Interviu cu Sorin Olariu

Interviu cu Sorin Olariu

Autor interviu: Alexandru Ologu

A.O: Pentru început dacă ne-aţi putea povesti ceva frumos despre copilăria dumneavoastră. Ce cărţi v-au plăcut? Ce filme v-au marcat? Ce alte intâmplări v-au marcat copilăria?

Sorin Olariu: M-am născut în anul 1965 în comuna Buchin, o localitate de pe Valea Timișului, aflată la câțiva kilometri de Caransebeș, într-o familie de gugulani, bănățeni făloși de la munte. Copilăria mi-am petrecut-o colindând pădurile, apele și zăvoaiele și hârjonindu-mă cu alți copii de vârsta mea.

Tatăl meu, Pavel Olariu, a fost preot în parohiile Naidăș, Rugi și Buchin, iar mama, Marița Olariu, născută Martinescu, a fost contabilă. Am învățat să citesc titluri din ziare pe la vârsta de cinci ani și interesant este că prima carte citită a fost Istoria Românilor, manualul de clasa a IV-a de pe atunci. Carte pe care am citit-o nu singur, ci cu ajutorul bunicii care m-a crescut, iar acest lucru s-a întâmplat înainte de a merge la școală. Îi știam pe toți domnitorii și eram familiarizat cu faptele lor de vitejie, lucru care a uimit-o peste măsură pe toa’rșa Murița, mătușa mea și totodată prima mea învățătoare din sat. Apoi am trecut la Povești Nemuritoare, 1001 de Nopți și mai târziu la cărțile lui Jules Verne. Mi-au plăcut de asemenea Cireșarii, Tom Sawyer, Robin Hood, Cei Trei Mușchetari și alte cărți de acest gen. Aveam de asemenea o adevărată colecție de cărți de aventuri și de cărți Științifico-Fantastice. În liceu și în facultate am fost un împătimit al poeziei românești și al literaturii de anticipație românești și anglo-saxone. Până la absolvirea celor 12 clase citisem printre altele cam toate cărțile existente în biblioteca tatălui meu din Casa Parohială.

Cât despre filme, mi-au plăcut filmele istorice românești: Dacii, Columna, Mihai Viteazu, Mircea, Vlad Țepeș, dar și filmele de aventuri americane, italiene sau franțuzești.

Nu pot spune că au fost întâmplări majore care să-mi fi marcat copilăria sau adolescența în afară de faptul că din cauza zbenguielii mai îmi luxam câteo mănă sau câteun picior. Sau că mă mai deochia câteo babă, dar bunica mea era meșteră în descântece și mă punea imediat pe picioare.

A.O.: Ştiu că acum locuiţi în Statele Unite. Vă amintiţi şi, dacă da, ne puteţi spune cîteva momente din copilărie, din adolescenţă, în care aţi simţit acut dorinţa de a emigra?

S.O.: Cu toate că erau multe restricții pe vremea copilăriei mele, nu pot spune că am avut o viață mai grea decât a altor copii de o vârstă cu mine. Părinții și bunicii au făcut tot posibilul să nu ne lipsească nimic mie și sorei mele mai mici.

Țin minte că pe când aveam vreo 14 ani, tatăl meu – care era preot în Buchin – a fost vizitat de un alt preot ortodox român, fost coleg de facultate, stabilit în America. Acesta ne-a arătat un album cu poze de-ale sale din SUA: cu copiii săi îmbrăcați în stil occidental, cu casa și cele două mașini, cu electronicele din casă, cu locurile exotice în care își petrecea vacanțele, etc. Chiar dacă acum mi se par niște lucruri absolut firești, pe atunci am fost profund impresionat, așa că i-am spus tatălui meu că vreau să mă fac popă și să emigrez în SUA. Poate de aceea el a făcut ulterior tot posibilul să devin inginer.

A.O.: Din câte ştiu pe atunci se învăţa în şcoală şi limba rusă; d-voastră ce aţi studiat? Ne puteţi spune căte ceva despre prietenia cu poporul rus?

S.O.: Din fericire nu am făcut rusa, ci am studiat limba engleză cu d-na prof. Argheliu, un cadru didactic de excepție care a predat la actualul liceu Traian Doda din Caransebeș. Acest lucru m-a ajutat mult în periplurile mele peste hotare.

