O conversație captivantă: Dorin Tudoran în dialog cu Robert Şerban

O conversație captivantă: Dorin Tudoran în dialog cu Robert Şerban

Autor: Dorin Nădrău

„…Dorin Tudoran se arată a fi cel mai deplin intelectual umanist din România. Poet din spița caligrafilor infrangibili cu pană ascuțită, deși nostalgică, eseist, jurnalist de primă mână, disident care a scos din minți regimul comunist prin disciplină și neînduplecare, Dorin a jucat întreaga miză pe cartea integrității”. Astfel îl înfățișa, cu puțin timp în urmă, la împlinirea vârstei de 75 de ani, regretatul său prieten Radu Călin Cristea. Interviul acordat lui Robert Șerban, reputat scriitor și jurnalist, oferă prilejul de a urmări confesiunile acestui admirabil scriitor român care a ales calea exilului acum 35 de ani, după un conflict deschis cu autoritățile comuniste până în ziua emigrării. Taifasul cu Dorin Tudoran reconfirmă vocația sa de strălucit analist polemic al momentului, atât de vădit probată în publicistica politică, intelectuală și civică, precum și impresionanta consecvență în idealuri și valori. Presărat cu spumoase inserții apreciative, deseori acide, dialogul merită, cu certitudine, urmărit.

Robert Șerban: „O americancă a câștigat Premiul Nobel pentru literatură 2020. O știți pe Louise Gluck?” Dorin Tudoran: „O știu pe Louise Gluck. A fost la un moment dat și pe lista de candidați pentru Premiul „Janus Panonnius” în al cărui juriu sunt, iată la anul se împlinesc zece ani, premiu care este considerat de „New York Times” Nobelul pentru poezie. Este o poetă care are, într-un fel, de ce să se mire că a primit Nobelul, dar când ne gândim bine cine a mai primit Nobelul, la câte categorii, laureata pentru literatură de anul acesta este cu totul îndreptățită. Este o poetă a disperării, a tuturor suferințelor, de la trădare la multe altele. Este o poetă în vâna Sylviei Plath. Nu e foarte ușor să o citești, deși stilul ei este foarte direct, uneori aproape oral, dar cum lumea preferă astăzi să fie mai degrabă veselă decât tristă, nu știu cât de mulți cititori a avut până acum. Dar, Premiul Nobel are și avantajul de a-i aduce celui care îl câștigă nu neapărat mai mult talent, el rămâne cu același talent, dar îi poate aduce mai mulți cititori, chiar dacă în cazul poeziei, numărul acestor cititori crește doar într-o anumită categorie a societății, din ce în ce mai subțire, a celor care mai citesc poezie. În cazul ei mai este un lucru la care cei care citesc literatură trebuie să gândească și ce spun acuma este un gând al meu: ultimul mare poet pe care l-a avut America, după părerea mea, John Ashbery (el a murit în 2017), ar fi putut lua Nobelul pentru literatură în câteva rânduri. Pentru mine rămâne un mister că nu l-a luat, așa cum rămâne un mister un caz sau altul dintre scriitorii care l-au luat. Asta este loteria premiilor. Ele mai mult dezavantajează decât avantajează. Eu le-aș desființa. Fac mai mult rău decât bine.”

Foto. Dorin Tudoran în 1978.

