November 24, 2020

Curentul International

Curentul International Magazine

Doamna ambasador Carmen Podgorean la ora unui bilanț sărbătoresc

26 min read

Doamna ambasador Carmen Podgorean la ora unui bilanț sărbătoresc

Autor: Anca Sîrghie (Sibiu)

 

Întrevederea noastră s-a desfășurat prietenește la Sibiu, în concediul diplomatic al doamnei ambasador, care tocmai sosise de la Buenos Aires, unde știam cât este de activă în plan cultural. Pentru că impresiile despre lumea latino-americană se revărsau pline de pitoresc, am găsit nimerit să realizăm un interviu despre dialogul rodnic al „lumilor” prin care doamna ambasador a trecut.

Anca Sîrghie: Care a fost începutul de drum al formării dumneavoastră și ce amintiri din copilărie vi se par astăzi definitorii?

Carmen Podgorean: M-am născut la București, oraș pe care îl iubesc, dar care a devenit astăzi o realitate virtuală și de vacanță, pentru că activitatea mea de diplomat se desfășoară în străinătate. Totuși, nu mă consider sută la sută bucureșteancă: am în vedere faptul că bunicii mei erau refugiați de la Cernăuți, unde fuseseră cu serviciul, dar ei erau bucovineni. Tata s-a căsătorit cu mama la Suceava, părinții mei venind prin anul 1952 la București. Așa se face că eu am crescut printre rude și prieteni bucovineni stabiliți la București. Cred că pentru mine au contat  foarte mult poveștile lor atât de dramatice despre cele două refugii, cel din ’40 și cel din ’44. Mama dorea să facă studii umaniste, dar era fiică de preot, așa că a fost nevoită să abandoneze acest ideal și s-a înscris la Facultatea de Petrol și Gaze. Importantă pentru formarea mea a fost  școala primară, la care, nimerind într-un proiect „experimental”, am avut nu o învățătoare, ci dirigintă și profesori la fiecare disciplină de studiu, de la scris-citit și până la matematică, muzică sau sport. În școală erau două clase experimentale și două clase cu un curriculum tradițional. Concluzia experimentului a fost în favoarea noastră. Iar tata, fiind economist, mi-a cultivat plăcerea de a lucra cu cifrele. În gimnaziu o profesoară excepțională de matematică stimula dorința de excelență, prezentă chiar și la discipline precum muzică sau biologie. Este și bine, este și rău, căci se produce o dispersie a domeniilor de interes – dar mie mi-a folosit, ajutându-mă mai târziu să răspund la provocări diverse. Păstrez amintirea unei verișoare a mamei mele, care orbise la vârsta de 11 ani. Ea a studiat filologia și, în vacanțe, mama îi citea cărți, iar eu ascultam alături. Când am mai crescut, am înlocuit-o eu pe mama. Erau lecturi interesante, făcute înainte de vârsta potrivită. Verișoara mamei a devenit profesoară de literatura română și s-a căsătorit cu un profesor de muzică, tot orb, astfel că pentru examenele de grade didactice eu îi citeam și unchiului studii de muzicologie, intrând astfel în zone tematice inaccesibile mie pe cont propriu.

A.S.: Ce studii ați făcut, ca etape semnificative pentru condiția dumneavoastră intelectuală și profesională?

C.P.: La terminarea liceului, eram foarte bună la matematică, dar mama nu accepta să merg la ASE, care era la modă, iar eu nu doream să devin profesoară în învățământ, sub nici un chip. În 1974 sociologia se revitalizase, așa că am ales-o, pentru că se dădea examen și la matematică și pentru că se bucura de un bun prestigiu, cu deschidere spre teme ca mass-media, urbanizare etc. Dar, când am ajuns la sfârșitul anului III de studiu, regimul de atunci a considerat că aplicarea de chestionare sociologice este periculoasă, pentru că dădea ocazia cetățenilor să formuleze opinii critice; iar concluziile studiilor sociologice, ca să nu mai vorbim de propunerile rezultate în urma acestora, nu mai erau acceptate, ci rămâneau în sertare, căci nu se potriveau cu viziunea regimului autocratic despre „omul nou”… Ce era de făcut? Ceaușescu a decis că este, în schimb, nevoie de mai mulți profesori de istorie, care să predea în școli, dar și în diverse forme de învățământ (sau „reciclare”) pentru adulți, „probleme fundamentale ale istoriei patriei și partidului”. Ca atare, în vara lui 1977 s-a luat decizia de a uni facultățile de filozofie cu cele de istorie, iar secțiile facultăților de filozofie – sociologie, psihologie și psiho-pedagogie – s-au topit în câte o singură secție de filozofie-istorie, în timp ce studenții facultăților de istorie s-au trezit peste noapte studenți ai secțiilor de istorie-filosofie. Pentru generația noastră, care trebuia să facă  această „conversie” într-un singur an de studiu, a fost extrem de solicitant. De exemplu, noi sociologii am avut de studiat, pe lângă materiile din curricula proprie, materii suplimentare specifice secțiilor anterioare de filosofie și psiho-pedagogie, plus istoria României și istoria universală. Nu neg că am avut experiențe interesante, cum au fost cursurile academicianului Emil Condurachi sau ale medievistului Stelian Brezeanu. Dar trebuia să completăm contra cronometru  examenele de la istorie, astfel că am asimilat „insule” de istorie, rămânând cu o imagine fragmentată a acestui domeniu.