Nu am avut o prea mare tangență cu poporul rus, așa că nu mă pot pronunța în legătură cu el. În schimb le-am avut ca și colege de liceu pe mai multe fete din satele de refugiați ucraineni din jurul Caransebeșului: Zorile, Copăcele și Sălbăgel care erau la fel de prietenoase și de viață ca fetele românce. Noi, copiii români, le ziceam rusoaice pentru că nu prea știam să facem diferența între ruși și ucraineni, dar ele ne corectau mereu spunându-ne cu mândrie că sunt ucrainence.

A.O.: Tinerii de azi sărbătoresc Valentines Day, 9 mai Ziua Europei, Hallowenul. Dumneavoastră la care sărbători participaţi? Cum erau acestea? Ce amintiri vă trezesc manifestări precum Daciada sau Cântarea României?

S.O.: Cele mai frumoase sărbători erau rugile sau nedeile din satul meu natal și din satele învecinate: Obreja, Cârpa, Prisian, Zăgujeni, Prisaca, Bolvașnița și Vârciorova. Atunci era hramul bisericilor din acele sate iar lumea petrecea trei zile și trei nopți alături de neamuri și prieteni. Aveau loc baluri cu muzică populară și seara discoteci pentru tineret.

De fapt, acestea erau cam singurele distracții ale noastre de pe atunci în afară de nunți, revelioane, zile de naștere, onomastice, 1 Mai și 23 August.

Cu toate că era destul de greu să obții aprobarea pentru a organiza o serată dansantă la Căminul Cultural din sat, întotdeauna când se apropia Paștele cei de la primărie deveneau brusc interesați și ne curtau pe toți tinerii din sat să ținem discotecă pentru a ne face să nu mergem la Înviere. Totuși, nimeni nu ne putea opri să mergem la biserică de Paște sau de Crăciun. Când eram copil mergeam în fiecare an în Pițărăi, în Colindă și cu Steaua. De asemenea, până la vârsta de 14 ani mergeam în fiecare an la Mătcălău, care se ținea a treia zi de Paște și era un obicei premarital de înfrățire sub ramurile unui pom înflorit.

Despre Daciadă îmi amintesc mai puține lucruri, dar știu că eram luați de la școală și din timpul liber și cărați la grămadă cu autobuzele pentru a fi duși pe stadioane, fie că vroiam sau nu vroiam. În ceea ce privește Cântarea României pot spune că am amintiri plăcute fiindcă eram membru al trupei de Călușari din Buchin și am avut ocazia să călătoresc prin toată țara pentru a da spectacole împreună cu colegii mei.

Foto. Sorin Olariu 

A.O.: O mare problemă cu care ne confruntăm noi azi este corupţia. Generalizată, continuă și luând diverse aspecte. Despre ce acte de micro corupţie vă amintiţi? Au dat părinţii dumneavoastră mici atenţii la doctori, profesori sau alţi funcţionari?

S.O: Nu cred ca părinții mei să fi dat mici atenții funcționarilor de pe atunci, pentru că nu era cazul, nu aveau cine știe ce mari chestii de rezolvat. La doctori nici atât, fiindcă am avut multe rude care erau medici și care veneau în miez de noapte dacă eram bolnavi, iar la profesori chiar nu aveau de ce să dea ceva fiindcă atât eu cât și sora mea am învățat foarte bine. Oricum, părinții mei erau de o cinste și de o corectitudine exagerate și nu s-ar fi pretat la așa ceva.

A.O.: Vi s-a întâmplat vreodată să spuneţi prietenilor sau colegilor lucruri despre care părinţii considerau că ar trebui să rămână în familie? Au ajuns acestea şi la “urechile” altora?

S.O.: Da. Țin minte că prin școala generală, fiind ascultat la o lecție de istorie m-am apucat să spun că de fapt legionarii au fost adevărați patrioți români și că Horia Sima a fost profesor chiar în acea școală și că a fost de mai multe ori la noi acasă, fapt care a făcut-o pe d-na profesoară Clitan să se ia cu mâinile de cap și să mă trimită înapoi în bancă. A doua zi a trebuit să vin cu tatăl meu la școală, iar cei doi m-au luat deoparte și mi-au spus să îmi țin gura și să nu mai discut chestii din astea. Norocul că profesoara era din aceeași comună cu tatăl meu și se cunoșteau din copilărie că altfel s-ar fi putut să avem probleme. În naivitatea mea, eu spusesem tot ce știam de la bunica mea Talida Olariu și de la fratele ei învățătorul Busuioc Busu care fuseseră mari legionari. Chiar dacă ei mi-au zis să nu mai spun nimănui. Țin minte că tata a certat-o atunci pe bunica și m-a certat și pe mine.

