Sorin Diaconescu/7/2/1

Sorin Diaconescu/7/2/1

Autor: Nuta Istrate Gangan (Florida)

Inginer, fost Deputat în Parlamentul României, realizator TV, Sorin Diaconescu este omul cu care începi să discuţi despre vreme şi ajungi să dezbaţi situaţia evreilor în cel de al doilea război mondial şi rolul lor în politica Americii de astăzi.

“În politica noastră ţi se poate ierta faptul că nu eşti prost la timp dar că nu te străduieşti să devii, ei bine, asta niciodată!” (“Şapte zile, două suflete, o viaţă “, SD)

NIG – De ce ai plecat din politică?,, l-am întrebat gândindu-mă că până la urma urmei, atunci când prinzi un ,,locşor călduţ,, mergi cu valul şi îţi este bine. N-a prins cinismul subtil din întrebarea mea şi mi-a răspuns frumos, politicos şi foarte informat : ,,X politician şi Y partid şi Z orientare politică şi…şi cum pentru mine politica este chineză(不是中國兄弟，有知識，我的人！) am trecut mai departe:
De ce ai scris o carte?
SD – Ca să-i demonstrez tatălui meu că pot face ceea ce vreau eu.
NIG – Tatăl tău mai este?
SD – Nu. A murit demult, avea 47 de ani.

Hm…

SD a scris o carte e o intimitate copleşitoare. Eu spun aşa, el spune că nu, dar scriitorul se limitează la dreptul de autor, eu, cititorul mă limitez la toate drepturile din lume. Şi la acela în care cred că a vorbi despre Dumnezeu este intimitatea absolută.
Este un dialog, fictiv sau nu, cu o femeie (fictivă sau nu) despre tot ceea ce înseamnă viaţă. În şapte zile.

