu

timpul îmi mușcă glezna piciorului drept

șchioapătă însângerată pe prispa casei tale

lasă-mă să odihesc capul în poala ta

cum făceam de copilă

iar tu prefăte că îmi măngâi gândurile.

stinge-mi setea de viață cu laptele sânului tău neînțărcat

 

inima mea se odihnește la umbra inimii tale

mai naște-mă o dată, nu vreau să îmbătrânesc

nu auzi cum plânge copilul din mine?

 

Senzorială

 

Simt căldura soarelui

rănindu-mi pleoapa

în încercarea sa

de a-și potoli setea cu roua ochilor.

 

Ascult lipăitul secundelor,

copii năstrușnici ai domnului Timp,

în goana lor nestingherită

prin coridoarele cosmice.

 

Aud rostogolirea gândurilor,

jucători la ruleta rusească,

zaruri aruncate cu nonșalanță

pe masa de joc a vieții.

 

Îmi apropii urechea

de reavănul pământului

geamătul ierbii

îmi mângâie timpanul,

își susură durerea facerii,

mânjindu-mi auzul

cu verdele său crud.

 

Mă îmbată dorința,

sorbind cu setea țărânei arse de soare

călcată fără milă de talpa piciorului

golesc pocalul furat zeilor

și mă proclam regina

unica posesoare de drept

a pantofului de cristal.

 

Am nevoie de tine

 

am nevoie de o îmbrățișare,

de o lacrimă ce coboară încet până la inimă,

am nevoie doar de o simplă atingere

capabilă să închidă în ea

tot ceea ce ne unește

am nevoie de un mic zâmbet

ce îmi poate mângâia sufletul

 

atât de zbuciumat între nesiguranță

și răul ce ne înconjoară zi de zi.

 

Însă tu, Fericire

îmi bați la ușă îmbrăcată în zdrențe

îți deschid fără să te recunosc

te alung strigându-ți vorbe de ocară

iar tu pleci abătută

vagabondând, lăcrimând

pe străzile pustii ale orașului.

Să te chem nu mai pot

glasul meu se lovește de ziduri

precum bilele unui flipper.

Cui să spun acum:

am nevoie de tine, Fericire!

 

Trup plămădit din lutul timpului

 

Trup hâd cu suflet de fecioară,

te-au plămădit din lutul timpului,

lacrimile cerului modelat-au formele tale

 

iar dogoarea soarelui săpata-ți riduri adânci

pe fața ta cea fără de prihană.

 

Abandonată de Făuritorul tău

înfăptuirea nașterii tale în van fu

rătăcitoare ești pe cărările vieții fără de odihnă

în căutarea veșniciei întru pomenirea ta

și întoarcerea la izvorul creației.

 

Din pământ te-ai născut spre bucuria Lui

Cel ce a uitat să cheme ursitoarele

lipsindu-te de bucuriile soartei

obligându-te a te mulțumi cu puținul

și mierea din pocalul zeilor risipind.

 

Hârșînd talpa piciorului prin praful cosmic

degeaba te căznești ghimpii a scoate

însângerată trecere , tu nălucă

așează capul pe perina de fân uscat

abandonându-te resemnată pământului.

*

Lăcrămioara Maricica Niță (n.11 iunie 1974, Bacău) cu origini în Moldova lui Ștefan cel Mare a ales să trăiască împreună cu familia la Roma, Cetatea eternă! Este de  profesie educator puericultor pentru copii cu dizabilități, educator voluntar în cadrul Comunității Sant’Egidio, unde organizează laboratoare de lectură cu copii români și străini.

Din iunie 2017 promovează pe rețelele de socializare proiectul „Te provoc la o carte”, proiect ce își propune promovarea culturii și limbii române printre conaționalii noștri trăitori în afara țării. Din aprilie 2018 proiectul face parte din activitățile culturale ale Asociației Alianța Românilor – Filiala Roma, asociație cu care a realizat câteva evenimente culturale. „Te provoc la o carte”, în primăvara 2018, a fost colaborator principal în proiectul „Te caută o carte” al Institutului Cultural Eudoxiu Hurmuzachi din București. În octombrie 2018 organizează o donație de carte la Biblioteca Elsa Morante din Ostia în beneficiul românilor din Ostia și din împrejurimi, donație  realizată cu sprijinul Editurii Ratio ed Revelatio din Oradea. În lunile iunie și iulie 2018 organizează două lansări de carte: a scriitoarei Maria Mazilu („Frământări unui pisoi salvat”) și a scriitorului Mirel Magop („Gringo”).

În 2019 organizează lansarea cărții scriitorului italian Ernesto Berretti „Io non sapevo niente” (Eu nu știam nimic), o carte despre România postdecembristă în care autorul este protagonist făcând parte din contingentul Căștilor albastre staționat pe Dunăre la Calafat.

În cadrul evenimentelor dedicate marelui poet Mihai Eminescu, în luna mai 2019 a organizat în librăria romană Booklett Le Torri evenimentul „Mihai Eminescu, poetul absolutului” în colaborare cu Asociația Dacia.

Debutează în revista on-line „Lunca Sufletului” (Lido dell’anima) sub îndrumarea poetei Lidia Popa.

Participă cu texte în antologii: „Acorduri lirice italo-române” (Editura Pim, Iași), „Cenaclul de la Roma”, ediția 2019 (Editura Minela, București), „Corona Jurnal, gânduri din izolare” (Editura Zorio), „Literatura română contemporană-Poezia” (Editura ArtCreativ), „Visul Copilăriei” (în curs de apariție la Editura ECreator), „Row of masks- poemul fluviu”, coordonator poetul Adrian Mondea, „Antologia Premiului Între cuvinte și infinit” (Tra le parole e l’infinito), „Vis cu Nichita, volumul VII”, „Daruri divine” (Editura Amanda Edit Verlag în colaborare cu Asociația culturală a scriitorilor albanezi și Biblioteca Albanezul), „Universum, Vol. IV” ( Editura Globart Universum, Montreal Canada) în stampa „Cenaclul de la Roma, 2020”, Editura Minela, București, „Verrà il mattino e avrà un tuo verso – Poesie d’amore” vol. XVII (Editura Aletti Editore), „Premio Letterario Internazionale Maria Cumani Quasimodo”, vol. 4 (Editura Aletti Editore).

În martie 2020 apar la Editura Pim din Iași volumele proprii „Suflet departe de casă” (poezii în limba română) și „Il destino di una lacrima” (poezii în limba italiană).

Publică texte în revista on-line ECreator, sub îndrumarea poetului Romeo Ioan Roșiianu.

Participă la diverse concursuri literare în Italia cu texte edite și inedite fiind printre autorii finaliști:

– „Tra parole e l’infinito” (între cuvinte și infinit) – obținând premiul al treilea;

– „Vera il mattino e avrà un tuo verso” (poezie de dragoste), Editura Aletti;

– Premiul internațional „Maria Cumani Quasimodo”, Editura Aletti;

– La Panchina dei versi (banca versurilor), Editura Aletti;

– „Parole in fuga”, Editura Aletti;

– „Le donne straniere si raccontano” (Femeile străine se povestesc), concursul Madrelingua (limba mamă).

În martie 2020, odată cu intrare în vigoare a situației de urgență datorită epidemiei de coronavirus dă viață proiectului „Poveștile lui Lăcry”- o serie de povești citite pentru copiii români aflați în afara țării. Poveștile pot fi vizualizate pe pagina Facebook „Te provoc la o carte” dar și pe YouTube.

Foto. Lăcrămioara Maricia Niţă