Nu-mi părea rău că învăț istorie, dar urma să fim repartizați ca profesori de istorie, adică tocmai ce eu nu doream să fac… Am reușit să mă angajez ca muzeograf la Muzeul de istorie a mișcării democratice și revoluționare din România, care ființa în clădirea ce adăpostește acum Muzeul țăranului român. Acolo, timp de 11 ani am învățat temeinic, alături de colegi într-adevăr cunoscători, istoria modernă și contemporană a României și multă istorie universală. Aniversările istorice, cum ar fi cea a Unirii României, prilejuiau realizarea de expoziții dedicate respectivelor evenimente, pe care ambasadele noastre în străinătate le prezentau în țările în care activau. Am avut norocul să lucrez în echipa care concepea și realiza aceste expoziții. Cred că este activitatea din care am învățat cel mai mult. Desigur că după Revoluția din decembrie 1989 muzeul s-a dezmembrat, clădirea fiind redată Muzeul țăranului român, care astfel și-a reluat spațiul ce-i fusese destinat în 1912, la construcția edificiului proiectat de arhitectul Ion Ghica-Budești. Pentru că aveam specialitatea de sociolog, eu am preferat să încerc să intru prin concurs la un institut pentru calitatea vieții, care își anunțase înființarea.

A.S.: Cum și când v-ați orientat spre domeniul diplomației?

C.P.: Concursul pentru Institutul de sociologie s-a tot amânat și… așa am ajuns la Ministerul de Externe, care recruta personal pentru a-și reînnoi efectivul după Revoluție. Am intrat în MAE ca simplu  referent. A trebuit să o iau de la zero. Abia după 10 luni am dat examen pentru postul de atașat diplomatic. Am lucrat 4 ani și jumătate – până la plecarea în prima misiune diplomatică – la Direcția de presă. Foarte interesant ca experiență, căci am crescut odată cu reforma diplomației ca deschidere spre public. Vă dați seama, de o jumătate de secol erau porți închise, informația pe teme de politică externă și diplomație era strict controlată. Ne ocupam cu acreditarea corespondenților străini și le acordam asistență, căutând să stimulăm deschiderea instituțiilor guvernamentale spre presă. Instituțiile noastre erau în acea perioadă ermetice și suspicioase. Nu aveau reflexul transparenței, drept care a trebuit să-l formăm, ceea ce nu era ușor. Am avut satisfacția să o aud, după ani de zile, pe corespondenta la București a unei mari agenții de presă, explicând în fața studenților Academiei Diplomatice importanța pe care munca noastră din anii ’90 a avut-o pentru a face posibilă munca lor jurnalistică de la începuturile tranziției democratice în România. Am învățat de la jurnaliști multe lucruri care mi-au fost ulterior foarte utile în munca diplomatică.

A.S.: Ce alt domeniu ați mai acoperit pe atunci în plan diplomatic?

C.P: Mai târziu, am focalizat munca mea diplomatică spre domeniul drepturilor omului. În 1999, când am fost numită director la Direcția drepturilor omului, am promovat dialogul cu organizațiile neguvernamentale și am susținut – cu succes – atragerea reprezentaților acestora în delegațiile oficiale care prezentau, la  ONU și la Consiliul Europei, rapoartele României privind respectarea convențiilor internaționale în domeniul drepturilor omului la care România este parte. M-am specializat mai mult pe problematica romilor, subiect care îmi era familiar din perioada studiilor sociologice și care, pe atunci, era foarte sensibil în relațiile internaționale ale României, combaterea discriminării fiind o condiție în procesul de aderare la UE. Un succes important a fost și interzicerea segregării în școli, idee în care am colaborat cu doamna Liliana Preoteasa de la Ministerul Educației și care a fost asumată, ca strategie bazată pe argumente juridice din dreptul internațional.

