Români în istoria Mexicului

Români în istoria Mexicului

Autor: Ştefan Străjeri

Mexicul, în mintea multor români și a altor europeni, a însemnat întotdeauna o țară îndepărtată, aflată peste un ocean. În același timp, această ţară a reprezentat o lume ireală, o lume a viselor, un Eldorado cu aur, argint, dragoste, cântece, arta culinară specifică și revoluții sângeroase.

În Ţările Româneşti primele informaţii despre Mexic datează de la sfârşitul veacului al XVIII-lea, „Secolul luminilor”. Acestea se datorează mitropolitului cărturar moldovean Amfilohie Hotiniul şi lucrării acestuia, De obşte gheografie, apărută la Iaşi în anul 1795. Lucrarea este o traducere şi o prelucrare a cărţii lui Claude Buffier (1661-1737), Pratique de la mémoire artificielle pour apprendre et retenir la chronologie, l’histoire et la géographie, lucrare apărută în patru volume, în intervalul 1701-1705. În cartea lui Amfilohie Hotiniul, într-un capitol dedicat Americei despre miazănoapte, se arătă că aceasta cuprindea „Franţîia Noaî” (Canada), „Englitera Noaî”, Florida, „Mesicu Nou” şi „Mesicu Vechi”, cel din urmă numit şi „Ispania Noaî”. În primele decenii ale secolului al XIX-lea au apărut articole despre Mexic în unele ziare ale epocii. Printre ele menţionăm articolul Despre obiceiurile mexicanilor, publicat în 1838 în Curierul românesc şi articolul Viziunea de la Cacahuamipla, publicat în 1843 în Albina românească.

Istoria Mexicului este în general împărțită în patru mari perioade: 1. Perioada prehispanică (până în 1517); 2. Perioada de cucerire și de colonizare de către spanioli (1517-1810); 3. Perioada de luptă pentru independența și înființarea statului mexican (1810-1910); 4. Perioada modernă a Mexicului (după 1910).

Înaintea ultimelor două perioade nu există informaţii privind participarea unor români în rândurile spaniolilor care au cucerit Mexicul. O astfel de prezenţă e posibil să fi fost marcată cel mai probabil de aromânii de la marea Adriatică. În 1494, la numai doi ani de la descoperirea Americii de către Cristofor Columb, orașul-stat Ragusa (în prezent Dubrovnik, Croaţia) a pus flota sa comercială în slujba Spaniei și navele sale au navigat în Lumea Nouă. În acel timp, populația din Ragusa era formată din italieni, croați și aromâni (istroromâni).

Două momente din istoria mexicană înregistrează prezenţa românilor în Mexic: instalarea lui Maximilian de Habsurburg ca împărat al Mexicului (1864-1867) şi Revoluţia Mexicană (1910-1920).

Împăratul Maximilian I al Mexicului (1864-1867)

În deceniul al şaptelea al secolului al XIX-lea, a fost ultima încercare a puterilor care dominau Europa să revină în spaţiul celor două continente americane. Ferdinand Maximilian Joseph al Austriei, membru al Casei Imperiale de Habsburg-Lorena, născut la 6 iulie 1832, şi care după o carieră strălucită în armata austriacă, a fost proclamat împărat al Mexicului la 10 aprilie 1864, în timpul celui de-al doilea imperiu mexican, cu sprijinul lui Napoleon al III-lea al Franței și al unui grup de mexicani monarhiști. Mai multe guverne străine au refuzat să recunoască guvernul lui Maximilian, printre care şi Statele Unite care vedeau în alegerea unui prinț european ca șef a unei ţări din apropierea graniţelor sale drept o încălcare a doctrinei Monroe. Această opunere a contribuit într-o măsură importantă la asigurarea succesului forțelor conduse de Benito Juárez care în 1867 l-au capturat şi executat pe Maximilian.