A.O.: Sub ce aspect credeţi că au fost copiii, tinerii din comunism mai bine pregătiţi pentru viaţă?

S.O.: Consider că pe vremea aceea se făcea mai multă școală și era mai mult respect pentru cadrele didactice și pentru instituțiile de învățământ. Tinerii nu erau supuși atâtor tentații și aveau modele de urmat în viață, nu ca acum când mulți și-ar dori să ajungă maneliști sau fotbaliști și nu medici sau ingineri.

Cu toate acestea, nu pot spune că școala de atunci ne-a pregătit cu mult mai bine pentru viață, deoarece era prea multă vorbărie și mai puțină practică. Să nu mai zic de spiritul de turmă și de curmarea din fașă a oricărei inițiative pe care ar fi avut-o tineretul.

A.O.: Care credeţi ca sunt cele mai rele influenţe pe care le-a avut comunismul asupra gândirii tinerilor de atunci, influenţe ce au avut efect asupra adulţilor de azi?

S.O.: Comunismul a încercat și în bună măsură a și reușit spălarea creierelor unor întregi generații. S-a dorit tasarea vârfurilor, distrugerea elitelor si aducerea tuturor cetățenilor la același nivel de masă amorfă, ușor de stăpânit. Numai citind unele comentarii de pe diferitele forumuri online românești se poate vedea că acest lucru a reușit în parte. Sunt mulți români nostalgici ai comunismului și ai vremurilor când erau conduși de un tătuc care le dădea fiecăruia serviciu binișor plătit și garsonieră în blocurile muncitorești. Nu trebuiau să se agite, nu trebuiau să se zbată, salariul venea fie că te speteai muncind, fie că trăgeai mâța de coadă.

A.O.: Vă amintiţi din experienţa d-voastră sau a celor apropiaţi, modul în care colectivizarea forţată, deportările sau persecuţiile politice v-au marcat copilăria?

S.O.: Cum spuneam, provin dintr-o familie de chiaburi cărora comuniștii le-au confiscat averea. Casa mea părintească fiind cea mai mare din sat și aflată chiar în centru, lângă biserică, era cât pe ce să fie transformată în sediul Cooperativei Agricole de Producție din localitate. Numai o minune a făcut ca presedintele C.A.P.-ului de atunci să abandoneze ideea și să construiască un ssediu nou în capătul satului.

De asemenea provin și dintr-o familie de legionari, bunica mea și fratele ei, învățătorul Busu, fiind șefi de cuib în zonă. De altfel, acesta a și fost încercuit și dezarmat de soldații lui Antonescu, chiar in ziua de Paște când lumea ieșea din Biserica din Buchin și cum a opus rezistență era cât pe ce să fie împușcat de aceștia. Norocul lui a fost că bunica s-a aruncat în fața soldaților, iar aceștia au ezitat câteva secunde, timp suficient pentru ca el să poată fugi în pădure. După câteva luni s-a predat și ca să obțină iertarea s-a înrolat în armata română pentru a lupta în războiul anti-sovietic. Apoi s-a întors frontul și a luptat în războiul antihitlerist unde a fost grav rănit, rămânând de atunci cu un singur plămân. Tot bunica mea, o adevărată Vitoria Lipan, a fost cea care l-a găsit și l-a recuperat de sub un morman de morți, într-un sat din județul Arad. După care a cumpărat o căruță cu cai și l-a adus acasă, la un spital din Caransebeș.

Dar toate acestea nu l-au ajutat prea mult, comuniștii veniți la putere și-au amintit că a fost legionar și l-au arestat, iar unchiul meu, pe atunci tată a trei minori, a făcut mai mulți ani de pușcărie politică în diferite închisori din țară.

Au suferit persecuții politice și au făcut închisoare și alți unchi de-ai mei, preotul Corneliu Temeș din Bolvașnița, fost locotenent în războiul anti-sovietic și profesorul Petru Hamat din Buchin, coleg de catedră cu Horia Sima la Liceul Tarian Doda din Caransebeș. Un alt unchi de-al meu prin alianță, Filon Verca din Petroșnița, de asemenea profesor la Traian Doda unde exista o puternică mișcare legionară, a reușit să fugă în Germania și apoi Franța de unde a fost parașutat de câteva ori în România comunistă pentru a ține legătura cu partizanii din munți. Din păcate nu a găsit deloc sprijin la populație, ba mai mult, a fost trădat și a fost nevoit să treacă Dunărea în Bulgaria, de unde a trecut apoi prin Grecia și Italia pentru a se reîntoarce în Franța. Ulterior a lucrat în Franța pentru Legiunea Străină. A   scris și o carte despre asta: „Parașutați în România vândută”.