Conversația cu Dorin Tudoran continuă cu câteva impresionante comentarii privindu-i pe doi dintre ascendenții săi: tatăl lui, despre care puțină lume știe că a scris poezie și chiar a publicat în anii ’40 la Mediaș, în colecția „Cartea refugiatului ardelean” și strămoșul său, Tănase Tudoran, care la vârsta de 104 ani, la 1763, a fost tras pe roată, cu 22 de ani înaintea lui Horia, pentru că nu a acceptat compromisul și lipsa de onoare. După aceste secvențe care vor constitui subiectul unui nou eseu, interviul vizează preocupările literare ale poetului după ce a părăsit România. Dorin Tudoran: „M-am plictisit să tot spun că pentru mine, la plecare, literatura nu a mai contat. În momentul când am plecat din România, multă lume a uitat, am și declarat că pentru mine literatura, ca preocupare principală, dispare. De aceea, și titlui unei cărți care a reapărut acum, a fost tipărită cu titlul ei original, De bună voie,  autobiografia mea. Un titlu care ar fi trebuit s-o ajute să apară în România era Viitorul facultativ. Ideea mea era că odată plecat, viitorul meu ca scriitor încetează la Aeroportul Otopeni. Și cu toată durerea de a fi făcut această opțiune, mă felicit că am făcut-o, fiindcă știam câte ceva despre viața scriitorilor în Occident. Eu plecam la 40 de ani, cu o soție și un copil de 9 ani, care avusese și plăcerea să petreacă o zi într-o circumscripție de poliție, și am știut foarte bine că mai ales pentru un poet ideea de a sta în casă și a scrie în prostie sperând că într-o zi va primi un telefon de la Stockholm să i se spună că a primit Premiul Nobel e o nerozie. Pentru mine, scopul a fost altul: îmi sacrificasem familia care nu avea nici un fel de vină pentru ideile și faptele mele și m-am simțit resposabil să fiu sigur că le pot asigura, măcar în partea asta de lume, o viață decentă și posibilitatea s-o ia de la capăt cu mai puțin dramatism decât alții.”

Robert Șerban: „E stranie poziționarea dumneavoastră pentru că, pe de o parte, spuneți că din momentul în care ați părăsiți România renunțați de bună voie la literatură, pe de altă parte, v-am citit o mărturisire într-un interviu în care spuneați că regretați că nu v-ați ținut de poezie, că v-ați implicat în politică, v-ați implicat în publicistică. Era o mărturisire târzie, din urmă cu 5, 6 sau 7 ani.” Dorin Tudoran: „E adevărat. Sunt momente în care regret că nu am scris poezie sau că scriu numai pentru mine și foarte rar. Cum să spun, odată ce ai fost lovit de boala scrisului, indiferent care este motivul pentru care renunți la el, cred că este foarte greu să nu existe momente în care regreți că nu ai continuat să scrii. Pentu mine, decizia pe care am luat-o a cântărit și cântărește mai mult decât regretele pe care le am din când în când. Le am și acum, citind și recitind alți autori și mă lovește din când în când regretul că nu am continuat să mă lupt și pentru o viață literară.”

