Boian – o boltă peste veac

Boian – o boltă peste veac

Un simbol românesc purtat peste ocean

Autor: Lucia Olaru Nenati

În vestita  şi incendiara doină eminesciană cuvântul Boian apare, precum ştim, ca un reper geografic simbolic pentru  destinul oprimat al românului în sens generic, mereu silit să bată în retragere în propria lui ţară. Drept care, a recita Doina  fusese zeci de ani o îndrăzneală ce putea fi fatală insurgentului. Tatăl lui Ciprian Porumbescu, preotul Iraclie, mare patriot şi scriitor de har, fusese mult timp paroh în Boianul  Bucovinei. Cercetările din ultimii ani mi-au produs informaţia că la Boian fusese învăţător şi „diriginte şcolar” Alexandru Voevidca, redutabil culegător de folclor şi compozitor, tatăl unui mare şi azi uitat poet, George Voevidca. Acel Boian, localitate aflată acum în partea de nord a Bucovinei, a fost jefuită cu totul de către cei mai lacomi rechini ai istoriei noastre, ruşii bolşevici, care-au muşcat fără şovăire şi parcă definitiv, o parte substanţială a trupului ţării noastre. Câţi dintre ţăranii acelui sat, la fel cu ai atâtor altora din nordul Bucovinei şi Basarabiei sfâşiate vor fi fost împuşcaţi la Fîntâna Albă (în masacrul bucovinean cu nimic mai prejos decât celebrul holocaust, dar revoltător de puţin mediatizat şi cunoscut!), câţi vor fi îngrăşând cernoziomul Siberiei cu trupurile lor frumoase, în care au apus fără speranţă atâtea vise, atâtea gânduri şi cânturi minunate? Nu vom mai ştii cum nu se mai ştiu atâtea în istorie. Putem doar să le aprindem în gând şi în faptă o lumânare pe mormintele lor imaginare căci nici morminte n-au cei mai mulţi dintre ei. Aşadar au dat „înapoi ca racul” până în miezul negrei străinătăţi unde li s-a spulberat până şi amintirea.

Foto. Biserica “Sfanta Maria”, Boian, Alberta, Canada

Dar nu toţi au avut acest destin. Unii au primit un fel din semn dintre acelea decisive pe care le primesc uneori oamenii în viaţă ca să-şi schimbe drumul şi, nu o dată, să se salveze. Acei români din Boian, destul de mulţi, au plecat cu mic cu mare în alte zări ale lumii, la sfârşitul secolului trecut ca să-şi  schimbe destinul. Luându-şi câte bagaje puteau duce cu ei, veşminte tradiţionale, plug, sapă, grapă, covată şi tot ce mai puteau, acei ţărani au format o trupă de pionieri ai curajului şi au ştiut unde să meargă spre a se îmbarca, „tăţi pe-o şâpă” (de la ship, vapor, în engleză) – cum spun azi urmaşii lor – şi au trecut oceanul Atlantic ajungând pe ţărmul american. După aventuri şi încercări demne de cel mai palpitant film de gen, ei au ajuns în Canada şi au populat până la urmă un ţinut care li s-a dat spre folosinţă şi păstrare de către autorităţi. Cum englezii au dus cu ei atâtea toponime, adăugându-le sau nu, prefixul „New” şi populând continentul cu numele vechilor localităţi insulare transferate: New York, London, Hamilton, Birmingham, Kingston şi atâtea altele, iată că şi ţăranii români bucovineni s-au priceput să ducă şi ei acolo o sămânţă de  toponim românesc, şi nu oricare nume, ci exact acela care ţipă fosforescent şi simbolic în inegalabilul strigăt de durere eminesciană: Boian!

