Gânduri de pomană

Gânduri de pomană

Autor: Valeriu Cercel (Canada)

Mă gândesc pe zi ce trece,

Oare ce s-ar fi-ntâmplat,

Cum, tot frec menta la rece,

Să fi fost eu șef de stat(?!)

Am aliură, am prestanţă,

Am și priză la popor,

Iar la stat sunt bun de clanţă

Mai mult ca un senator,

Apoi, cu idei dotat,

Şi talente la gargară,

M-ar vota, la ochi legat,

Orișicare pierde-vară,

După care, imediat,

Chiar a doua zi mi-aș pune,

Pentru toţi ce m-au votat,

Planurile-n acţiune:

Prima dat’, o să declar

Ilegal statu-n picioare,

Astfel, va primi ȋn dar

Un fotoliu fiecare,

Şi…să meargă ca pe roate

Lucrul bun, fără de fiţe,

Cei ce stau la compensate,

Vor primi și cu rotiţe,

Deasemeni, ideale

Când primesc degeaba hrană

La cantine sociale

Pentru statul de pomană!

Altora, fără-ndoială,

Le dau de-alea-automate,

Când sunt rupţi de plictiseală

Şi adorm, să-i dea pe spate,

Iar acelora ce stau

Pe-a părinţilor spinare,

Doar printr-un decret le dau

Şi un praz pentru frecare,

Sau ridiche, fi’ndcă, logic,

După cât gaz ard, se pare,

Frecangii, ecologic,

Vor muri de poluare,

Iară popilor, ȋn dar,

Babele să nu se rupă,

Câte-un scaun-nalt, de bar,

Poala popii când o pupă,

Şi-n sărmanul parlament,

Unde are fiecare

Doar un scaun, evident,

Din motiv de constipare,

Pentru-o bună performanţă,

Le-aș da paturi fără scârţ,

Când clocesc vreo ordonanţă,

S-o voteze doar c-un pârţ

Şi, fără discriminare,

Un șezlong sau un hamac,

Le-aș da celor ce, sub soare,

Nici măcar umbră nu fac…

De-aia zic, pe zi ce trece,

Cum pierd vremea fără rost,

Tot frecând menta la rece,

Şef de stat eu să fi fost!

*

Nedreptate divină

Nu ştiu cum le-ai dat Tu, Doamne, unora noroc cu sacul, 

Eu, la şaizeş’cinci de toamne, mă crucesc ca tot săracul,

Auzindu-i şi prin piaţă cum se plâng, fără temei,

Că, noroc n-avură-n viaţă, de când sunt ei, la femei,

Fi’ndcă, după cum văd treaba, mitocani, beţivi sau chiori,

Şi cum dracu’ şi-a pus laba,-s însuraţi de şapte ori, 

Tot la fel, şi divorţaţi, cum mi-au spus-o ei, pe şleau,

Mari bascule de bărbaţi, că…noroc în viaţă n-au!

Blonde, brune, platinate, ochi albaştri, verzi, căprui,

Mai cuminţi, mai deocheate, cum e Leana nu ştiu cui,

Şi-au avut…fără mişto, unele cu un mijloc,

Şi ce pept, şi ce popo’, de… sub plapumă luau foc!

De-aia, tot gândind, Părinte, fiind vorba de noroc

Şi femei, ca om cuminte, mi-a rămas mintea în loc,

Fiind…cum eşti informat, în patru’j-de ani şi-o vară,

Doar o dată însurat, cu aceeaşi Mărioară,

Aşa că, Ţi-o spun şi basta, că nu sunt trăit în crâng!

Poa’ să zică-orice nevasta, fi’ndcă eu tre’ să mă plâng,

Socotind, dintr-un condei…fără glume, caragaţă…

Că, de fapt eu, la femei, norocos n-am fost în viaţă!

Foto. Valeriu Cercel