Foto. Corpul medical expediţionar în Mexic

Armata austro-mexicană este numele dat grupului de voluntari care a fost organizat în Imperiul Austro-Ungar și care l-a însoțit pe Maximillian în Mexic. Nu știm sigur cât de mulți români înrolaţi în această armată au fost originari din Banat, Transilvania și Bucovina, provincii aflate sub ocupaţia Imperiului Austro-Ungar în acel moment, dar fără îndoială că a existat un număr semnificativ dintre ei în cadrul acesteia și a forţei expediționare franceze. Unii dintre cei mai cunoscuţi au fost Ioan Cergedi, Ioan Munteanu, Ioan Arsenie, Ilarie Mitrea și George Bibescu. Medicul oficial al Legiunii a fost Ioan Arsenie.

În 1862, cu doi ani mai devreme înainte de proclamarea lui Maximilian ca împărat al Mexicului, primii români care au sosit în Mexic au fost cei încadraţi în corpul expediţionar trimis de Napoleon al III-lea, pentru a înfrânge revoluţia naţională mexicană condusă de Benito Juarez. Participant la campanie, George Bibescu, fiul Prinţului Bibescu al Țării Românești, a fost ofițerul responsabil cu debarcarea forţei expediţionare franceze, aflate sub comanda generalului Lorencz, la Veracruz, în aprilie 1862. George Bibescu a absolvit celebra Academie Franceză Militară de la Saint Cyr în 1857 și Şcoala Statului Major Francez în 1859. El a jucat un rol important în luptele purtate de francezi în Mexic. Mai târziu, pe baza unui jurnal al operaţiilor pe care l-a ţinut în acea perioadă, în care a înregistrat date şi informaţii referitoare la istoria, geografia şi economia Mexicului, precum şi la compoziţia etnică a populaţiei, religie, obiceiuri, port, el a redat toate acestea în două cărți, una în limba română, Retragerea celor cinci mii. Războiul Mexicului (București, 1885), iar cealaltă, în limba franceză, Au Mexique. Combat et retraite de six milles (Paris, 1877). Ambele au relatări detaliate ale campaniilor militare, precum şi multe descrieri ale obiceiurilor și modului de viață al mexicanilor. Un alt participant la acelaşi eveniment a fost maiorul de cavalerie Iarca, decorat pentru actele sale de bravură de comandamentul militar francez.

În 1864, soseşte cu un nou contingent în sprijinul împăratului Mexicului Maximilian căpitanul-doctor Ilarie Mitrea, român din Răşinari, de lângă Sibiu. Ilarie Mitrea a studiat medicina la Universitatea din Viena. A fost istoric, antropolog, arheolog, etnograf, lingvist, naturalist, explorator și călător pe trei continente, Europa, America și Asia. Medicul militar a primit imediat comanda de a organiza asistenţa medicală a garnizoanelor militare dintr-un district de graniţă. La un moment dat, într-una din deplasările sale prin Mexic, convoiul din care făcea parte a fost atacat de insurgenţii mexicani ai lui Benito Juarez şi, după o luptă sângeroasă, a fost capturat. Luat prizonier, medicul militar român a fost pus în faţa alternativei de a-şi practica meseria îngrijindu-i pe mexicanii care-l atacaseră şi cu care se luptase sau de a fi lichidat. El a acceptat şi s-a achitat de această sarcină profesională, dar şi umanitară, cu dăruire şi pricepere. Perioada îndelungată a prizonieratului îl va determina pe Ilarie Mitrea să treacă de partea insurgenţilor. Benito Juarez însuşi, apreciindu-l şi preţuindu-l la justa lui valoare, îi va da aproape aceeaşi sarcină: asigurarea asistenţei medicale în regiunile de răsărit ale Mexicului, ocupate de rebeli. Ilarie Mitrea îşi va îndeplini cu abnegaţie şi profesionalism şi această misiune, după care în 1867 va părăsi Mexicul, revenind în satul natal, Răşinari, cu două luni înainte de executarea lui Maximilian de către revoluționarii mexicani din Queretaro. Medicul ardelean a adus cu sine o impresionantă colecţie de obiecte de artă populară mexicană, între care renumitele piese de ceramică de Tabasco, precum şi arme tradiţionale indigene. Neobositul medic a făcut şi cercetări privind viaţa materială şi spirituală a poporului mexican. La întoarcerea în Transilvania, Mitrea va publica impresiile sale despre experienţa mexicană în paginile revistei Albina din Viena. De un interes considerabil sunt studiile și observațiile lui Ilarie Mitrea referitoare la aspecte sociale și medicale despre indigenii și metișii din Mexic.