A.S.: Îmi face mare plăcere să aflu că ați cunoscut-o pe doamna Liliana Preoteasa, cu care în anii 1990-1992 am avut și eu o perfectă colaborare când am activat la Ministerul Învățământului și Științei (cum era numit atunci) în capitală. Eu am cunoscut situația romilor încă din anii 1990-1992, când am activat la Ministerul Învățământului și Științei, când în exact ziua când am fost angajată, era adusă în mod cu totul special Ioana Radu, țigancă, (etnia lor prin tradiție seculară era numită astfel atunci, dar fără conotații peiorative, nu romi ca astăzi) profesoară de limba română, cu care discutam strategiile de integrare a copiilor comunității lor în școlile din țară, în situația în care, deși aveau dreptul, în cea mai mare parte ei nu doreau să învețe. Deci, munca de lămurire trebuia făcută în familii, în primul rând. Nu s-a acceptat varianta constituirii unor clase separate pentru copiii de romi, și rezultate concrete nu s-au văzut atunci decât în momentul când ei au primit „cornul și laptele” sau erau amendați pentru neprezentarea copiilor la școală. Astăzi, situația este îmbunătățită, iar în unele grădinițe și clase la sate cu populație majoritar țigănească, toți elevii sunt romi. Este un semn că pe viitor comunitatea lor se va dezvolta în condiții normale.

Stimată Doamnă Ambasador, înainte de a funcționa în Argentina, în ce alte țări ați reprezentat România ca diplomat?

C.P.: Am activat de două ori la Ambasada României din Regatul Belgiei, respectiv în perioada 1994-1998 – în principal ca atașat de presă, dar gestionând și dosare politice, apoi, din nou, în 2002-2006, în calitate de consilier diplomatic și șef al secției politice. Belgia reprezintă o experiență diplomatică foarte complexă, căci este o țară cu două federații suprapuse, șapte guverne și șapte parlamente, un adevărat monument de descentralizare. Ca atașat de presă, învățasem limba neerlandeză, ceea ce m-a ajutat să înțeleg mai bine structura statului, mi-a deschis multe uși și mi-a permis să contribui la pregătirea ratificării, de către Belgia, a acordului de aderare a României la Uniunea Europeană. În Belgia era nevoie, pentru ratificare, de 9 voturi – de la Parlamentul Federal, de la Parlamentele celor 3 Regiuni și ale celor 3 Comunități, plus încă două de la  anumite Comisii „comunitare” ale Parlamentului Regiunii Bruxelles-capitală. Am pregătit o campanie de întâlniri ale ambasadorului meu de atunci cu fiecare ministru-președinte (șef de Guvern regional sau comunitar) și cu președintele fiecărui Parlament. Nu mi-aș fi imaginat că învățarea limbii neerlandeze îmi va da ocazia să acționez în mod atât de folositor țării mele, pe durata acestui al doilea mandat diplomatic. Apoi, după doi ani petrecuți din nou la Direcția Drepturilor Omului din centrala MAE, am fost trimisă ca adjunct al șefului de misiune la Londra, între anii 2008-2012, cu rang de ministru consilier și ulterior ministru plenipotențiar. În 2015 am fost numită ambasador în Argentina, cea mai „europeană” țară a Americii Latine.

A.S.: Ce v-a impresionat la țara aceasta, care este prea puțin cunoscută de noi, românii, dincolo de renumele ei sportiv?

C.P: Peste jumătate din populația țării este provenită din imigrație, în principal de origine europeană și relativ recentă, de la sfârșitul secolului al XIX-lea – începutul secolului al XX-lea. Grupurile cele mai numeroase au fost cele de italieni, veniți din toate regiunile peninsulei. Desigur că italienii au venit în Argentina aducând cultura lor, pe care au dezvoltat-o tocmai pentru că argentinienii au o natură avidă de cultură, de știință și artă. Președinții țării au invitat, încă din secolul XIX, cercetători, profesori universitari ca să întemeieze universități în Argentina, artiști care să organizeze teatre etc. Președintele Sarmiento a instituit învățământul primar gratuit și obligatoriu, ca factor de unificare lingvistică a amestecului de populații emigrate, astfel încât astăzi toți cetățenii vorbesc spaniola și doar anumite grupuri care s-au așezat mai compact în anumite zone din provincie au reușit să-și păstreze și limba din țările de origine. Au venit atunci și, în parte, după al Doilea Război Mondial, circa 20 milioane de italieni, care adesea vorbeau dialecte din diferitele regiuni și nu se înțelegeau între ei. S-au asimilat vorbind spaniola, iar acum, când au resurse pentru a călători, caută să reînnoade relația cu țara bunicilor sau străbunicilor și  învață italiana literară la cursuri de diferite niveluri, de pildă la Institutul Italian de Cultură. Argentinienii au un nivel cultural ridicat, au Premii Nobel, mari artiști, capitala Buenos Aires are un număr mai mare de teatre pe cap de locuitori decât New York-ul sau Londra. În Buenos Aires sunt cele mai multe librării din toată lumea, raportat la numărul de locuitori ai orașului. Ei fac sport de talie internațională, sunt cunoscuți în fotbal, tenis, rugby, polo pe iarbă. L-au dat pe Diego Armando Maradona, care și acum activează ca antrenor și care a fost considerat de mulți specialiști ai domeniului drept cel mai mare fotbalist al tuturor timpurilor. Maradona a fost, căci acum argentinienii se mândresc cu Lionel Messi, care tocmai primește pentru a șasea oară „Globul de Aur”, dovedindu-se neîntrecut în lume. Orice meci între cele două mari echipe de fotbal la Buenos Aires  – Boca Juniors și River Plata – provoacă patimi și conflicte în stradă între suporteri. Argentinienii sunt în general un popor sportiv, au multe cluburi de cartier și tot timpul îi vezi alergând în parcuri luminate toată noaptea, jucând jocuri de echipă sau făcând fitness în centre cu pereți de sticlă, „să vadă toată lumea”. Argentinianul trebuie să se simtă stimulat să se miște.

