Golgota neamului românesc (II)

Golgota neamului românesc (II)

Autor: Petru Grior (Cernăuţi)

În ziua de 6 februarie 1941, reprezentanţii Secţiei Raionale Herţa a Direcţiei Regionale Cernăuţi a Comisariatului Poporului pentru Afaceri Interne al URSS o arestează pe ţăranca Maria Băhnărel, născută în 1918, în satul Proboteşti, fostul judeţ Dorohoi al României, acuzată de „nedenunţare”. Pe data de 7 mai, acelaşi an, Comisia Specială de pe lângă Comisarul Poporului pentru Afaceri Interne al URSS adoptă hotărârea privind deportarea ei în Siberia. Împreună cu mama, au apucat drumul calvarului copiii: Mihai, născut în 1936; Toader, născut în 1939; Verginia, născută în 1940. Averea indicată a persecutaţilor constituia o casă şi 5 hectare de pământ.

Tot pentru „nedenunţare” va fi încătuşată, la 12 februarie, acelaşi an, şi ţăranca Natalia Andros din localitatea Târnauca Herţei, născută în 1910. Soţul ei, Nicolae Andros, în perioada interbelică a fost membru al unui partid cu vederi democratice din România. În timpul instaurării dictaturii bolşevice în Ţinutul Herţa, se afla în rândurile Armatei Române. Conform legislaţiei sovietice, soţia trebuia să înainteze autorităţilor staliniste un denunţ, în care să indice faptul despre activitatea anterioară a soţului în această organizaţie politică. Ţăranca n-a procedat după cum cerea litera legilor primului stat socialist din lume şi nimereşte în beciurile cazematelor bolşevice. Pe data de 10 iunie, „troika operativă” a Direcţiei Regionale Cernăuţi a Comisariatului Poporului pentru Securitatea  de Stat al URSS adoptă hotărârea privind deportarea româncei în Gulagul sovietic. Cu scumpa lor mamă au pornit spre împărăţia celui mai straşnic sistem de reprimare şi copiii: fiul Gheorghe, născut în 1932, şi fiica Georgeta, născută în 1933. Când Nicolae Andros, fiind lăsat la vatră, în 1942, s-a întors în satul natal, a găsit casa pustie şi averea devastată.

După două săptămâni, în ziua de 28 februarie 1941, în mâinile călăilor comunişti intră altă ţărancă, Elena Ailincăi, născută în 1912, tot în satul herţean Târnauca din fostul judeţ Dorohoi al României, fiind acuzată de reprezentanţii organelor staliniste de represalii de „activitate subversivă”. Odată cu declanşarea operaţiunilor militare între România şi imperiul sovietic, românca va fi scoasă din închisoarea cernăuţeană şi, împreună cu alţi deţinuţi, porneşte spre Nistru. În urma unui bombardament aerian, reuşeşte să evadeze de sub escortă, întorcându-se în satul natal, unde s-a stins din viaţă în 1942. A murit în floarea vârstei, la 30 de ani, fiindcă sănătatea ei a fost zdruncinată în beciurile fioroase ale cazematelor sovietice, unde anchetatorii penali, pentru a obţine declaraţiile necesare, foloseau în timpul interogatoriilor toate mijloacele de tortură puse din belşug la dispoziţia lor de către regimul totalitar bolşevic. Fiecare femeie arestată era supusă batjocurilor şi înjosirilor bestiale. Fiind dezbrăcată până la brâu, unul dintre călăi se plasa în spatele nenorocitei, ţinând-o vârtos de coatele braţelor, iar altul, întinzându-i cu o mână sânu-i gol, îl lovea fără milă cu cantul unei rigle mari şi grele, care se găsea în cea de a doua mână a călăului, pricinuindu-i bietei fiinţe dureri insuportabile. Când anchetatorii oboseau, victima era introdusă în „cuşca câinelui” – o cameră întunecoasă, cu suprafaţa de 2 metri pătraţi, fiind ţinută zile în şir fără hrană şi apă. După aceste procedee de anchetare socialistă, osândita, ajunsă la culmea disperării, semna toate hârtiile cu învinuiri false, pregătite anterior, conform cărora nevinovata devenea vinovată şi pecetluită cu straşnicul nume de „duşman al poporului”.

(Text preluat din „Libertatea Cuvântului” din Cernăuţi, cu acordul redactorului-şef Romeo Crăciun)

Foto. Petru Grigor