Foto. Ilarie Mitrea

La doi ani de la întoarcerea din Mexic, în 1869, Ilarie Mitrea s-a alăturat Armatei Olandeze și a călătorit la Djakarta, Indonezia. Câțiva ani mai târziu a fost numit director al spitalului din Moeara-Taweti din insula Borneo. A rămas în Indonezia timp de aproape un sfert de secol. În timpul șederii sale în Asia de Sud-Est, la fel ca și în Mexic, el a călătorit și a explorat extensiv zona, a colectat și a studiat o varietate de artefacte, arme, insecte, plante și animale din zonele pe care europenii nu le-au văzut niciodată. Multe din aceste colecții, împreună cu cele din Mexic le-a donat Muzeului Etnografic din Viena, Muzeului Național din București și Muzeului de la Liceul din Giurgiu. Mitrea în cele din urmă s-a întors în Europa în 1893 și a murit la Viena în 1904.

Două românce în Revoluţia mexicană (1910-1920)

Aceasta este probabil cea mai sângeroasă revoluție din istoria Mexicului şi a reprezentat lupta țăranilor mexicani pentru pământ și libertate (Tierra y Libertad). A durat aproximativ zece ani şi este adesea numită Marea Revoluţie Mexicană. Principalii lideri ai săi au fost Pancho Villa și Emiliano Zapata.

Maria T. Ionescu, fiica lui Take Ionescu, fostul prim-ministru al României, a plecat în Mexic în 1910 în calitate de corespondent special al revistei Petite Illustration și a rămas timp de aproximativ patru ani. Articolele sale cu privire la Revoluția Mexicană au influențat opinia publică din Franța. Mai ales pentru că ea era cunoscută şi ca star de cinema, cuvântul ei a atras atenția.

O altă româncă, Elena Popescu, a plecat în Mexic în 1910 în calitate de corespondent al ziarului parizian Le Temps. Într-un timp foarte scurt, ea s-a convins de cauza nobilă a Revoluţiei Mexicane. Mai întâi, ea a intrat în rândurile revoluţionarului mexican Pancho Villa care lupta în statul nordic Chihuahua. Mai târziu, s-a alăturat lui Emiliano Zapata, comandant suprem al Armatei Revoluționare din Sud (Armada del Sur). În 1914, când victorioasa Divizie a Nordului împreună cu Armata din Sud şi-au făcut intrarea în Ciudad de Mexico, Elena Popescu a fost declarată eroină a Republicii Mexic. Viața ei în Mexic este învăluită în legendă și mister. Prietenii ei apropiați obişnuiau să o numească “Helene”, iar indigenii/metişii din centrul Mexicului, „La Estranjera” (Străina). Unele dintre faptele pe care le știm despre ea cu certitudine provin din trei surse: Serafin Robles (secretarul particular al lui Zapata), generalul Gildardo Magana (șeful Statului Major al Armatei Liberator de Sud) și Rosa E. King, o englezoaică, proprietară cândva a celui mai important hotel din capitala statului Morelos, Cuernavaca, drept care ea îi primea adesea pe președinții Mexicului.

Elena Popescu era fiica unei familii înstărite din Muntenia, care a plecat la studii în Franța, la o vârstă fragedă, și a devenit membră a înaltei societăți pariziene. Pe lângă limba română și franceză, pe care le vorbea perfect, mai învățase engleza și spaniola. Potrivit relatărilor Rosei King, care a prezentat-o președintelui Huerta, „ea era o fată foarte frumoasă, româncă de familie bună… Nu era doar tânără și frumoasă, ci şi extrem de chic. Totul era rafinat în ceea ce o privea…”. De menţionat că Rosa King nu a fost nici prietena Elenei Popescu şi nici a revoluționarilor din cauza cărora a pierdut toate posesiunile sale. Socotim că opinia ei este obiectivă.