,,Citesc o carte.
Nu este nici măcar tipărită, literele dansează în faţa ochilor într-un joc obositor de care-pe-care. Citesc o carte, de fapt am de gând să citesc o carte care, probabil, nu o să-mi placă în mod deosebit.
De ce? Pentru că aşa sunt eu. Puţine lucruri îmi plac în mod deosebit.
Până şi autorul se amuză : „La naiba, eu chiar scriu o carte?”
Apoi tot el mă lămureşte, blând, calm, politicos, venit parcă din altă lume, o lume în care bărbaţii încă mai spun sincer şi cald şi fără falsă politeţe ,,sărut-mâna,,:
„Este şansa mea să sufăr în direct”,  am tras mereu „biletul cu numărul 13” – uneori cu noroc, gândesc eu zâmbind.
…şi apoi…
„Unde poţi păstra dragostea pentru cineva, mai bine decât într-o carte? (…) Cândva, nişte nebuni au ars cărţi pentru diferite motive. Dar cărţile, ca şi sufletul omului, nu se distrug prin simpla dispariţie a materiei” – am recitit acest fragment doar pentru că nu mai ştiu dacă eu l-am scris sau doar l-am copiat de pe ecranul ăsta lucios.
Citesc o carte în care poezia se împleteşte cu proza, la naiba îmi spun, chestia asta nu poate funcţiona, ori e albă ori e neagră – citesc- şi încetul cu încetul îmi dau seama că funcţionează. Nu alb, nu negru, ci violet, o culoare care revine iar şi iar, cu diferite nuanţe, în fiecare poezie, în fiecare scrisoare, în fiecare pagină de jurnal, în fiecare trăire aşternută pe hârtie simplu, sincer, fără pretenţii şi, mai ales, fără aşteptare.
Pentru că bărbatul din carte scrie cuiva.
Unei femei.
Care poate există. Sau poate nu. Care poate fi suma tuturor femeilor care i-au trecut prin viaţă, prin inimă sau prin pat.
Ea însă nu-i răspunde, iar lui probabil că nici nu-i pasă. Niciun răspuns n-ar fi îndeajuns de satisfăcător, așa că preferă tăcerea pe care o poate interpreta așa cum simte el.Și apoi, șapte zile, numai șapte zile, nu-i un sfârşit de lume; nu prea multe femei reușesc să tacă timp de șapte zile, nu-i așa?
Este frumoasă. Toate femeile iubite sunt frumoase, desigur, dar aceasta are un ceva anume care nu poate fi prins în cuvinte; ca și cum irealitatea bea cafea şi poartă tocuri. Are păr lung şi ochi frumoşi. Şi există. Aşa cum aburul violet care se ridică primăvara din pământul reavăn şi proaspăt dezgheţat, există. Îl vezi, îl simți, dar apoi se destramă sub ochii tăi ca și cum n-a fost…
O fată-morgana cu pretenţii de femeie obişnuită, cu responsabilităţi cotidiene şi probabil cu o adresă pe care o împarte cu cineva.
Hm, nu, nu există. Femeia aceasta nu există! Iar autorul nu face decât să-mi încurce şi pe mai departe socotelile:
,,Am luat cu mine şi ideea că eşti pe acest pământ şi ai două adrese: una pe cartea de identitate şi alta în atriul meu drept.Inima îmi funcţionează bine, organic vorbind, aşa că poţi să te mişti liniştită acolo, nu vei deranja nimic.,,
Clar, există, are adresa. Şi un apartament cu patru camere confort sporit.
Există?
,,Îmi lipseşti şi deşi nu te ştiu, te cunosc dintotdeauna,,
Rămân la ideea mea ca această femeie este afurisitul ăla de abur violet primăvăratic, sau poate fumul la fel de violet care rămâne multă vreme după ce miriștea a ars, toamna, înainte ca plugul să răstoarne glia și să o trezească la realitate.
Femeia aceasta este ,,The Russian Doll,, Matrioska, cea care a cuprins în ea toate femeile pe care el le-a iubit astăzi, ieri, cândva… Pe care o să le iubească zilnic începând de mâine…
Şi ca să mă convingă de absolută ei existenţă inexistentă, autorul nu îmi lasă nicio îndoială : ,,Am iubit cu patimă şi de puţine ori,,
Intens și calitativ, am zâmbit.
Combinaţia mortală.
Combinație care te așază în faţa unei pagini albe, te face să uiţi cine eşti, ce vrei, cui trebuie să dai socoteală, te face să uiţi câte rate mai ai de plătit la casă şi dacă peste o oră trebuie să mergi la serviciu, te face să scrii cu furia şi deznădejdea celui care, dacă lasă pixul din mână, nu ştie sigur dacă va fi în stare să respire după aceea.

,,Şi totuşi, cine naiba eşti? (…) Dealtfel nici eu nu mai ştiu cine naiba mai sunt…
Vom trăi(…) căutând capătul lumii fără să îl putem afla vreodată,,…

Citesc o carte, un fel de combinaţie ciudată, vers şi proză şi tocmai când mă gândeam că it doesn’t make any freaking sense, realizez că mă atrage, că vreau să pătrund în mintea autorului, că vreau să văd prin ochii lui, că vreau să mă agăţ de ultimele cuvinte şi să întreb şi eu:
,,Cine sunt eu pentru tine?
,,Nu ştiu, ştiu însă ce eşti tu pentru mine: prietenul meu cel mai bun, mereu cu mine simţindu-mi durerile şi tristeţile, injecţia subcutanată de încredere, dragostea aceea din filmele vechi şi bune pe care eu doream să o trăiesc în realitate”…
Crezi asta?

Cred.
Uneori cred.
Pentru că, dincolo de faptul că puţine lucruri îmi plac în mod deosebit, cred că există o conexiune între oamenii care, inexistent, există,,(NIG)

***
NIG – Eşti o contradicţie interesantă. De la politician, inginer, realizator TV la omul care a scris o carte în care dialoghează cu o femeie. Nu intim sexual, nu intim sentimental. Ci intim ,,basic”. Ca şi cum ai discuta cu tine însuţi sau cu varianta ta feminină.
SD – Întâmplător sau nu, cu această aserţiune sunt de acord
Întâmplător:)
Da, cu o femeie care gândeşte ca mine în chestiuni fundamentale

NIG – Pe de altă parte, uneori am impresia că discut cu un bărbat care caută, se caută, care vrea să închidă un cerc şi nu reuşeşte să găsească ultima afurisită de verigă.
SD – Încercând să trăiesc, îmi umplu timpul cu lucruri pe care încerc să le fac bine şi să fiu măcar împăcat.

