Românii-americani și Marea Unire din 1918

Apărută recent, cartea Pr. Dr. Remus Grama „Românii-americani și Marea Unire din 1918” constituie un strălucit omagiu adus sărbătoririi centenarului desăvârșirii unirii provinciilor istorice ale României. Lucrarea este un studiu aprofundat și documentat consacrat contribuției românilor-americani la realizarea actului de unire a neamului românesc, contribuție destul de puțin cunoscută de generațiile de astăzi.

Încă din primele rânduri, în „Cuvânt Înainte”, autorul ne dezvăluie crezul său că o observare atentă a evoluției celei mai vechi și mai organizate diaspore a românilor, cea din America, induce constatarea că cei care și-au părăsit țara în trecut niciodată nu au uitat-o, ci mai degrabă au ajutat-o la marile răscruci ale istoriei.

„Prefața” volumului include scopul elaborării lucrării, enumerarea autorilor celor mai semnificative studii publicate în secolul trecut consultate, precum și precizarea că cercetarea sa consemnează îndeosebi etapele și contribuțiile specifice ale românilor din America între anii 1916 – 1920, „cu un deosebit accent asupra importanței acțiunilor lor la promovarea imaginii României pe scena politicii americane a acelei vremi”.

Pentru o cât mai judicioasă evaluare, se menționează câteva date preliminare referitoare la comunitățile românești din America acelor ani. Astfel, aflăm că la începutul Primului Război Mondial în America și Canada existau deja 24 de parohii românești, dintre care 16 făceau parte din Protopopiatul din Cleveland. Potrivit surselor la care a avut acces, pe la sfârșitul anului 1918, numărul total al comunităților ortodoxe se ridicase la 30, cifra totală a românilor-americani fiind cuprinsă între 125 000 – 150 000. Toți aceștia erau afectați de aceleași nevoi și împărtășeau idealuri asemănătoare, dar odată cu izbucnirea războiului situația lor s-a complicat: cei care trebuiau să se întoarcă la familiile lor din țară erau obligați să aștepte, alții, nefiind încă cetățeni americani, au primit ordin de concentrare în armata austro-ungară, iar unii dintre ei au plecat în România și s-au înrolat în armata română. Această situație potrivnică ce exista în timpul neutralității României (1914-1916) și a Americii (1914-1917) s-a înrăutățit mult odată cu intrarea celor două state în marea conflagrație. În acest context, comunitățile românilor-americani fierbeau de neliniște. Regatul României, în urma unui acord secret cu puterile Antantei, a declarat război imperiului austro-ungar la data de 14-27 august 1916, revendicând Ardealul, leagănul istoric de formare a poporului român. Intrarea Statelor Unite în război a avut loc la 7 decembrie 1917. Această importantă împrejurare a produs în inimile emigranților est și central-europeni aflați în America, mai cu seamă ale românilor, sârbilor, cehilor și slovacilor sosiți cu pașaport maghiar, o însuflețită speranță, aceea a eliberării țărilor lor de origine de sub imperiul austro-ungar.

În continuare, autorul evidențiază o observație de importanță majoră în desfășurarea examinării sale, anume aceea că sprijinul guvernului american pentru „cauza românească” nu se putea câștiga ușor, mulți politicieni americani considerând că existența imperiului austro-ungar este necesară, ca factor de stabilitate. Este îndeobște cunoscut că numai după o vreme președintele american Woodrow Wilson va afirma angajamentul că Statele Unite vor lupta pentru „drepturile și libertățile națiunilor mici”, la formarea noii sale viziuni contribuind, fără îndoială, și demersurile curajoase și hotărâte ale românilor-americani.

Cea mai amplă secțiune a cărții relevă rezultatul unei analize riguroase și îndeosebi documentate, oferind un răspuns indubitabil asumat la întrebarea „cum au sprijinit românii-americani Marea Unire?”. Dintru început ni se arată că un rol important în omogenizarea și direcționarea energiilor naționale ale românilor din America l-a jucat Biserica. Un aport deosebit de însemnat și-au adus, de asemenea, societățile culturale și de ajutor reciproc, precum și presa, mai ales că după procesul memorandiștilor, activismul românesc a fost iarăși regenerat de persecuția maghiară sporită, iar majoritatea românilor-americani proveneau din Transilvania, Banat și Bucovina.