Liderul Armatei de Sud, Emiliano Zapata, s-a născut în 1883 în Anenecuilco, într-o localitate mică din Morelos, cel mai bogat stat din Mexic. La o vârstă fragedă, a devenit preocupat de soarta țăranilor și la 27 de ani era deja un revoluționar cunoscut. Aproape toate luptele sale din perioada 1910-1919 au fost purtate în munții din centrul Mexicului, mai ales în Morelos, dar şi în statele vecine Guerrero, Puebla și Mexico. Fără nici o îndoială, a fost un mare strateg militar și probabil liderul de gherilă cel mai important al secolului al XX-lea. Elena Popescu a contribuit la multe dintre victoriile forţelor lui Zapata. Cert este că de mai multe ori ea a jucat un rol important în salvarea vieții acestuia și că informațiile furnizate în avans de ea au salvat viețile a mii de insurgenţi din centrul Mexicului. Trebuie doar să menționăm celebrele lupte de la Cuautla și La Cima și asediul de la Cuernavaca, capitala statului Morelos. Elena a avut contacte importante în Ciudad de Mexico (Mexico City) și în alte părți, de foarte multe ori anunţându-l pe Zapata despre mișcarea trupelor federaliste.

Victoriile revoluționare semnificative de pe câmpurile de luptă din 1914 au fost urmate mai târziu de înfrângere. Emiliano Zapata a fost trădat și asasinat în Chinameca, nu departe de locul său de naștere, la 10 aprilie 1919. Elena Popescu a murit câteva luni mai târziu, în Mexico City, ca urmare a numeroaselor răni suferite în luptă. Sacrificiul lor și a multor sute de mii de mexicani nu a fost în zadar. În anii care au urmat, condiţiile țăranilor din Mexic s-au îmbunătățit considerabil.

Foto. Emiliano Zapata

În mințile și inimile indigenilor/metişilor din Guerrero, Puebla și centrul Mexicului, Emiliano Zapata și Helene (Elena) sunt încă prezente. Mulți dintre ei susțin că l-au văzut de multe ori pe Emiliano Zapata la amurg în munții Sierra de Ayala calărind calul său El Relampago (Fulgerul), și că pe el îl însoţea o tânără frumoasă, La Estranjera (Străina), care avea ochi pătrunzători și provenea dintr-o ţară prietenoasă de departe, de peste oceane.

Exilul Regelui Carol al II-lea în Mexic

După ce a abdicat în septembrie 1940, Regele Carol al II-lea a plecat în exil împreună cu Magda Lupescu. Ajunși în Elveția, în toamna anului 1940, cu 12 vagoane de tren încărcate cu obiecte de patrimoniu, bijuterii și tablouri, ei au poposit temporar la Lugano. De aici, s-au îndreptat către Portugalia, prin Spania, unde din ordinul lui Franco, au fost siliți să se instaleze la Sitges, o stațiune de lângă Barcelona, de unde au fugit în martie 1941, temându-se de extrădare. Ajunși în Portugalia, s-au îmbarcat pe un pachebot american cu destinația Cuba. După un periplu prin Caraibe, Carol și Magda Lupescu (Duduia) s-au stabilit în Mexic, la Ciudad de Mexico.

În Ciudad de Mexico, Carol al II-lea a cumpărat o casă într-unul dintre cele mai scumpe cartiere din acest oraş. Aici, ex-regele a înfiinţat Comitetul „Free Romania” cu scopul de a fi recunoscut ca un guvern în exil şi de a-l răsturna de la putere pe generalul Ion Antonescu. În acest sens, Agenţia United Press anunţa următoarele: „Ex-Regele Carol a anunţat planurile sale de a constitui în America un guvern român sub conducerea sa, destinat să lupte pentru o Românie liberă”. În anunţul oficial făcut în capitala Mexicului, fostul suveran a mai spus că „regele Mihai se găseşte prizonier al influenţelor străine, raţiune pentru care se află în imposibilitate de a-şi exercita prerogativele regale”. Carol a adăugat că în scurt timp va pleca în Statele Unite, spre a stabili contactul cu organizaţia patriotică, existentă deja acolo, numită „Free Romania” (România liberă), decis să-şi pună planul în aplicare. Intenţia lui Carol era în acest fel să intre în posesia sumei de 53 de milioane de dolari, blocate de către preşedintele american, în băncile din SUA. Dar intrarea în această ţară i-a fost refuzată.