***

,,În viaţă oamenii se caută unii pe alţii în dorinţa de a se vedea şi a-şi atinge mâinile. Cu toate astea, de puţine ori îşi ating şi sufletele. Privim adesea dar vedem cu adevărat, arareori. Există suflete care se conectează în mod natural, deşi titularii lor nu au stat faţă în faţă niciodată. Adevărul este că suntem amnezici purtători de suflet, nepregătiţi să simţim altfel decât cu palmele….
Idealurile, idealurile, ele se zvârcolesc în minţile noastre, ele ne sunt deopotrivă motive de fericire efervescentă dar şi temelie a neliniştilor, parfum al disperărilor nocturne, motiv pentru a merge înainte pe drumul căutărilor noastre.
Ciudat ori poate că nu, suntem într-o involuntară cercetare a căii spre idealuri fără să ne cunoaştem înainte de toate, noi pe noi. Poate că de aceea viaţa e un colier de aproximări fermecătoare, care conţine atât luciri de umor cât şi reflexe tragice. La început, la finalul unei mari ecranizări, iubim actriţa din film, iar când ne maturizăm, iubim personajul. Dacă am avut şansa să citim mai întâi cartea, atunci e posibil să ne desăvârşim gusturile, dar să pierdem ceva din emoţia unor rătăciri sentimentale, din şăgălnicia unor erori care ţin de firescul lucrurilor. Pentru a găsi ceea ce doreşti, pentru a deveni ceea ce simţi că vrei, cred că ar trebui că mai întâi să afli cine eşti cu adevărat. Eu, asemeni probabil multora, atunci când m-am aflat în biserică m-am simţit ca în altă lume, deşi acest lucru nu s-a întâmplat de la început.
Mi-am dat seama într-o zi că mă pregăteam să cred că am fost mulţumit atunci când nu am mai simţit nevoia să spun cuiva că merg la biserică. La icoana Mariei, cea mai frumoasă dintre toate, simţeam că tâmplele îmi ard si că umerii mă înţeapă. Am înţeles bine totul de-abia atunci când hârtia şi creionul s-au întâlnit la răscrucea unor gânduri vechi, asemeni unui orb care începe să vadă cu degetele exact ceea ce nu reuşesc să vadă cei cu ochii sănătoşi…De aici vine totul; dacă există ceva în care crezi indiferent de religia pe care o ai şi ştii, simţi că acest lucru te defineşte, te reprezintă, te conţine, atunci ai şansa de a sta de vorba cu propriului suflet. Dacă nu eşti dus cu pluta sau un ipocrit din cale-afară, atunci nu ai cum să nu admiţi că fără suflet nu există nimic în măsură să te înalţe, în schimb există comenzi, există pedepse, există vorbe fără sens, existenţă da, viaţă nu cu adevărat, nu! Aşa ai apărut şi tu. Simţeam să mă uit prin gări, în metrou, prin autobuze aparent fără ţintă. În naivitatea mea care s-a maturizat cu timpul, te căutăm în fiecare silueta care părea că seamănă imaginaţiei mele, în fiecare ţipat de pescaruă înfipt în apus, în fiecare replică de film care se agăţa de memoria irisului meu şi în fiecare refren pe care sufletul îl înghiţise hulpav…Am vrut să întreb de tine pe unii trecători dar nu îţi ştiam numele.
Oare chiar nu îl ştiam, oare chiar nu îl puteam deduce? Unele ocheade de salon păreau că vin de la tine, dar niciun glas care le însoţea nu s-a potrivit vreodată. Doar când scrii cu adevărat, realizezi că materia e un suport, un simplu suport pe un fundal. Cine nu descoperă forţa spiritului la timp, şi-a irosit fără să ştie, multe din paginile vieţii, le-a îndoit, le-a pătat…