Pr. Dr. Remus Grama remarcă faptul că neexistând, la acea vreme, o episcopie ortodoxă română în America, un rol semnificativ în unificarea comunității românești și crearea unui centru de influență politică în vederea promovării provinciilor istorice românești l-a avut tânărul protopopiat înființat în 1912 de Mitropolia Ardealului, condus de controversatul preot Ioan Podea.

Probând veritabile calități de rafinat istoric, autorul identifică o succesiune de șapte evenimente definitorii care au avut loc în diaspora românească din America însemnând sprijinul neîndoielnic acordat realizării României Mari, evenimente a căror prezentare, în ordine cronologică, reprezintă fiecare în parte un capitol distinct al cărții.

Înființarea Comitetului Național din America – C.N.R. (1916) Acest comitet a luat naștere din inițiativa preotului Ioan Podea a cărui activitate patriotică a cuprins legături cu mai multe organizații, unele cu idei de stânga pentru care ulterior a avut de suferit, fiind chiar exclus din rândurile clerului. În ciuda derapajelor sale se impune recunoscută contribuția sa personală la marile evenimente dintre anii 1916-1919 prin care românii și-au sprijinit țara de origine. C.N.R. a fost înființat ca organizație politică ce să reprezinte comunitatea românilor din America. La 24 septembrie 1916, a fost convocată adunarea de constituire la care au participat atât ortodocși, cât și greco-catolici, hotărându-se crearea comitetului. Imediat după ce au revenit de la congres la casele lor, reprezentanții ziarului „America”, persoane care luaseră și ele parte la lucrări, au demisionat, discreditând această tentativă de organizare a unității românilor-americani. Ziarul „America” îmbrățișând o orientare mai de stânga, fiind vizibil anti-clerical, susținătorii săi și-au constituit o altă organizație, sub numele de „Asociația Română pentru Ajutor de Război”. În pofida tuturor neînțelegerilor, se poate afirma astăzi, după o sută de ani, că totuși s-a realizat ceva folositor deoarece ambele organizații au avut – în cele din urmă – rostul și utilitatea lor. Așa după cum arată documentele vremii, C.N.R., care și-a asumat un rol atât de reprezentativ, vorbea nu numai în numele românilor din America, ci s-a angajat a fi și purtătorul de cuvânt a fraților „de acasă”. Activitatea politică a C.N.R. a continuat până la al Doilea Război Mondial, organizația trimițând, asemenea „Asociației pentru Ajutor de Război”, sprijin caritabil unor orfelinate și spitale din țară.

Formarea Regimentului de Voluntari Româno-Americani din Youngstown (1917). La 20 aprilie 1917, președintele Woodrow Wilson a adresat poporului american un apel de înrolare voluntară în armată. La înflăcărata chemare a protopopului Ioan Podea, parohul Bisericii „Sfânta Treime” din Youngstown, numeroși bărbați români apți de luptă s-au prezentat la stațiile de recrutare, astfel că mii de români-americani cu vârste între 21-45 de ani au fost înscriși în armata americană. Faptele pline de eroism ale acestora i-a impresionat pe americani și au contribuit într-o mare măsură la nașterea unui spirit de recunoaștere și apreciere de către guvernul Wilson și de alte oficialități americane. Chiar și ziarul „Washington Post” a semnalat loialitatea româno-americanilor proveniți din imperiul Austro-Ungar, după declarația de război a S.U.A. împotriva acestui lagăr al națiunilor. Se cuvine reținută constarea că, între alte naționalități din America de Nord, proporțional cu numărul lor, românii au dat cei mai mulți voluntari. Cu prilejul marii adunări de la Youngstown din 9-10 martie 1918, congresmanul american John Cooper afirma următoarele: „După câte știu, românii din S.U.A., în proporție cu numărul lor, au dat armatei Statelor Unite mai mulți soldați decât oricare alt popor din America. Jertfa acestor voluntari nu este a noastră, ci a neamului românesc în primul rând. Prin victoria S.U.A. și a aliaților săi, România se va mântui și întregul neam românesc va fi chemat la o viață nouă, liberă și democrată”.

