Mezalianțe

Mezalianțe

Autor: Ioan Mugurel Sasu

Alegerile au trecut, pandemia a rămas, sărbătorile de iarnă trec, speranțele noastre rămân acum, dar dacă analizăm simptomele prezentului se pare că tot la acest stadiu, de eternă nădejde, vor fi și în viitor. Oare și dacă ar participa la vot numai zece procente din numărul total de persoane cu drept de vot, beneficiarii de admirație electorală încadraţi în acest rezultat, s-ar considera putere legitimă? Sunt motive a crede că da. Ba mai mult ca sigur că și în această situație s-ar încropi relații de prietenie între purtătorii unor doctrine (care?) diferite să se combine cu abilitate dictată de disperarea pierderii avantajelor, dar, așa cum am mai spus cu altă ocazie, ca o altoire a unei crengi de cireș pe o tulpină de floarea soarelui. Se realizează alianțe? Chiar dacă numărul de voturi nu a creat nobili și iobagi, tot mai mult seamănă a mezalianță unirea între cei cu puțin și cei cu foarte puțin. Printre rezultate este și acela de a facilita accesul la marile fotolii a unora care abia au ridicat capul din țărână. Nu este vorba de țărâna care ar trebui să încununeze cheliile sub care nu au funcționat planuri de rezolvare a dureroaselor probleme cu care se confruntă țara. Era nevoie de o forță conducătoare serioasă și care să aibă posibilitatea de a susține legislativ ipotetice măsuri executive? Desigur! Dacă interesul național ar fi fost pe primul loc, devansând interesul de partid, se putea crea o alianță între cele două partide care ocupau primele locuri (cu riscul de a nu mai avea pe cine da vina pentru orice neregulă) și, lăsând la o parte acuzațiile, fără a mai visa la ceea ce ar trebui să fie, să realizeze, din ceea ce este, ceea ce trebuie să fie, atât cât se poate, adică o conducere a țării în direcția în care poporul vrea să meargă de câteva decenii. Este asta ceva greu de făcut? Este greu de unificat culorile de pe afișele electorale? Având în vedere că în decursul timpului aceleași chipuri au apărut pe fond puțin diferit, uneori chiar deloc diferit, să se ierte păcatul de a fi promis ceea ce fiecare a știut bine că nu se poate și împreună, nu chiar unitatea de monolit antedecembristă, dar să-și unească forțele pentru binele poporului. Dacă „binele poporului” sună desuet, înseamnă că există alte rațiuni pentru care există o clasă politică și nu mai are rost să așteptăm ceva ce nu ni se cuvine. Știm: „Ce e val ca valul trece”, dar pentru prea multe generații a trecut timpul, val după val, și celebra „luminiță de la capătul tunelului” nu s-a ivit.

Dacă în campaniile electorale s-ar pune accent pe teorie, pe doctrină, pe ceea ce reprezintă în realitate motivul pentru care pe o listă apar unele nume împreună, dacă am afla ce au fost acei oameni, nu în ultimii cinci ani, aceea a fost o vorbă spusă la un anumit moment, ci care a fost activitatea lor în ultimele trei decenii (măcar), din acest trecut noi să putem anticipa viitorul, poate tocmai cei care nu s-au prezentat la vot ar fi avut imboldul necesar pentru a o face. Nu a dat rezultate utilizarea continuă a degetului acuzator, nu a dat și gata, deși noi știm de la Jean Paul Sartre că iadul înseamnă „ceilalți”, mai ales că în condițiile prezente, acest „ceilalți” este foarte cuprinzător, incluzând și pe unii și pe alții.

A mai rămas să trăim virtutea așteptării, să trăim corect și legal asumându-ne ceea ce s-a putut realiza, adică destul de puțin, o întoarcere de aproape trei sute șase zeci de grade față de perioada anterioară alegerilor. Nimic nu ne-ar bucura mai mult decât fericirea de a nu avea dreptate și un oarecare scepticism să nu fie justificat.

Foto. Ioan Mugurel Sasu