Tirania majorității parlamentare

Tirania majorității parlamentare

Autor: George Petrovai

Toate lucrurile, fenomenele și procesele din natură, nu numai că urmează în chip instinctiv-existențial legea generală a cauzalității (cu excepția Cauzei acauzate, tot ce există în lumea văzutelor și nevăzutelor se datorează cauzei, respectiv că în condiții identice, aceleași cauze produc întotdeauna aceleași efecte), dar ele își caută împlinirea ca entități pe direcția minimei rezistențe.

Astfel, apa se supune forței gravitaționale, care, după cum se știe, are sensul statornic de acțiune spre centrul Pământului. Dar neputând străpunge crusta pentru a urma imperativa chemare a verticalei gravitaționale, ea se scurge la vale, adică pe direcția celei mai mici rezistențe, înspre ținta ei concomitent firească și ideală.

Fiind parte a naturii, omul la rândul lui își caută împlinirea (mulțumirea trupească și desăvârșirea spirituală) pe direcția minimei rezistențe, așa încât, ne înștiințează gânditorul P.P.Negulescu în tratatul Destinul omenirii (Fundația pentru Literatură și Artă „Regele Carol II”, București, 1939), „concepția de care vorbim a fost introdusă în fizică de Maupertuis, a fost utilizată în matematică de Euler și Lagrange și e cunoscută azi în calculul infinitesimal sub forma «integralei hamiltoniene»”. Totodată, prezentă în morală și estetică, ba chiar și în filologie, unde cu ajutorul ei se explică evoluția foneticii, respectiva concepție oferă filosofiei o foarte interesantă justificare a libertății („Libertatea permite cheltuiala cea mai mică de credință pentru cel mai mare rezultat”), iar în viața societăților omenești, ea se constituie în calea schimbărilor lente până la insesizabil, care „se pot realiza fără sforțări prea mari și fără perturbări prea adânci”…

Indiscutabil că politica, activitatea eminamente umană pe care Lenin o va defini ca forma concentrată a economicului, este principala responsabilă de schimbările survenite în societate (monarhie absolută, dictatură, regim constituțional, monarhie sau republică parlamentară etc.), toate jocurile politice reflectându-se ca într-o oglindă în nivelul de trai al tuturor cetățenilor.

Iată de ce, din „foamea milenară” a maselor de truditori după o viață mai îndestulată, au apărut acele mișcări sociale de amploare, bunăoară așa ca revolta englezilor din anul 1688 și cea a francezilor din 1789, cărora ni se pare potrivit să le spunem revoluții.

N.B. Afirmația de mai sus necesită următoarele două precizări:

1) Cele ai frecvente schimbări de macaz politic (de pildă, Octombriada bolșevico-rusească și Decembriada alogeno-românească) nu sunt la urma urmei, ne informează Curzio Malaparte în Tehnica loviturii de stat (Editura Nemira, 1996), decât veritabile tehnici insurecționale pentru preluarea puterii, care izbutesc fie sub presiunea cauzelor interne (starea dezastruoasă a economiei și a vieții cetățenilor, abuzurile sistematice ale cârmuitorilor, trădarea, corupția etc.), fie grație conjuncturii internaționale favorabile (implicarea francmasoneriei, respectiv înțelegerile dintre păpușarii planetari, precum cele de la Ialta și Malta), fie prin acțiunea conjugată a celor două componente (cazul României ceaușiste), desigur, cu largul sprijin al serviciilor secrete interne și externe. Cu toate astea, înfăptuitorii și beneficiarii acestor lovituri de stat sau de palat (Ion Ilici Iliescu, bunăoară), țin cu tot dinadinsul să le numească revoluții. Tocmai pentru a-i putea conferi Decembriadei acest rang, căzătura bolșevică Silviu Brucan a pledat din răsputeri pentru împușcarea cuplului Ceaușescu…

2) Gânditorul Petre Țuțea, cu a cărui opinie sunt întru totul de acord, consideră că singura revoluție din istoria omenirii este aceea înfăptuită de Mântuitor! De ce? Din simplul motiv că adevărata revoluție presupune în primul rând un real progres moral-spiritual al omului și abia pe urmă schimbarea condițiilor sale materiale de viață. Este adevărat că ceea ce obișnuiesc istoricii să numească revoluții politice și industriale, au dus până la urmă la schimbarea coajei materiale a vieții pământenilor, cu dezastrele aferente nechibzuinței și necumpătării: poluare, risipă, neliniște, boli neiertătoare. Dar tot atât de adevărat este că „egoismul și cruzimea au făcut, orice ar zice optimiștii, progrese de netăgăduit” (P.P. Negulescu).