A.S.: Ce vă încântă la poporul acesta și ce vă nemulțumește la argentinieni?

C.P.: Argentinienii sunt foarte îngrijiți și atenți la ținută, inclusiv la siluetă.  Sunt însetați de cultură, sunt sociabili, sunt extrem de toleranți față de diversitatea culturală, etnică sau religioasă. Au o Constituție și o atitudine de ansamblu deschisă imigranților. Au spații culturale și sportive din abundență, cluburi de cartier. Ei organizează în Buenos Aires seri literare și de teatru sau de muzică mai mult decât în orice alt oraș pe care îl cunosc. Sunt amabili și calmi. Ce mă nemulțumește? Ei bine, uneori, în administrație, acest calm se dovedește ineficient. Ticul lor verbal este „tranquilo” („fii liniștit”), pentru că se mișcă încet comparativ cu ritmurile noastre europene. De aceea, ei nu-ți înțeleg graba. Îmi spun uneori că asta vine din distanțele mari pe care le-au avut și le au de străbătut, ceea ce lua mult timp – dar chiar dacă asta mă ajută să-i înțeleg, nu-mi aduce, în schimb, nici timpul și nici răbdarea la care, poate, ei se așteaptă.

A.S.: Care au fost cele mai reprezentative proiecte ale activității dumneavoastră diplomatice pe care le-ați dori continuate?

C.P.: Mi-aș dori, ca linie generală, să transmit diplomaților tineri entuziasmul și autoexigența în a cunoaște cât mai profund cultura societății în care sunt trimiși să reprezinte țara – începând, desigur, cu limba locului. De asemenea, importanța relațiilor cu societatea civilă. Activitatea diplomatică trebuie să includă, în mod constitutiv componenta de diplomație publică. Aceasta răspunde unei evoluții a societății în general și a diplomației contemporane, ce nu-și mai poate permite să rămână închisă. Diplomatul este răspunzător față de public, nu doar față de autoritățile cărora le este subordonat. Atitudinea lui trebuie să fie sinceră, justă, rațională, conștientă de consecințele fiecărui cuvânt, gest, demers pe care îl pronunță sau îl face. Aceste calități ale diplomatului pot contribui la rezolvarea unor tensiuni în relațiile internaționale. A nu răspunde la întrebări, ascunzând cauzele reale ale unor situații, încurajează denaturările și exagerările de tot felul, provocând reacții nefondate și uneori chiar periculoase.

Foto. Buenos Aeres, capitala Argentinei

A.S.:  Ce proiecte de viitor aveți în plan diplomatic?

C.P.: Îmi propun să duc la bun sfârșit misiunea mea, ce intră deja în „prelungiri” față de durata obișnuită de 4 ani a unui post diplomatic, ca să las un teren prielnic celor care vor veni la Buenos Aires după mine. Aș dori ca ei să construiască în continuare aceasta relație, valorificând și „cărămizile” pe care le-am așezat în mandatul meu. Ca exemplu de proiect concret, aș vrea să amintesc în mod special – pentru că e legat și de activitatea dumneavoastră și colaborarea care ne-a adus acum împreună –  proiectul dedicat lui Emil Cioran. Un proiect care a crescut și s-a ramificat într-o manieră neașteptată. El pornise încă din 2017 cu susținerea ideii de către filosoful și scriitorul evreu argentinian de origine română Thomas Abraham, născut la Timișoara. Deși Abraham nu este un „cioranian” (ca mulți alți,  împătimiși adepți sau exegeți ai filosofului român) – sau poate tocmai pentru că nu este, dar este un filosof care iubește dialectica contrazicerii – a organizat în noiembrie 2018, un Colocviu internațional dedicat lui Cioran, sprijinit financiar de Ministerul Culturii din Argentina și găzduit de Biblioteca Naționala a Argentinei, prestigioasa instituție căreia Jorge Luis Borges i-a fost director. Thomas Abraham a moderat evenimentul de înaltă ținută academică, la care a fost invitat profesorul Ciprian Vâlcan de la Timișoara, cercetătorul argentinian Gustavo Romero, columbianul Alfredo Abad Torres, brazilianul José Thomaz Brum și scriitoarea argentiniană de origine română Alina Diaconu, bine cunoscută în întreaga Americă Latină.