Acolo ei au defrişat păduri, metru cu metru, cucerindu-şi ogoarele, au locuit câte 12 sau 16 suflete în bordeie săpate în pământ, unii s-au dat bătuţi şi s-au întors acasă şi au devenit apoi hrană pentru viermii Siberiei ori au rămas să trăiască în vechiul sat bucovinean. Cei mai mulţi au rămas peste ocean fiind, împreună cu bucovinenii din Saskatchewan, primii colonişti români ai Canadei, pionierii săi. Or, prin acei oameni curajoşi, prin munca şi jertfa lor, prin spiritul şi hărnicia lor, prin creaţiile lor materiale şi spirituale, prin vechimea lor pe continent, românii de acolo au tot dreptul să stea la masa întemeietorilor Canadei laolaltă cu celelate neamuri mult mai gălăgioase şi de aceea recunoscute ca atare.

Acum locuitorii Boianului canadian, aflat în provincia Alberta (Texasul Canadei, numit astfel după bogăţia şi rodnicia sa) au multe zeci şi sute, unii chiar mii de hectare de pământ în proprietatea lor; locuinţele lor sunt atât de confortabile, elegante şi frumoase, tot ca-n filme. Ei se mai adună și acum, duminica, la biserica veche a satului şi se roagă, sau cântă cântece româneşti – deşi nu mai ştiu atât de bine limba sau o vorbesc cu arhaisme amuzante – ori fac hramuri de pomenire a celor duşi. Căci acolo, în Boian, există azi un adevărat complex muzeal al pionierilor români al cărui centru este biserica centenară cu hramul Sfintei Fecioare Maria. În jurul ei au crescut vechea şcoală şi casa parohială şi, mai recent, un adevărat muzeu etnografic românesc  lângă  vechiul bordei („the bordei”, cum nostim scrie eticheta!), cuptorul de pâine; toate stau mărturie a luptei generaţiilor de români cu sălbăticia pe care trebuiau s-o înfrângă. Când aceasta îi dobora pe câte unul dintre ei – ori pe mai mulţi deodată prin vreo molimă – aceia treceau alături, în cimitirul de pe colină unde azi stau strajă crucile albe purtând numele vechi româneşti: Sfeclă, Haucă, Toma ş.a. Nume de ţărani români adormiţi în pământ străin cu gândul la ţara lor veche. Căci deşi, cu timpul, viaţa lor a devenit cu adevărat minunată, iar ei sunt  integraţi firesc lumii canadiene, ei nu şi-au uitat cu totul limba şi spiritul şi mai ales, credinţa străveche. Un disc pe care l-au imprimat cu prilejul aniversării centenare (desfăşurate în 1998 cu mult fast şi cu vizita preşedintelui de atunci al României), coriştii comunităţii româneşti din Boian, cuprinde cântecele pe care şi le-au luat cu ei, laolaltă cu clopotul bisericii vechi, cu toate ustensilele de trebuinţă  alese anevoios la plecarea în necunoscut. Sunt, se vede, câteva din acele cântece pe care le simt românii cel mai aproape, mai proprii lor: De-ar fi mândra-n deal la cruce, A ruginit frunza din vii, colinde de Crăciun, Tatăl nostru şi Hristos a înviat. Şi printre acestea, la acelaşi rang de esenţialitate etnică, eminescianul Mai am un singur dor. Aşadar   asta-şi ia românul când pleacă în lumea largă: uneltele muncii, credinţa în Dumnezeu şi cântul eminescian. Pe acestea se sprijină în depărtarea străinătăţii sufletul românilor dezţăraţi!

Foto. Pr.George Bâzgan, Lucia Olaru Nenati si sotul

Biserica „Sf. Împărăţi Constantin şi Elena” din Edmonton este, cum se spune acolo, „fiica” bisericii din Boian. Aceasta se datorează faptului că foarte mulţi dintre locuitorii Boianului dar şi din împrejurimi s-au mutat „la oraş”, cum se întâmplă pretutindeni. Or, acel oraş este Edmonton, capitala provinciei Alberta, unde urmaşii pionierilor români au ridicat, cu zeci de ani în urmă, o biserică frumoasă, autonomă (nu închiriată în alte lăcaşuri sau adăpostită într-o odăiţă mică aşa cum se întâmplă adesea pe acolo), după model arhitectonic autentic românesc, de inspiraţie voroneţiană, cu icoane preţioase comandate la maeştri iscusiţi, cu iconostas, altar înalt şi bogat, cu un cor impunător, cu enoriaşi ce umplu sala până la refuz.