Prin străduința progresiștilor și sub presiunea diverselor mișcări sociale, în plan politic s-a trecut de la regimul constituțional la votul universal și parlamentarism. Oamenii cu scaun la cap nu numai că sunt descumpăniți de un atare vot eminamente cantitativ, dar, întru remedierea acestei anomalii (votul eruditului egal cu al analfabetului), vin cu propuneri de felul următor: Da, toți cetățenii au dreptul să voteze într-o democrație mai mult sau mai puțin aparențială, însă mult mai bine ar fi ca voturile să nu aibă aceeași greutate!

Pretutindeni în lume, iar în România postdecembristă cu atât mai abitir, popularitatea candidatului este singurul criteriu după care se conduce parlamentarismul. Altfel spus, necușerul proces politic de smulgere a voturilor de la alegători prin promisiuni bine ticluite și în proporție covârșitoare neonorate. Atâta doar că popularitatea nu coincide întotdeauna nici cu mintoșenia, nici cu competența și nici cu corectitudinea aspitantului la funcții în stat. Ba de cele mai multe ori, fapt care a devenit o regulă în România postdecembristă, lucrurile stau taman pe dos: Cu cât ipochimenul este mai corupt, însă mai neobrăzat și mai abil, ceea ce în limbajul politrucianist postdecembrist se traduce prin „mai descurcăreț și mai de nădejde pentru clan ori formațiune politică”, cu atâta sporesc șansele acestuia de cățărare pe scara socială și de căpătuire!

Căci asta-i implacabila logică a nelegiuirii legalizate acolo unde, printr-un Parlament doldora de penali efectivi (nemaivorbind de cei în devenire), zi de zi și ceas de ceas se face dovada că peștele de la cap se împute și atunci când chiar Curtea Constituțională se face de râsul lumii cu manevrele ei, doar-doar Liviu Dragnea, un penal cu patalama la mână, va izbuti să ocupe pe bune fotoliul de prim ministru, care pe ne-bune tot lui îi revine în momentul de față, și – de ce nu? – pentru a-și putea pregăti din timp rampa de lansare spre Cotroceni…

Tot în tratatul Destinul omenirii, P.P. Negulescu ne prezintă carențele de căpetenie ale politicianului în general, ale parlamentarului în special: demagogia ca sora mai școlată și, ca atare, mai ipocrită a minciunii (Nu susținea fariseul de Talleyrand că „Omului nu i-a fost dat cuvântul decât ca să-și ascundă gândul”?), egoismul individual și colectiv al celor care se servesc de democrație, dar pretind cu nerușinare că o servesc pe ea, și oportunismul. O, despre oportunismul românesc, care reflectă atât nedemnitatea lașității cât și pe cea a ambiției lingușitoare, și care în postdecembrism a îmbrăcat haina de măscărici politic a traseismului sfidător-înfloritor, se poate scrie mult și bine! Vorba ceea: Câinii latră, caravana trece…

Cu binecunoscuta-i eleganță în exprimare, Negulescu înțelege prin oportunism „atitudinea atâtor oameni, care nu sunt lipsiți de calități, dar sunt lipsiți de convingeri”, toți oportuniștii cultivând „cu o adevărată pasiune, evoluționismul politic”. Un evoluționism, adaugă el, care prin alianțele înjghebate, face ca puterea legislativă să se substituie puterii executive, așa încât, arogându-și prea multe drepturi, ea exercită o veritabilă dictatură „mai mult sau mai puțin deghizată”.

Într-un asemenea climat esențialmente nedemocratic, precum cel din România postdecembristă, aproape că-i firesc pentru grosul cetățenilor ca adevărata putere să fie în mâinile murdare ale majorității parlamentare, iar președintele ales să devină „executorul orb și pasiv” al respectivei majorități, fără posibilitatea de-a fi arbitru în disputele dintre partidele politice, adică taman ceea ce așteaptă alegătorii de la el, în schimb, înzestrat de Constituția noastră anapoda cu toate cele necesare unui simplu „maestru de ceremonii”. Da, căci România nu este nici republică parlamentară și nici pe departe una pezidențială, însă – prin atotputernica vrere a nevrednicilor ei cârmuitori – ține morțiș să rămână în continuare patria democrației originale de tip iliescian.

(Sighetu Marmației, 22-23 aprilie 2017)

Foto. George Petrovai