Foto. Dorin Tudoran

Provocat la destăinuiri de observația lui Robert Șerban că după 1990 Dorin Tudoran a continuat să scrie și să publice, dovadă fiind revista Agora, acesta precizează: „Dorin Tudoran: Am încercat s-o fac spre a suplini literatura pe care ar fi trebuit s-o scriu eu și am renunțat. A fost această revistă și a mai fost un lucru: la un moment dat am devenit membru și al comitetului director al ceea ce se numea pe timpul acela „PEN Club Internațional – Scriitori în exil”. A fost un grup de oameni foarte interesant: Czeslaw Milosz, prietenul meu Vasili Aksionov (…). Acolo, timp de câțiva ani, până la căderea cvasitotalitară a comunismului, noi nu ne-am ocupat doar de literatură, ci și de a ajuta scriitorii, și nu doar scriitorii care trăiau încă în țări totalitare. Scriam proteste, publicam proteste, strângem bani, cumpăram o jumătate de pagină în New York Times. Pentru mine a fost o mare bucurie să suplinesc lipsa timpului alocat scrisului de literatură cu astfel de gesturi, fiindcă mă simțeam și eu obligat. În vremea în care eram în România, alții făceau pentru mine și pentru alții asemenea demersuri și sunt mândru în continuare că am cheltuit acei ani cu astfel de lucruri.” Robert Șerban: „De ce politica naște pasiuni pe care arta și literatura nu le nasc niciodată?” Dorin Tudoran: „Aici ar fi câteva lucruri de discutat. Primul ar fi acela că un om care ar fi știut câte ceva despre politică și război, Napoleon, ne-a atras atenția că totul este politică. Numai că totul a devenit o nebunie: dacă mergi pe stradă pe trotuarul din dreapta, ești acuzat că aparții extremei drepte, dacă mergi pe trotuarul din stânga, că aparții extremei stângi, acuzațiile venind de la oameni care nu gândesc că există și celălalt sens al străzii și că dacă te uiți din partea cealaltă cel pe care l-ai văzut la început pe trotuarul din dreapta apare pe trotuarul din stânga. Literatura, arta, cred că te-nșeli, nasc pasiuni la fel de mari ca cele politice numai că ele preocupă mai puțină lume din societate. Pasiunile, luptele din viața artistică și culturală ating mai ales oamenii care aparțin zonei respective, pe când ce se întâmplă în politică, orice confruntare, atinge mult mai multă lume, spectrul este, ca să zic așa, național, dacă acceptăm ideea că, într-un fel sau altul, mai toată lumea este preocupată de politică. Cred că ar fi bine ca după această discuție să te gândești la cât de multă politică este în cultura și literatura română. Nu în carte, ce este în jurul ei. Eu, când am văzut, de exemplu, un scriitor important care a cerut boicotarea, nu boicotarea unei singure cărți apărute la altă editură, ci boicotarea întregii edituri care publicase acea carte care nu-i plăcea, am înlemnit. Când unui scriitor îi dă prin cap să ceară boicotarea unei edituri care a publicat o carte în care el și prietenii lui sunt criticați, ceva nu e în regulă. Deja este un gest politic, nu mai este un gest cultural.” Robert Șerban: „Cum vă raportați la acele poeme pe care le-ați scris la 20-25 de ani? Le mai recitiți?” Dorin Tudoran: „Cu unele am un raport foarte prietenesc. Cu altele, cum e și firesc, stau și mă-ntreb ce va fi fost în capul meu când le-am scris, când de fapt întrebarea ar fi ce va fi fost în sufletul meu când le-am scris. (…) Pentru a-mi permite să fiu aspru cu alții, am hotărât să fiu aspru cu mine însumi. Nu-mi plac scriitorii care sunt foarte atenți cu defectele celorlalți și când e vorba de ei consideră că sunt nedreptățiți de Premiul Nobel, Pulitzer și altele. Deci, am un raport normal cu poemele mai vechi.” Robert Șerban: „Cu proza ce raport aveți? Începuserăți să scrieți un roman la un moment dat…” Dorin Tudoran: „Încă scriu la el și mi-e teamă că într-o bună zi îl voi termina. Una din problemele mele în legătură cu acel roman este că mă trezesc din când în când uitându-mă la o pagină sau alta că am prea mult umor în raport cu ce-aș vrea să spun. Așa că îmi trebuie o perioadă în care să devin mai serios și să mă uit la personajul respectiv și la lumea din care vine și la lumea spre care se îndreaptă cu ceva mai multă seriozitate. Așa cum am mai spus în câteva rânduri, îmi place acea zicere care ne anunță că atunci când vede un om că-și face