Dar biserica are în dotare şi alte lucruri noi, preluate inspirat din obiceiurile zonei şi anume un spaţiu mare dedicat activităţilor sociale şi culturale, cu aparatură tehnică adecvată, cu utilităţi culinare şi gospodăreşti care permit organizarea aici a numeroase manifestări şi acţiuni culturale şi sociale, menite să ţină laolaltă în armonie şi bună petrecere, comunitatea românească a locului.

Părintele George Bâzgan, gazda noastră vrednică, pe care-l cunoşteam doar din scris în calitatea sa de redactor şef şi iniţiator al revistei de spiritualitate  ortodoxă şi cultură românească – Cuvântul adevărului (The word of truth ) – s-a dovedit a fi, deopotrivă un preot de har şi de aleasă energie luminată, stimat şi respectat, prin care a făcut şi face încă multe lucruri pentru înzestrarea şi consolidarea bisericii pe care o păstoreşte, capabil sa ţină o slujbă înălţătoare, dar şi un om de cultură care ştie să atragă colaboratori de marcă la publicaţia pe care o conduce  (ajutat de scriitorul Ctin Clisu) şi care sporeşte în valoare număr de număr. Sfinţia sa este încă un exemplu care se adaugă seriei preoţilor pe care i-am întâlnit în ultimii ani, atât în ţară cât şi în afara ei, şi despre care am scris cu bucurie, că au înţeles să facă eforturi pentru reapropierea credinţei de cultură, amândouă sub pavăza spiritualităţii ortodoxe româneşti, care astfel se întăreşte şi devine un mijloc fundamental de păstrare a identităţii neamului nostru, atacată, din păcate, din ce în ce mai mult de tot felul de primejdii ce vin din afară şi dinlăuntru, fapt la care biserica poate şi trebuie să aibă un cuvânt greu de spus.

Acolo, în Boianul Canadei şi la Edmonton am ajuns în toamna anului 2000, în cadrul unei călatorii în Canada şi S.U.A şi m-am întâlnit într-o atmosferă caldă şi plină de emoţie cu urmaşii românilor bucovineni; ne-am simţit minunat, ca şi în ospeţie la familia primarului Soprowici, ca şi la întâlnirea literară în care le-am vorbit despre Eminescu, despre forţa de simbol românesc a personalităţii sale neumbrite de trecerea vremii. Am depus atunci la muzeul pionierior români, dăruindu-l dnei Linda Hutseal, inimoasa ocrotitoare a muzeului pionierilor români, primul exemplar din cartea mea despre iubirea lui Eminescu pentru muzică, „Eminescu. De la muzica poeziei la poezia muzicii”, împreună cu caseta cuprinzând cântecele cântate odinioară de marele poet pe care acum am îndrăznit să le cânt eu, cu sprijinul muzical al maestrului Ioan Cobâlă. Am putut realiza acest lucru datorită faptului că unele dintre acele cântece se găseau cu text şi partitură muzicală într-o monumentală şi azi quasi-necunoscută colecţie folclorică centenară aparţinând lui Alexandru Voevidca, învăţătorul vechii comune Boian din Bucovina. Acele cântece adunate de el erau cele care se cântau acum mai bine de un veac, în vremea plecării ţăranilor de acolo spre Canada. Aşa cum avea să spună părintele Bâzgan, care mi-a prezentat cartea şi caseta, prin acest gest decis de divinitate, parcă dincolo de ştirea şi voinţa mea, acum, după mai bine de un secol s-a rotunjit o boltă de spirit şi suflet românesc între cele două Boianuri, atât de grele de simbol.

Foto: Lucia Olaru-Nenati