Alina Diaconu, care l-a cunoscut personal pe Emil Cioran la Paris și a întreținut cu el o consistentă corespondență, a participat în primăvara acestui an și la o altă sesiune dedicată (citez formula dumneavoastră) „rășinăreanului lumit” Emil Cioran, la Universitatea din orașul italian Napoli din Italia; iar imediat după aceea, a fost invitata Colocviilor Cioran desfășurate chiar la Rășinari, pe care le-ați organizat și găzduit ca Președintă a Ligii culturale „România – Franța” din Sibiu. Acum, aflu de la Ciprian Vâlcan că pregătește pentru anul viitor, la Timișoara, un colocviu Cioran la care speră să-l aibă ca oaspete pe Thomas Abraham. Este fascinant cum afinitățile culturale pot țese astfel de relații în jurul Planetei…

A.S.: Îmi face o deosebită bucurie să precizez că datorită tactului dumneavoastră diplomatic, a inteligenței practice, ați mobilizat instituțiile abilitate și ați făcut posibilă primirea oficială în România, la început de lună mai 2019, a scriitoarei Alina Diaconu, stabilită la Buenos Aires, într-o vizită simbolică făcută la exact 60 de ani de la plecarea din țară. Din programul ei dens a făcut parte și participarea cu o conferință strălucită și cu lansarea noii cărți Dragă Cioran. Cronica unei prietenii, tradusă în limba română de Gabriela Banu și lansată în țara noastră la București în 6 mai și apoi la Colocviile Internaționale Emil Cioran de la Rășinari în 11 mai a.c., adică înainte de a fi lansată în limba spaniolă, în care fusese scrisă. A fost un succes pe care noi două, conlucrând cu tenacitate l-am făcut posibil. Așa ne-am și cunoscut într-o intensă corespondență, nu?

Ce alte reușite diplomatice puteți consemna?

C.P.: Până la „alte reușite”, aș vrea să menționez că Alina Diaconu tocmai a lansat la Buenos Aires o nouă carte de poezie, Rosas del desierto (Trandafirii deșertului), iar în contextul acestei lansări a fost prezentat cititorilor săi argentinieni și exemplarul-semnal din volumul Dragă Cioran… pe care, împreună, l-ați lansat la București. Primirea cărții, pe care am înțeles de la autoare că dumneavoastră ați realizat-o ca „Semnal editorial” i-a făcut nerăbdători să vadă publicată, aici, și versiunea în limba spaniolă. Ediția propriu-zisă, promisă de ICR București, se lasă încă așteptată.

Alte proiecte: pentru celebrarea Centenarului Marii Uniri am făcut anul trecut (2018, n.n.) ciclu de seminarii academice, începând cu cel privind minoritățile etnice din România – eveniment organizat în colaborare cu Universitatea Tres de Febrero din capitala Argentinei. Acest proiect simbolic a avut ca protagoniști pe Thomas Abraham, care a conferențiat despre identitatea sa multiplă, ca evreu din România și argentinian prin adopție, pe profesorul de istorie de la Universitatea din Timișoara Victor Neumann și pe soția sa Simona Neumann, comisarul proiectului Timișoara -capitală culturală europeană în 2021, care a vorbit despre coexistența etnică din orașul ei, căci ideea de armonie etnică și multiculturalism au contat mult în selecția Timișoarei. Eu am vorbit despre romi; a fost interesant, a participat la seminar și un activist și scriitor rom din Argentina, Nedici, dezbaterile au fost foarte dinamice. Tot în noiembrie 2018, în aceeași serie dedicată Centenarului Marii Uniri, a avut loc și un seminar de istorie conceptuală, organizat în colaborare cu Universitatea „San Martin” din Buenos Aires și găzduit de Muzeul cărții de pe lângă Biblioteca Națională a Argentinei, unde protagonistul român a fost profesorul Neumann, alături de profesorii Universității partenere, Claudio Ingerflom și Adrián Velázquez. Am mai realizat – la prestigiosul Centru Cultural Borges – o interesantă expoziție fotografică intitulată „România în două epoci”: un dialog în imagini între două artiste-fotograf care, independent una de alta și la 23 de ani distanță, au imortalizat, în călătoriile lor în România, același gen de subiecte. Julie Weisz, încă pe atunci renumită ca fotograf de artă, fusese invitată în 1989 în România ca fotograf de modă, într-un grup de jurnaliști chemați să scrie despre turism, vinuri, design vestimentar și despre Castelul Bran; scăpând de supravegherea însoțitorilor desemnați de autoritățile române, ea a surprins realitatea sumbră a României din acel final de deceniu: chipuri de oameni triști, mânăstiri încremenite, țărani obosiți, oameni umblând dezorientați cu sacoșe goale în mâini. A prezentat acele fotografii în 1990 în Argentina, într-o expoziție personală. Mult mai târziu, dând lecții de fotografie, a întâlnit la o cursantă, medicul Cecile Herscovici, care vizitase Romania în 2012 împreună cu soțul ei de origine română, fotografii cu aproape aceleași subiecte – dar care, acum, radiau cu totul altă lumină și culoare, alte expresii pe fețele oamenilor…  Au propus chiar ele Ambasadei asocierea în concretizarea acestei expoziții-dialog – un proiect frumos, la care am trudit împreună aproape 3 ani, căutând resursele materiale și mai ales un spațiu pe măsură și care ne bucurăm că s-a putut materializa  în decembrie 2018, onorând Centenarul.