Succesiunea evenimentelor identificate de autor continuă cu „Românii -americani sprijină România prin Crucea Rosie (1917-1919)”. Înscrise în cadrul „Crucii Roșii” americane, femeile românce din America, dând dovadă de dârzenie și virtute, au participat activ la jertfele cerute de război. În septembrie 1917, o misiune a „Crucii Roșii” americane, călătorind prin Rusia, a ajuns în România, găsind în spitale peste 40 000 de răniți. Misiunea s-a plasat imediat sub conducerea Reginei Maria, binecunoscută pentru umanitarismul său în timpul războiului, conducătoarea „Crucii Roșii” românești. Sprijinul a fost indiscutabil de un enorm ajutor, constând în: 110 vagoane de scrumbii sărate aduse de la Iași pentru a hrăni peste 30 000 de oameni, 80 000 de rânduri de haine, 30 de vagoane de material medical adus de la Moscova și Petrograd, 100 000 de dolari pentru orfelinate, resurse lăsate la plecare pentru încă trei ani, inclusiv materiale lăsate pentru încă 10 000 de rânduri de haine. Misiunea „Crucii Roșii” americane a fost sever limitată de începerea revoluției bolșevice din Rusia și, în special, de anarhia din decembrie 1918 din această țară.

Capitolul următor, „Sprijinul românilor-americani față de misiunea patriotică a căpitanului Vasile Stoica și a altor corifei din România (1917)”, ne oferă o analiză extinsă a activității profesorului și jurnalistului Vasile Stoica, vorbitor a 14 limbi, cea mai remarcabilă pentru lobby-ul românesc în America de Nord. Trimisă în Statele Unite de Regele Ferdinand prin Ordinul nr. 1082 din 18 aprilie 1917, „Misiunea Patriotică” era alcătuită din căpitanul Vasile Stoica și din doi „corifei” ai Unirii Transilvaniei cu România: Pr. Dr. Vasile Lucaciu (1852-1922) și Pr. Ioan Moța (1868-1940). Delegația a transmis guvernelor aliate mesajul guvernului român. Vasile Stoica se număra printre cei mai calificați diplomați români din acea perioadă, alături de generația marelui Ionel I. C. Brătianu și, desigur, Nicolae Titulescu. În opinia autorului, formarea regimentului de voluntari s-a realizat tot din inițiativa lui Vasile Stoica, lucru foarte anevoios, deoarece guvernul american a respins inițial ideea înființării unei astfel de legiuni pe baze etnice, invocând argumente constituționale și pecuniare, încurajând totuși înrolarea românilor în armata americană. Stoica a înțeles de la început cât erau românii de necunoscuți în America, mai ales pe plan politic și mediatic. Având alături de el doi preoți care nu vorbeau limba engleză, profesorul și diplomatul Vasile Stoica avea înaintea sa o sarcină deosebit de grea, aceea de a desfășura o campanie publicistică prin care să explice situația României. A întreprins rapid contacte și prietenii cu ziariști de la diverse ziare americane, s-a conectat cu reprezentanții românilor-americani și a început să bată la ușile marilor potentați americani. A organizat adunări solemne la Youngstown, Trenton, Cleveland, Detroit și Chicago. De o reală importanță este sublinierea că „românii-amercani, deși nu aveau un lobby bine organizat, dar semnaseră loialitatea față de țara lor de adopțiune cu propriul lor sânge, au fost în schimb întotdeauna convinși că cele 14 puncte enunțate de Wilson au fost cheia recunoașterii României Mari, pe criterii etnice”. Președintele Theodore Roosevelt (1858-1919), rivalul republican al lui Wilson, care și el credea în rolul civilizator al imperiului habsburgic, după o întâlnire cu Vasile Stoica și generalul Milan Radislav Stefanik, viitor ministru al Cehoslovaciei, a afirmat într-o cuvântare publică la radio că pacea nu se va putea realiza până când națiunile mici nu vor fi „dezrobite” și „până ce România ungară nu va fi unită cu Regatul României”. Vasile Stoica a avut strânse legături cu celelalte grupuri etnice din America. În plin război, paginile ziarului „America” au început să îi acorde lui Stoica spații ample, începând cu prima pagină. Sesizând faptul că existau extrem de puține lucrări despre România, a început să tipărească broșuri în limba engleză prin care să facă cunoscută tragica situație din țară, distribuindu-se prin efortul său 23 000 de astfel de broșuri. Se mai menționează că în decursul întregii sale activități deosebit de laborioase ținea legătura permanent cu Regele Ferdinand, dar și cu lideri americani și cu preoții și funcționarii societăților românești din marile comunități din America  de Nord.