Foto. Regele Carol al II-lea împreună cu Elena Magda Lupescu ajung la Veracruz (iulie 1941). Sunt escortați de Francisco Icaza (în spatele lui Carol al II-lea, la stânga) și Manuel Gonzalez (la dreapta Elenei Lupescu).

Neputând intra în SUA, a fost susţinut de doi preoți ortodocși rezidenţi în America, pr. Glicherie Moraru și pr. Alexandru Opreanu,ambii aflaţi în Detroit în acel moment. Aceştia au organizat o filială a „Free Romania” şi au dus o campanie nereușită în comunitatea româno-americană pentru a presa guvernul american să recunoască Comitetul „Free Romania” drept guvernul legitim al României. Cu sprijinul acestora, pentru a-și promova cauza, Carol a publicat în America o revistă numită The Free Romanian. O problemă majoră pentru eforturile lui Carol de a mobiliza comunitatea româno-americană a fost Legea privind controlul imigrației din 1924, care a limitat drastic imigrația din Europa de Est în Statele Unite. Ca atare, majoritatea românilor americani din anii ’40 erau fie persoane care au imigrat înainte de 1924, fie copiii lor; în ambele cazuri, Carol nu a însemnat mare lucru pentru ei. Încercările lui Carol de a-i fi recunoscut Comitetul „Free Romania” ca guvern în exil a fost împiedicată de nepopularitatea sa în România, mulți diplomați britanici și americani considerând că susținerea fostului rege ar putea spori sprijinul public pentru generalul Antonescu.

Iniţiativa lui Carol al II-lea în Mexic a eşuat. Nicio putere politică nu i-a recunoscut aşa-zisul guvern în exil. Singurul moment de recunoaştere, oarecum publică, a fost cel din 1942, când președintele Mexicului, Manuel Ávila Camacho, i-a permis ex-regelui să stea lângă el în timpul unei defilări a trupelor mexicane. În august 1944 Carol al II-lea a plecat din Mexic în Brazilia, la Rio de Janeiro şi apoi în Portugalia, unde şi-a petrecut restul vieţii. Astfel s-a încheiat un episod al aventurii fostului rege Carol al II-lea în Mexic.

*

Deşi Mexicul nu a reprezentat o ţară de destinaţie a emigraţiei româneşti, rămâne o ţară de care conaționalii noștri sunt atraşi ca destinaţie turistică, în special în zona peninsulei Yucatan, dar şi de cultura, muzica, şi gastronomia mexicană.

***

Referinţe bibliografice:

Edgumb Pinchon, Zapata the Unconquerable, Dobleday, Doran and Company, New York, 1941.

Jose Bravo Ugarte, Historia de Mexico, Editorial Jus, Mexico, 1944.

Rosa E. King, Tempest over Mexico, Howes Publishing Company, New York, 1944.

Gilardo Magana and Carlos Perez Guerrero, Emiliano Zapata y el agrarisimo en Mexico, 5 vols., Mexico, D.F., 1951-52.

Martin Luis Guzman, Memoirs of Pancho Villa, University of Texas, Austin, 1965.

Dr. Lavinel G. Ionescu, Romanians in the History of Mexico, în Calendarul-almanah America 1980, p.156-162.

Pagina electronică a Ambasadei României în Statele Unite Mexicane, https://mexico.mae.ro.

Aurel Sergiu Marinescu, O contribuţie la istoria exilului românesc (vol. I), Editura Vremea, Bucureşti, 1999, p.39-41.

Nicolae Balint, Călător pe trei continente – Ilarie Mitrea, în Curentul Internaţional, 9 iulie 2009,  http://curentul.net/2009/07/06/calator-pe-trei-continente-ilarie-mitrea.

Foto. Ştefan Străjeri