Prin urmare, singurul loc în care nu îmi dăduse prin cap- multă vreme- să te caut, era inima mea, cel mai sensibil şi mai sigur loc. Acolo, singurele fenomene extreme sunt: iubirea şi aşteptarea şi acolo erai. Am înţeles astfel că nu tot ce vedem există, că de multe ori în viaţă trecem pe lângă noi înşine fără să băgăm de seamă şi că cele mai frumoase esenţe se simt la mâna.
Ne suntem străini nouă înşine de multe ori, din vină noastră. Unii adună continuu cu înfrigurare, semn al beteşugului de a nu putea să îşi simtă inima…Am scris aceste rânduri sau le-am visat oare? La capătul lor mă simt aşa cum nu mi s-a mai întâmplat vreodată. Există undeva a patra dimensiune (nematerială), în care nimic nu se termină. Acolo eşti, acolo sunt, acolo suntem. Oamenii nu sunt numai buni sau răi, nu sunt numai genii sau imbecili şi nu sunt doar bogaţi sau săraci. Ei pot decide să participe la propriile întâlniri cu ei înşişi sau nu, după cum pot decide dacă pricep că diferenţa dintre sex şi dragoste se poate constata mai uşor în astronomie…Ambele sunt bune, sunt necesare, fireşti, importante şi nu pot fi ocolite.
Doar că sexul nu construieşte nimic, poate că răcoreşte, poate că eliberează, asta poate că da, plus sentimentul de regret la final care apare nu de puţine ori, deşi puţini o mai recunosc. E suficient să priveşti lumea politică că să înţelegi uşor ceea ce îţi spun acum. Din dragoste pentru ceva, pentru cineva, poţi face multe(sacrificii, schimbări, excepţii), din sex nu poţi face nimic mai mult… Au fost şapte zile, simţite cât în două suflete, trăite cât o viaţă; 7,2,1 – cifre care nu se pot separa, pe care oricum le aduni dau mereu un întreg complex pe care nu îl vom putea cunoaşte niciodată în toate sensurile sale, dar vom simţi acut ceea ce niciodată nu s-ar putea demonstra matematic, pentru că algebra interioară nu cunoaşte niciodată semnul minus. Dacă aceste rânduri vor vedea lumina tiparului, mă vor întreba de tine, te vor căuta în fiecare sală de evenimente, în fiecare frază, în fiecare cuvânt, în fiecare femeie cu care voi fi stat de vorba. Ha! Vor trebui să caute în fiecare asfinţit, în fiecare pas de vară, în fiecare aritmie a inimii şi mai ales în extrasistola ei, or asta nimeni nu o poate face. Să te uiţi după cineva prin restaurant, baruri, săli de spectacole, asta o poate face oricine.
Ca să şi vadă însă, ei bine pentru asta ar trebui să ajungă la geamul atriului drept al inimii şi să privească înăuntru. De acolo se vede sufrageria sufletului meu, unde pe un fotoliu eşti aşezată tu care stai picior peste picior, purtând la gât un şirag de perle , citind paginile nescrise ale acestei cărţi. Prin urmare nimeni nu te va găsi! Romanele nu se sfârşesc odată cu cărţile care le conţin şi nici poeziile nu tac vreodată după ultimul vers. Există, chiar există undeva o dimensiune, a patra (nematerială), acolo unde nimic nu se termină şi nimic nu începe; acolo e doar continuitate şi intrarea în acea zona se face prin inima…
Căutăm idealuri într-o lume imperfectă, deşi aspiraţia noastră atinge perfecţiunea. Doar aspiraţia! Dacă acest reflex al căutării idealurilor s-ar atrofia, atunci lumea ar cădea definitiv în mâna înţelepţilor nefericiţi. Dacă despre fericire nu se poate poveşti cu adevărat, în schimb despre lipsa ei se pot scrie tone de hârtie.
Cine sunt eu, cine eşti tu, cine suntem noi? Nimeni nu ar putea să dea un răspuns cu adevărat. Ştiu însă că suntem pagini ale aceleiaşi cărţi fără de sfârşit. Acum realizez că nu eu am scris această carte. Mi-ai şoptit-o de peste umăr…”(7/2/1 – SD)

***

citiți ,,Şapte zile, două suflete, o viaţă” – Sorin Diaconescu, editura Coresi