Străinul din oglindă

Străinul din oglindă
Autor: Valerian Bedrule

Oglindă-ntoarsă-i cerul

Îs vieţii arc, mi-e tihna încordată,
din miază-noapte, până-n miază-zi,
începe-o linişte a-mi zurăi,
în peştera de tine erodată.

Solstiţiile urlă-mbălsămate,
mai tremură cuprinse de amoc,
ni-i despletită sepia-n baroc,
iar coardele,-n sirenă,-s destrămate.

E crivăţul în streche, semn că paşte
pe-al umărului negru bărăgan,
se-ascunde-n guleru-i, ca un vlăjgan,
cât luna,-n tămâierniţă, va naşte.

Oglindă-ntoarsă-i cerul, streajă nopţii –
în umbra-i toată, Rembrandt evada.

M-a-ngenuncheat culoarea

Erai zărită rar, în clipa-n care
m-a-ngenuncheat culoarea din vitralii,
atât cât e văzută-n afurcare
o navă,-n unduirea unei falii.

Infatigabil te-ai topit în vaier,
prin vara care tremură; te cere,
cum te-a chemat în ritmul său de ştaer
lumina – tăvălită prin tăcere.

De-aş fi al cerului astâmpăr, vergul,
(ni-i aura cunoaşterii măruntă)
aş depărta din tine aisbergul –
păcatul primei zile către nuntă.

Din Souvenir de Mauve revii devreme,
dar am ajuns de doruri a ne teme.

Ne-am dezlipit surâsul

Sub dimineţi în care ceru-i laş,
nu scotoci în gând uitate săbii,
de nu îmi eşti dorinţelor vâslaş,
un recviem e ploaia printre vrăbii.

Se scutură pădurile de rut,
iar fructul, pe sămânţă, mai îndură
al vremurilor moft; în drum spre lut,
rugina-i risipită pe mulură.

Şi vântul, noaptea, nu-i decât un şal,
în jurul roţilor de tren, ovale,
doar paşii ţi se leagănă fractal,
e luntre ceru-n lacrimile tale.

Din uscăciunea frunzei, Kazou,
ne-am dezlipit surâsul eu şi tu.

(Valerian Bedrule – Străinul din oglindă, Editura PIM, Iași, 2019)

Foto. Valerian Bedrule