Vasile Stoica

Impresionat de destinul acestui bun român, autorul urmărindu-i parcursul, consemnează sfârșitul său într-un pasaj elocvent pe care îl voi cita în cele ce urmează: „Mai înainte de a încheia acest studiu, doresc să menționez că, după Conferința de la Paris, la care a participat ca ofițer de legătură între delegația bitanică și cea americană, Vasile Stoica s-a întors în România. Între cele două războaie mondiale și-a servit patria ca ambasador, până în 1945. În această calitate, el a reprezentat România și a pledat pentru ea ca țară cobeligerantă și la cealaltă Conferință de Pace de la Paris, din anul 1945 (…) El a mai revenit de câteva ori în America, unde, în tinerețe, a lăsat pagini strălucite de jurnalism, patriotism și diplomație. Rolul său la Marea Unire a fost de o importanță covârșitoare pentru România. Așa după cum s-a petrecut cu mulți și mari ctitori de Țară, după instalarea comunismului în România, în 1946, refuzând să intre în partidul muncitoresc român, în timpul guvernului Petru Groza, Vasile Stoica a fost și el arestat între 1948-1954, fiind tratat de noul regim ca dușman al poporului. Apoi, a fost iarăși arestat în 1957 și chinuit prin mai multe închisori comuniste, sfârșindu-și zilele – din păcate – ca și Iuliu Maniu și alți făurotori ai României Mari, în anul 1958, în închisoarea de tristă amintire de la Jilava”Adunarea Bisericească din Youngstown, 9-martie 1918 – primul act de unire cu România beneficiază de o expunere analitică pe măsura importanței sale și pentru faptul că despre aceasta s-a scris mult în America, dar cu toate acestea este prea puțin menționată în istoria României. Deși a fost doar un „congres” sau o „adunare bisericească” a reprezentanților parohiilor ortodoxe din America, adunarea a exprimat înaintea presei americane și a președintelui Woodrow Wilson voința neamului românesc din Ardeal, având două scopuri principale: formarea unei episcopii ortodoxe române în America și desprinderea parohiilor ortodoxe române din America de Mitropolia Ardealului. Totodată, reprezentanții parohiilor ortodoxe și-au mărturisit loialitatea către statul american, în fața căruia s-au angajat să facă lobby pentru Patria-Mamă. La încheierea acestui sinod, preoții Ioan Podea, în calitate de președinte și Teofil Roșca, vicepreședinte, au adresat o telegramă președintelui Wilson, telegramă ce va fi confirmată la 13 martie 1918 de Casa Albă. Cu ocazia sinodului din 9-10 martie 1918, s-a semnat și faimosul „Hrisov de închinare” prin care cei 150 000 de credincioși români-americani, reprezentați prin delegații lor la adunarea de la Youngstown, au hotărât să rupă orice legătură atât cu Mitropolia Ardealului, cât și cu statul maghiar. Ambele documente, telegrama și „hrisovul”, sunt redate integral în acest capitol. Prezintă interes teza lansată de autor prin convingerea sa exprimată astfel: „Cred că acest eveniment merită să fie însemnat în istoria națională a României, alături de însemnatele date ale plebiscitelor Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei.