A.S.: Ce cunosc argentinienii despre cultura României?

C.P.: Argentinienii sunt ahtiați după festivaluri de film, în cadrul cărora urmăresc inclusiv realizări ale cineaștilor români. Cunosc intelectuali din Argentina care știu mai bine decât noi filmele românești contemporane, urmăresc realizările și evoluția unor regizori, pentru că există distribuitori care le achiziționează și le pun în circuitul comercial. De exemplu, în 2017, un important cineclub, cu resurse proprii pentru obținerea drepturilor de proiecție, a contrapus, într-un festival, 3 filme reprezentative pentru afirmarea „Noului Val” al cinematografiei românești și cele mai recente 3 filme ale acelorași 3 regizori. Anul trecut, la 50 de ani de la succesul de la Cannes, filmul Reconstituirea, realizat de Lucian Pintilie, cu scenariul după nuvela lui Horia Pătrașcu, a fost recondiționat și vizionat în Argentina în cadrul festivalului de film românesc organizat în 2018 în cooperare cu Fundația Cinemateca Argentina. Acest eveniment a fost onorat de participarea regizoarei Iulia Rugina, al cărei excelent „Breaking news” a deschis festivalul. Dar proiecte de asemenea anvergură, cu invitați speciali veniți din țară, sunt posibile doar ca parte a unor programe mai ample, în care Ambasada beneficiază de sprijinul Institutului Cultural Român (în cazul nostru, în special de filiala ICR din Madrid, care joacă rolul de „umbrelă” instituțională pentru Ambasadele României din America Latină care, în absența unor filiale ICR în respectivele țări, sunt membre ale rețelei EUNIC a Institutelor culturale din țările UE.

Este destul de cunoscută și apreciată și arta muzicală românească – muzicieni ca violoncelistul Răzvan Suma, pianistul de jazz Lucian Ban, dirijorul Cristian Badea sau Orhestra Simfonică București sunt nume care au fost primite cu căldură în ultimii ani de publicul din Buenos Aires și chiar alte orașe din Argentina. Teatrul a avut de asemenea un moment de excelență, cu participarea la Festivalul Internațional de Dramaturgie din 2017, cu o piesă originală de Ștefan Peca. Un proiect deosebit de complex și foarte bine primit de public, cu expoziții, instalații, performanțe și proiecții de film, a fost cel dedicat, în decembrie 2016, sărbătoririi Centenarului  curentului artistic „DADA”. Însă artele spectacolului „viu” presupun costuri mult mai mari pentru a fi transportate la asemenea distanță – și nu e vorba doar de bani, ci și de timpul pe care îl presupune călătoria până în Argentina – exigențe adesea incompatibile cu agenda, veșnic încărcată, a artiștilor.

A.S.: Cu câțiva ani în urmă am corectat ortografic și am stilizat  un text al unei doamne, text trimis de la New York de Ștefan Benedict cu un istoric al tangoului în România. Pentru că dumneavoastră trăiți în „Mecca tangoului”, cum este numit orașul Buenos Aires, vă întreb: Ce experiență aveți în acest domeniu?

