Poeme ale străinului din oglindă

Poeme ale străinului din oglindă
Autor: Valerian Bedrule

Străinul din oglindă

De-a cunoscut fiorul scânteii, stins în ape,
străinul din oglindă nu-şi mai întoarce chipul,
alt Hölderlin stârni-va prin Thassos, azi, nisipul
de-a cărei grea strânsoare nu-i cineva să scape.

De i se-ntinde umbra pe miezul din solstiţiu,
în risipirea toată, mai lasă gaj cutumei,
nu vrea ca osu-i, încă, să dea savoare humei,
de-aceea înnoptării-i va cere armistiţiu.

În dunele dintr-însul e începutul, însă
cămaşa-n rezonanţă pe care o s-o-mbrace,
orgoliile lumii, obsesiile trace
sunt Infinitul totuşi, ce-i drept, cu zgarda strânsă.

Rămâne cu-ntrebarea – mai poate să înşele –
de ce Pitecantropus nu s-a răstit la stele…

Cer în fugă de m-aș face

De te-ai face lună-ntreagă, m-aş roti, m-aş tot prelinge
către primele botezuri, tămâiate,-n plină vară,
peste nopţile-n efluvii, până delta,-n grind, s-ar stinge,
înflorită înlăuntru, desfrunzită în afară.

Cer în fugă de m-aş face, aş cuprinde-n umbre ploaia,
să te-aducă la fereastră – pasărea-i curbată-n tine –
ştiu, doar grecii, în Attícă, au filozofat cu droaia…
eu te strig pe dinăuntru; tu,-nflorită, ningi în mine.

Dorul – ăsta nu ne iartă – l-ai urzit prin lăicere
aruncate-n curcubeie – gândul i se face-a ducă,
zace-nfrigurat în palmă, se ridică a tăcere…
pelerin – singurătăţii înşirat – pe unde-apucă.

Cer iniţierea-n tragic; de rămân mirării slugă,
alb e sângele în piatră, câtă vreme se ascunde;
întrebările-s prescrise, au făcut din mine iugă,
de m-aş face colţ de stâncă, pleata cerului aş tunde.

Cât sudul înnoptează

Impardonabil, timpul va rugini pe şine,
doar melcul îi deşiră întreaga răsuflare,
va leşina şi glonţul, ispite nu mai are
nici vânătoru,-n iarna topită după tine.

Se scutură de ploaie călcâiul în amiază,
renaşte vegetalul în umbra lui buimacă,
esenţele-n urcare, grăbite, ne îmbracă
privirile în verde, cât sudul înnoptează.

Lumina e flămândă, mai poate să îmbie,
de data asta, pâcla descătuşează hăul,
răşinile, pe boltă, au încarnat Rarăul,
cu dochiile-n spate, felie cu felie.

În grabă, înserarea se răsuceşte-n baltă,
nu-şi maculează cerul cu vorbe de ocară,
se tăvăleşte luna-n miros de cimbru,-afară,
ne-ndeamnă fluturaşii-de-stâncă laolaltă.

Sedus de clorofilă

Bonjour, Tristesse! Mă iartă, dar m-ai luat în grabă
cu tine, într-o carte – ce noduri, câte semne…
nu ploile de sticlă au stat să mă îndemne
a trece râu-n fugă, ci carnea din silabă.

Te cheamă peţitorii, pe pragul violinei,
să laşi lumina-n faşă, i-i torsul în uscare,
amână defăimarea sirenelor din sare,
le memorează-notul, retras la vremea cinei.

Ça va, Tristesee? Mă iartă, Prinţesa X întreabă,
din când în când, cu cine se însoţeşte dalta
cu care-s încifrate destinele, în Malta –
desprins de cer, albastrul se ţine într-o scoabă.

Dezleg pe cantul verii ieşirea dintr-o filă,
mi-i sângele cam verde, sedus de clorofilă.

(Valerian Bedrule – placheta STRĂINUL DIN OGLINDĂ, Editura PIM, Iași, 2019)

Foto. Valerian Bedrule