Și tatăl meu a suferit din cauza comuniștilor care l-au dat afară de la Politehnica din Timișoara fiindcă era fiu de chiaburi și de gardiști. Până la urmă a absolvit Teologia la Sibiu, unde nu l-a mai întrebat nimeni dacă avea origine politică sănătoasă.

Personal, pot spune că în timpul armatei făcute la Sighișoara, pe baza faptului că proveneam dintr-o familie de legionari și eram fiu de preot s-a încercat intimidarea și racolarea mea de către CI-istul unității care mă amenința că o să am viața lui Berilă dacă nu îmi torn colegii. După a doua întâlnire de la el din birou s-a prins că își pierde vremea de pomană cu mine și m-a lăsat în pace. Ce-i drept, nici nu am văzut decât o singură permisie timp de nouă luni cât am făcut armata la T.R.

A.O.: Care erau diferenţele dintre concepţia familei despre comunism şi cea expusă în şcoli şi alte cadre oficiale? În ce fel v-aţi format propria opinie?

S.O.: Țin minte că în clasa a doua am venit fălos acasă cu basca, cu tresele și cu cravata și m-am lăudat bunicii mele cu jurământul de pionier învățat pe de rost. Mă așteptam ca ea să fie încântată de asta, așa că am fost puțin dezamăgit văzând că ea nu se bucură. Apoi mi-a explicat ea cam cum stăteau treburile cu partidul comunist și cu tovarășii de la putere. Încet, încet mi-am format propria părere despre comunism, parte din spusele ei, parte din cărțile și ziarele vechi aflate prin casă și citite, iar atunci când am primit de la școală carnetul de utecist l-am luat și l-am aruncat într-o fântână părăsită, sub privirile mute de admirație a doi prieteni de vârsta mea din sat cărora le-am spus să nu sufle nicio vorbă că o să îi mănânc de vii. Desigur, a fost mai mult teribilismul unui puștan de 14 ani, nu neapărat un gest anticomunist.

S.O.: Aţi avut de pătimit din pricina convingerilor d-voastră politice sau religioase? Vă amintiţi un astfel de episod?

S.O.: Cum spuneam mai sus, au exista două episoade minore: acela din școala generală, când la ora de istorie am lăudat mișcarea legionară, lucru care însă nu mi-a atras nici măcar scăderea notei la purtare și acela din armată când mi se insufla ideea că voi avea viață grea pentru că sunt pui de legionar. Nu mi s-a întâmplat însă aproape nimic, deci nu pot spune că am pătimit pentru asta.

Ar mai fi însă o chestie: debutul meu literar relativ târziu pentru că am refuzat permanent să scriu ode și să ridic osanale partidului comunist. Nu am scris nici măcar un vers în care să îl preamăresc pe conducătorul iubit de atunci sau să laud partidul comunist. Dar nici nu am fost publicat până după Revoluție.

A.O. Vă amintiţi o întâlnire cu o persoană marcantă a comunismului sau cu o altfel de personalitate importantă a vremurilor?

S.O. Eram prea mic pentru a fi băgat în seamă de personalitățile vremurilor de atunci. Țin minte însă că odată am jucat cu trupa de călușari de la noi din sat în fața lui Adrian Păunescu, la Deva, în cadrul Cântării României, iar altădată am mers cu toată școala la aeroportul din Caransebeș să îl întâmpinăm pe Nicolae Ceaușescu care făcea o vizită de lucru în județul Caraș-Severin, însă de-abia dacă l-am zărit în goana mașinii.

Deci nu pot spune că am întâlnit personal membri de vază ai comunismului, dar nici nu le-am dus dorul.

A.O.: Va multumesc pentru ca ati acceptat sa raspundeti acestor intrebari si, chiar daca probabil vi se va parea extrem de stereotip, va rog sa transmiteti cateva cuvinte copiilor, tinerilor de azi.

S.O.: Să nu uite de unde au plecat și să nu uite niciodată că sunt români.