C.P.: Cunosc destul de bine tangoul, căci am început să-l învăț în anii în care am lucrat la Londra. Tangoul este „adictiv”, pentru că odată „prins”, vrei să îi cunoști și istoria, anecdotele, muzica, orchestrele, compozitorii, să înțelegi textele cântecelor. De altfel, de dragul tangoului m-am apucat să învăț limba spaniolă. La Buenos Aires, tangoul este un fenomen emblematic și ubicuu. El face parte din cultura locuitorilor capitalei. Aici este cel mai răspândit, însă astăzi este cunoscut și în restul țării, căci acum în toate provinciile sunt dansatori buni. Tangoul s-a născut acum mai bine de o sută de ani în Buenos Aires (și la Montevideo, în Uruguay, dar acolo prezența sa e mult mai „palidă”) și a avut o istorie sinuoasă, cu epoci de glorie și epoci de umbră sau chiar de prigoană. Anual, în august, se organizează la Buenos Aires Festivalul și Campionatul mondial de tango. Cred că acela este momentul în care se poate spune că Buenos Aires este „Mecca” tangoului… La Buenos Aires sunt maeștri care rafinează arta dansului și tot aici se întorc, la vremea Campionatului, cei plecați să-și împărtășească arta prin lume, revin să-și împrospăteze resursele, ca Anteu când atingea Pământul-mamă. Campionatul este o competiție cu etape preliminare, se fac selecții de dansatori din toată Argentina, precum și din lume, prin campionate continentale sau regionale. Însă, prin natura lui originară, tangoul nu este competițional. Este un dans cu totul diferit de cele cu structuri de pași prealabile, cum ar fi spre exemplu salsa, bachata sau… valsul vienez. Deși există o versiune „pentru scenă”, cea oferită turiștilor în cina-spectacol din „Casele de tango”, tangoul ca dans social nu este un dans pentru show, ci se bazează pe improvizație și conexiune. De aceea, el este mereu diferit, inepuizabil și asta face ca, după mai bine de 100 de ani, tangoul să continue să cucerească lumea, de la italieni, germani, finlandezi sau turcii din Istambul, la ruși, japonezi, chinezi sau coreeni. Aproape toți pasionații de tango visează să ajungă la Buenos Aires, dar se dansează tango argentinian cât se poate de autentic și la Londra, Anvers, Belgrad sau București.

A.S.: Ce ne spuneți despre tangoul din România?

C.P.: În decembrie 2015 am fost invitată la postul argentinian de radio specializat în tango, Radio 2×4, să vorbesc despre tangoul românesc, la o emisiune intitulată „Tangoul în lume”. Documentându-mă pentru această participare, m-a fascinat să descopăr că cei doi mari cântăreți de tango din România  – Cristian Vasile și Jean Moscopol – erau, amândoi, născuți… într-un oraș-port, la Brăila, căci și tangoul, la Buenos Aires, s-a născut în port! Nu mi se pare întâmplător că au ales tangoul, iar unul dintre ei a lăsa chiar o carieră de funcționar de bancă pentru a-și urma visul de a cânta tango. Puțini români știu că Zaraza nu este un tango românesc, inspirat de țiganca brunetă, care s-ar fi îndrăgostit de cântărețul Cristian Vasile, intrat pentru pasiunea sa în conflict cu Zavaidoc. Cuvântul „zaraza”, în tangoul argentinian cu același nume, desemnează un bou bun la tracțiune. Avem, în schimb, tangouri românești originale, de pildă Mână, birjar! – pe care Andreea Vieru, tânără cântăreață română de tango, l-a impus deja ca pe o piesă recunoscută și apreciată pe scenele de profil din Buenos Aires. În Europa, francezii au standardizat tangoul ca dans în anii ’20 ai secolului trecut, l-au „aseptizat” și l-au transformat într-un dans de salon pe care l-a adoptat apoi Hollywood-ul și care, astăzi, se regăsește în tangoul de ballroom, competițional sau social, dar acesta este profund diferit de tangoul argentinian prin faptul că se bazează pe o coregrafie standardizată și nu pe improvizație. Este adevărat că această „aseptizare” și înnobilare pariziană a permis tangoului – dans născut în cabaretele și bordelurile portului. Ca atare el a fost repudiat de societatea înaltă și revine la Buenos Aires ca un dans „respectabil”, acceptabil pentru saloanele elegante din „lumea bună”. Există un film (titlul original „Our last tango”, regia German Krall) despre o etapă dramatică din istorie a tangoului, cea din anii ’50, când proprietarii sălilor de dans din capitala Argentinei au „dat afară tangoul” ca să facă loc noului dans la modă, rock-and-roll. O pereche de dansatori, însoțită de alte câteva cupluri, a plecat din Buenos Aires și a transformat tangoul în spectacol pentru scenă, ducându-l în toată lumea. Ca și în cazul Parisului, triumful pe Broadway a readus tangoul acasă, unde a fost primit cu aplauze de-a dreptul pe scenele teatrelor din Corrientes și chiar la Teatro Colon.

Cert este că în Argentina încă se practică adevăratul tango, care pleacă de la mersul pe jos, făcând pașii ca pe stradă, cu eventuale figuri improvizate. „Comanda”, mai corect spus marca, o dă liderul, iar partenera lui preia mișcarea, importantă fiind comunicarea empatică a celor doi în înțelegerea și interpretarea muzicii. Cine își imaginează că tangoul poate fi învățat prin reproducerea de secvențe prestabilite de pași, cum ar fi așa numitul „paso basico” pe care Casele de tango îl propun turiștilor în pretinsele „cursuri de inițiere” dinaintea cinei-spectacol, nu se vor alege decât, cel mult, cu fotografii-suvenir care îi imortalizează cu un partener de sex opus în brațe, dar care nu vor „păcăli” niciodată pe nici un dansator de tango, fie oricât de începător.

A.S.: Ce puteți spune despre tango în România prezentului?