planuri, Dumnezeu zâmbește. Nu, nu-mi fac nici un fel de plan. N-am fost niciodată organizat. Sunt organizat în restul vieții profesionale, dar în legătură cu literatura nu am fost niciodată foarte organizat. Ideea de a-mi propune că în fiecare an trebuie să public o carte fiindcă trebuie să rămân pe afiș, ideea că în fiecare lună trebuie să existe trei cronici despre mine, două interviuri și o statuie în Cișmigiu mă distrează. Deci, nu știu. Las viața să curgă de la sine.” Robert Șerban: „Credeți că există inspirație sau este un cuvânt inventat de artiștii leneși?” Dorin Tudoran: „Există inspirație. În urmă cu câteva zile, dimineața, i-am mărturisit soției mele că s-a întâmplat ceva peste noapte și ea mi-a spus: păi știu că de la 18-19 ani ești insomniac, iarăși n-ai putut să dormi. I-am spus: nu, nu, nu-i vorba despre asta. Evident că n-am putut să dorm, dar când am ațipit, pe la ora 4-4 și jumătate, am avut un moment în care n-am știut dacă dorm sau dacă sunt treaz, fiindcă începuseră să se învârtă în capul meu niște versuri. Când m-am sculat cu totul, am încercat să înțeleg dacă erau versuri mai vechi sau dacă ceva lucra fără vestea mea. Deci, aș numi asta inspirație. Nefiind doctor specializat în creier, nu pot s-o numesc altfel… Da, cred că există inspirație. Dar aicea vreau să-ți spun un lucru care atunci când l-am aflat m-a distrat, iar pe urmă mi-am dat seama că era foarte serios. Pe timpul când relațiile între mine și Nicolae Breban erau foarte bune și frățești, eram întinși pe iarbă, la țară la casa bunicilor mei, și discutând despre una și alta, Nicolae îmi spune: Dom’le, e o mare diferență între prozatori și poeți. Și am zis care ar fi cea la care te gândești? Zice, Voi poeții, ma gândesc începând cu prietenul meu din tinerețe Nichita, voi puteți trăi cu o interjecție, scrieți o chestie cum ar fi foaie verde de albastru, trăiască un cal albastru, pe când io trebuie să mă așez pe scaun, să stau ore întregi, să trudesc ca un miner, să mă doară fundul, să mă doară ceafa. Atunci mi s-a părut observația hazlie. Cu cât am început să îmbătrânesc și cu cât m-am apropiat de ideea de a scrie și eu ceva proză, îmi vine să spun: măcar din punctul ăsta de vedere, Breban n-a mințit.” Robert Șerban: „Care sunt avantajele senectuții?  Ce aduce senectutea nou și foarte bun?” Dorin Tudoran: „Ei, aicea am o altă problemă cu un alt prieten de o viață cu care încă nu m-am certat și nici nu sunt șanse, Nicolae Manolescu, care de când ne știm, el fiind mai organizat și pregătindu-se pentru senectute, tot timpul când am discutat acest subiect mi-a spus că-i place că îmbătrânește, că bătrânețea este drăguță și primitoare și că totul e-n regulă. La un moment dat am început să-l contrazic și i-am spus: uite ce se întâmplă, deși sunt mai tânăr decât tine doar cu 5-6 ani, am început și eu să-mbătrânesc și vreau să-ți spun că nu e deloc cum spui tu (…) Ce încerc eu să fac seamănă cu versurile unui cântec al unui cântăreț country care îl divinizează pe Clint Eastwood. S-au întâlnit la un moment dat să joace golf și Clint îi spune că uite fac un film, pe care l-a și făcut, și cutare și cutare, iar cântărețul îi spune păi bine, dar tu ai 90 de ani, cum reușești să faci asta? și replica lui Clint, care a devenit vers în cântecul respectiv, a fost: I don’t let the old man to get in. Deci, tot ce poți să faci la vârsta asta este să refuzi să te lași îmbătrânit mai mult decât îmbătrânești. Este și motivul pentru care și acum în timpul pandemiei mă scol devreme, mă duc la sală sau mă duc în basementul meu unde am niște aparate. E tot ce poți să faci. Dar, bătrânețea este acolo și-și ia tainul ei. Îi las pe alții să descopere plăcerile bătrâneții.”

După câteva succinte aprecieri asupra prospețimii poeziei sale, Dorin Tudoran citește în încheiere două din creațiile lui: una mai veche, care a dat și titlul unei antologii apărute în anii ’90, „Tânărul Ulise” și una mai apropiată în timp de momentul conversației, „Atelier în carne vie”. Precizare: Dialogul a avut loc online la 20 octombrie 2020 în cadrul Festivalului Internațional de Literatură de la Timișoara. Ediția a IX-a. „Granițe: evadări, refugii, regăsiri”.

(Transcriere și comentarii: Dorin Nădrău)

Foto: Dorin Nădrău