Un poet autentic

Mircea Ștefan este de multă vreme o figură culturală bine cunoscută în diaspora românilor din America de Nord (Statele Unite și Canada), dar și în rândul făuritorilor de poezie din România. Conexiunile scriitoricești pe care le are pe cele două continente, vrednice de admirat, precum și participarea la numeroase demersuri editoriale și publicistice, probează neîndoielnic calitatea sa de a fi un adevărat animator cultural. Are tot ce-i trebuie pentru asta: înțelegere profundă a unor idei, energie, determinare și, în plus, măiestrie în a se  mișca cu abilitate într-un mediu special care necesită multă prudență cum a fost dintotdeauna mediul literar. Satisfacțiile pe care le-a trăit în această sferă de activitate nu sunt pentru el decât reușite secundare de validare, visul său fiind acela de a fi poet înainte de toate, astfel că nu e de mirare că are în prezent peste 20 de cărți publicate. Mircea Ștefan personifică mitul poetului incontestabil, creator al unei opere sincrone sintactic cu ritmurile timpului său, dar care se distanțează de trendul general printr-un accent de discretă gravitate, într-o perioadă în care mulți consideră literatura ca vanitate sau chiar ca improvizație.

„Zero Absolut” își numește poetul ultima carte, structurată pe două secțiuni: I. „Acolade” și II. „Capcana cu vise”. Este de apreciat că volumul apare în plin aflux al teoriilor și poeticilor „post umaniste”, în contradicție cu care poetul reabilitează în manieră proprie probleme esențiale ale ființei umane: creația, curajul confesiunii, moartea, nostalgia, nevoia de comunicare. Totul se emană cu o impecabilă claritate și cu un sound poetic bine personalizat. Versurile, strălucit articulate, de o evidentă simplitate încât dau senzația că au fost îndelung lucrate, se constituie când în forme comprimate, similare haiku-urilor, când ca mici narațiuni, asemenea poeziilor soresciene. Problematica abordată invită deseori spre o adâncă stare de meditație.

Poemul titular statuează mesajul întregului op și-i atribuie firul liric: „când ochii zilei plesnesc / se lasă frigul pe întreaga zare / mugurii primăverii nu mai încolțesc / iubirea pentru tine moare / o entropie nulă-n asfințit”.

Merită observat că în ciuda tonalității grave, de multe ori întunecată a mesajului, cartea, în ansamblul său, nu lasă nici o urmă de pesimism sau tristețe. Și este normal să fie așa, având în vedere personalitatea complexă a poetului care simbolizează un creator din stirpea celor care detectează cu ușurință un imaginar bogat, fine și delicate conecții, reușind cu dibăcie să extragă esențialul și să-l transmită nealterat prin ceea ce se numește „complexitate în simplitate”, lucru deosebit de greu de realizat și păstrat.

Fără îndoială, Mircea Ștefan dovedește că pentru a fi un creator de valoare trebuie să știi bine ethosul cultural căruia îi aparții, dar și să apelezi la cunoștințe din domenii largi, incluzând istoria, sociologia, geografia, muzica, arta, politica. Fiind una dintre cele mai bogate, dar și dificile arte, poezia conferă invariabil frumusețe și efervescență, multiplele aspecte ale sale decurgând din varietatea ariei de interes. Este un adevăr pe care îl consolidează și poemele lui Mircea Ștefan. Astfel, cu toate că, în integralitate, poezia sa pare a fi opera unui competent filosof, poetul este la baza pregătirii sale fizician, știință constituind pentru el o însemnată sursă de inspirație. O trădează fără echivoc folosirea unor termeni ce desemnează noțiuni specifice fizicii: „zero absolut”, „laser”, „atomi”, „electroni”, „entropie”, „coliziune cu particule elementare”. Un tulburător poem circumscris aceluiași punct central din poemul ce dă titlul cărții, poezie care duce cu gândul la un trecut nu foarte îndepărtat, este „Așa s-a scris istoria”: „da / frigul a pătruns până la os / spre seară răsmerița ușor se destinde / norii mai sunt / un cer de vise / numai sânge pe jos / la Universitate în colț / se spală cu apă fierbinte / da / frigul a pătruns / e zero absolut / se-nvârt electronii pe orbite / din ultimul pe listă / pe pagină în sus / noi l-am ales pe primul președinte”.

Înșelător de simplu, poetul se proiectează în perioada petrecută la Cluj, poemele „Amintiri clujene” și „Lumină lină pe Feleac” susținând cu prisosință această remarcă. Influența blagiană răzbate fără doar și poate din poemul de o finețe aparte intitulat „Cristal de seră”: „se aude cum crește și solzul de pește- / această dimineață senină”.

Poezia lui Mircea Ștefan, abundând în mod covârșitor de metafore, incită la adâncă reflecție, conștientizând cititorul de importanța rolului ce trebuie acordat poeziei și că  funcțiile poeziei, ca de fapt ale oricărei arte, sunt de a te face să gândești, de a te împinge să-ți depășești limitele, de a-ți conferi armonie (internă și externă), de a-ți aduce o reală plăcere, iar câteodată, transcendență. Folosind cu dexteritate procedee stilistice potrivite (demonstrând în scrierile sale chiar o bună stăpânire a metonimiei), fără să dilueze profunzimea conținutului, poetul ne pune în față o creație simplă și lucidă.

În fine, cred că se cuvine menționat că Mircea Ștefan se află astăzi în deplinătatea mijloacelor sale literare, transmițând un mesaj impecabil prezentat și plin de miez, clădit pe o logică internă riguroasă, dar complet motivat poetic, întruchipând un poet de o autentică valoare.

Dorin Nădrău (S. U. A.)