C.P.: Mă impresionează teribil cât de repede și frumos a crescut tangoul în Romania, unde există mult talent și multă pasiune, iar România este tot mai prezentă pe harta amatorilor de tango. Cred că nu sunt mai mult de 13-14 ani de când s-a înființat prima școală de tango argentinian, iar după nici 10 ani o pereche din România câștiga Campionatul european din Italia și se califică în finala „Mondialului” din Buenos Aires, după alți doi ani o altă pereche se califica în semifinală… Iar acum e plină țara de școli de tango, de festivaluri – toate orașele mari și unele nu chiar atât de mari, Cluj-Napoca, Timișoara, Brașov, Constanța, Iași, Bușteni, Suceava, Brăila. De  exemplu, în orașul dumneavoastră, la Sibiu, ființează școala de tango Calesita și se organizează seminarii periodice cu maeștri invitați. De asemenea la Avrig are loc un important Festival anual.

A.S.: Prin ce se aseamănă capitala Buenos Aires cu Bucureștiul nostru și, mai ales, prin ce se deosebește?

C.P. Am străbătut de curând orașul cu o persoană care îl vedea pentru  prima dată și mi-a spus: „Vai, dar ce tare seamănă cu Bucureștiul!” Seamănă prin arhitectura clădirilor de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, care au avut, în majoritate, arhitecți francezi proveniți din aceleași școli de arhitectură… Doar că la Buenos Aires totul este mai mare. Cele două capitale seamănă prin amprenta unei populații latine extrovertite, căreia îi place să stea mult în stradă, să iasă în parcuri, la distracție, la târguri, la grătar, la concerte și spectacole în aer liber, o populație care – deși, cum spuneam mai devreme, la lucru îți spune „tranquilo” – se admonestează în schimb violent în trafic. Aș mai îndrăzni să spun că seamănă destul de mult la structură rasială a populației; locuitorii sunt în covârșitoare majoritate albi și cu trăsături europene – atât Buenos Aires cât și București fiind din acest punct de vedere în contrast pronunțat cu mixitatea rasială năucitoare a populației Londrei, Parisului sau chiar a Bruxelles-ului. Desigur că ele se deosebesc în primul rând prin faptul că Buenos Aires este un port. In al doilea rând, prin dimensiuni. Deși zona centrală care formează Orașul Autonom Buenos Aires – o entitate politico-administrativă cu statut similar Provinciilor în cadrul statului federal, cu Guvern și Adunare Legislativă proprie – nu are mai mult de 3 milioane de locuitori, comparabil cu Bucureștiul, în schimb populația conurbației dens populate (Gran Buenos Aires) se ridică la circa 13 milioane. Orașul s-a dezvoltat policentric, cartierele având propriile lor centre culturale și comerciale și un intens sentiment de apartenență comunitară a locuitorilor, care se reunesc în Cluburile de cartier pentru sport, dans sau la o bere. Se mai deosebește de București  printr-un sistem de transport public absolut impresionant, cu o rețea enormă de autobuze, sute de linii, care circulă zi și noapte la intervale convenabile și au un sistem – mai recent și în curs de extindere – de linii exclusive pe centrul arterelor mari pentru autobuze (Metrobus) care conferă călătoriei cu autobuzul o viteză pe care autovehiculele private sau chiar taxiurile, inclusiv în zonele cu benzi de circulație rezervate, nu o pot concura. Aș mai adăugă trenurile care străbat orașul, legând de stații centrale comunele conurbației – trenuri care circulă pe șine ridicate pe piloni (3 linii întregi au fost ridicate pe piloni numai în ultimul an), la tarife mai mici decât ale autobuzelor. Metroul e singurul la care aș îndrăzni să spun că Bucureștiul stă într-un fel mai bine – nu prin întindere, ci prin configurația traseelor: Buenos Aires, fiind un oraș port, dezvoltat în forma de evantai cu baza pe malul estuarului, nu are linii circulare care să le conecteze pe celelalte, ci doar două linii transversale, iar acestea sunt insuficiente pentru a favoriza combinații rapide. Cred că mai trebuie spus că Buenos Aires are mult mai multe și mai întinse parcuri. Poate și pentru că are mult mai mulți copii, care au nevoie de spații de joacă și de distracție în mijlocul cartierelor proprii…

A.S.: Vă mulțumesc pentru dialogul pe care l-ați acceptat și vă doresc să încheiați strălucit activitatea dumneavoastră diplomatică în Argentina, așa cum constat că s-a desfășurat și până acum. Să ne revedem sănătoase în țară ori în străinătate, nu contează unde!

(Dialog realizat în anul 2019 la Sibiu de Anca Sîrghie)

Foto. Anca Sîrghie

Please follow and like us:
Twitter
Visit Us
Follow Me
Follow by Email
RSS
INSTAGRAM

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Copyright © All rights reserved. | Newsphere by AF themes.