Adunarea Bisericească din Youngstown, 9-10 martie 1918 – primul act de unire cu Româniabeneficiază de o expunere analitică pe măsura importanței sale și pentru faptul că despre aceasta s-a scris mult în America, dar cu toate acestea este prea puțin menționată în istoria României. Deși a fost doar un „congres” sau o „adunare bisericească” a reprezentanților parohiilor ortodoxe din America, adunarea a exprimat înaintea presei americane și a președintelui Woodrow Wilson voința neamului românesc din Ardeal, având două scopuri principale: formarea unei episcopii ortodoxe române în America și desprinderea parohiilor ortodoxe române din America de Mitropolia Ardealului. Totodată, reprezentanții parohiilor ortodoxe și-au mărturisit loialitatea către statul american, în fața căruia s-au angajat să facă lobby pentru Patria-Mamă. La încheierea acestui sinod, preoții Ioan Podea, în calitate de președinte și Teofil Roșca, vicepreședinte, au adresat o telegramă președintelui Wilson, telegramă ce va fi confirmată la 13 martie 1918 de Casa Albă. Cu ocazia sinodului din 9-10 martie 1918, s-a semnat și faimosul „Hrisov de închinare” prin care cei 150 000 de credincioși români-americani, reprezentați prin delegații lor la adunarea de la Youngstown, au hotărât să rupă orice legătură atât cu Mitropolia Ardealului, cât și cu statul maghiar. Ambele documente, telegrama și „hrisovul”, sunt redate integral în acest capitol. Prezintă interes teza lansată de autor prin convingerea sa exprimată astfel: „Cred că acest eveniment merită să fie însemnat în istoria națională a României, alături de însemnatele date ale plebiscitelor Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei. Trebuie notat că între acestea, evenimentul din Youngstown, Ohio a fost cel dintâi semnal și a precedat toate celelalte uniri ale provinciilor românești”.

Înființarea Ligii Naționale Române din America, 1918, reprezintă în cercetarea Pr. Dr. Remus Grama un al moment de o semnificativă importanță. Pentru a deveni mai convingătoare în relația cu guvernul american, comunitatea românilor din America   avea nevoie de o mai mare coeziune, fapt pentru care Vasile Stoica a încercat o unire a „Comitetului Național Român” cu „Asociația de Ajutor de Război”, dar tentativa sa nu a reușit. Din acest motiv, a fost înființată la 5 iulie 1918, la Congrsul Național al Românilor, desfășurat la Youngstown, „Liga Națională Română din America”, Vasile Stoica fiind ales președinte. „Liga”, organizație culturală și politică, a polarizat energiile românilor-americani, militând pe lângă guvernul american pentru o „Românie unită”. La îndemnurile „Ligii”, au fost adresate numeroase scrisori și petiții președintelui Wilson, solicitându-se respectarea drepturilor românilor din provinciile imperiului austro-ungar, de acum intrat în declin. Ca rezultat al eforturilor de sprijin pentru România, la 6 noiembrie 1918, s-a anunțat prin „Associated Press”, că S.U.A., „prin influența sa, va da României tot sprijinul ca această țară, în conferința păcii generale, să-și câștige justele sale drepturi politice și teritoriale”. Rolul românilor-americani, al „Ligii Naționale” și al lui Vasile Stoica a fost recunoscut oficial în termeni elogioși, după aceea, chiar și la Conferința de Pace de la Paris.

Ultimul capitol al lucrării este intitulat „Adresa românilor-americani către Conferința de Pace de la Paris, 1919” și este rezervat reproducerii unei scrisori istorice denumită „Moțiunea românilor-americani adresată Conferinței de Pace de la Versailles, din anul 1919”. Documentul relevă fără echivoc că semnatarii cereau la ceasul marii decizii Conferinței de la Paris din februarie 1919 recunoașterea politico-diplomatică internațională și consfințirea în tratatele de pace a integrității statului unitar național. Moțiunea a produs o profundă impresie și chiar a fost menționată în acte la cel mai înalt nivel.

În fine, cred că merită apreciat că studiul Pr. Dr. Remus Grama, un remarcabil omagiu adus solidarității românilor-americani cu frații lor din provinciile fostei Austro-Ungarii și spiritului lor de jertfă, gata să-și dea viața pentru înfăptuirea României Mari, acoperă un câmp al cercetării mai puțin explorat, fiind totodată un autentic îndemn la neuitare.

Dorin Nădrău (S. U. A.)