Nebunul cu ochii închişi. Poveşti de viaţă

Nebunul cu ochii închişi. Poveşti de viaţă

Autor: Dorin Nădrău (Michigan, USA)

Recent a apărut la Editura INTEGRAL din Bucureşti o carte interesantă, demnă de atenţie, „NEBUNUL CU OCHII ÎNCHIŞI” ce consemnează aducerile aminte ale lui Mony Bordeianu în dialog cu Doru Ionescu. De la început, autorul ne avertizează că volumul nu este o lucrare de beletristică, nu e nici o autobiografie şi nici măcar o expunere exactă a celor întâmplate de-a lungul anilor, ci e doar o încercare de a relata nişte „poveşti de viaţă”.

Este îndeobşte cunoscut că nu există o reţetă generală pentru redactarea unei recenzii, pe considerentul că fiecare carte este un unicat. Originalitatea lucrării care, în mod evident, trădează un profund caracter autobiografic probând o adevărată abundenţă de păreri personale şi argumente proprii captivante, mă îndreptăţesc să purced la o prezentare incitantă şi agreabilă a scrierii.

Referitor la autor, titlul lucrării şi background-ul cărţii, se impun din start câteva precizări. Mony Bordeianu este unul dintre fondatorii trupei Phoenix, ce se numără printre primele formaţii de muzică rock din România, membrii săi abordând numeroase subgenuri ale rock-ului, itinerarul stilistic desfăşurat pe aproape jumătate de secol, pornind de la muzică beat, rock psychedelic şi hard rock şi ajungând la etno-rock. Înfiinţată în 1962 sub numele de „Sfinţii”, trupa a cărui lider incontestabil a fost şi este Nicu Covaci, grupul a marcat tinereţea generaţiilor de români şi a lansat mari muzicieni şi piese nemuritoare. Mony Bordeianu a fost cel dintâi solist al trupei noastre atât de iubite. Visător înveterat, a plecat în lume într-un moment în care Phoenix era pe culmile succesului după ce ajunsese foarte îndrăgit, chiar adulat, show-ul său fiind de neegalat în România. „Viaţa lui Mony Bordeianu, solistul şaizecist de la Phoenix. Plecat în plină glorie şi pe nepusă masă în America, după şapte ani revine în Europa, să renască alături de cei ce i-au dat re-nume. Dar Vremurile s-au schimbat. O poveste adevărată cu tâlc şi…cântec, la propriu şi la figurat!” (Doru Ionescu).

Cartea reproduce traseul autorului constituit din înşiruirea evenimentelor evocate în cadrul unui dialog cu Doru Ionescu, cel care „recidivează” (pentru a câta oară?!) în recurgerea deosebit de plăcută şi atrăgătoare la tehnica interviului. Mony Bordeianu vorbeşte deschis şi fascinant despre viaţa şi dragostea lui secretă, despre muzică şi rătăcirile sale prin lume. Titlul ales este numele unui cântec devenit una dintre cele mai îndrăgite compoziţii ale grupului (text: Florin-Mony Bordeianu; muzica: Florin-Mony Bordeianu şi Nicu Covaci).

Foto. Moni Bordeianu

Structura cărţii, realizată cu intercalarea între capitole a unor excelente intermezzo-uri cu oameni care au scris istoria formaţiei Phoenix sau au participat activ la evoluţia legendarei trupe (Nicolae Covaci, Petru Umanschi, Victor Cârcu, Mircea Baniciu, Victor Șuvăgău, Kamocsa Bella, Cornel Chiriac, Mugur Winkler), îi conferă o particularitate care incită şi mai mult.

În primul capitol, intitulat „Lumina zorilor”, autorul ne face cunoscute câteva date iniţiale privind biografia sa. Aflăm astfel că s-a născut într-o noapte de februarie a anului 1948, într-un sat nu departe de Timişoara, Dudeştii Noi, în casa bunicii, unde stăteau părinţii săi, o casă pe o stradă de la marginea satului, „cu vecini nemţi şi ţigani”, o casă lipsită de curent electric, fără apă curentă, „cu toaleta în spatele casei, lângă grajdul cu porci, gâşte şi găini”. Din câte îşi aduce aminte, copilăria i-a fost frumoasă şi fericită. A fost botezat ortodox, dar la cinci ani a trecut la catolocism, bunica şi mama sa fiind nemţoaice. Anii petrecuţi la Dudeştii Noi au fost cei mai ușori şi fără griji, cei mai fericiţi şi veseli din viaţa lui. „O viaţă simplă, însă fericită”. În anul 1960, împreună cu familia, s-a mutat la Timişoara, ceea ce însemna „oraş, lume, tramvaie, maşini și o locuinţă cu lumină electrică, baie, aragaz, apă la robinet”. A intrat la liceu, făcea canotaj şi s-a îndrăgostit. În acest timp, a avut loc prima întâlnire cu muzica, declanşând o schimbare interioară şi prevestind ceea ce va urma, împrejurarea datorându-se unui vecin de-al său, „un domn mai în vârstă, gras, diabetic, dar cu o vastă poftă de viaţă”, care îl invita mereu să asculte Ray Charles, „Fats Domino”, Little Richards ş.a.

Capitolul al II-lea, „Vremuri”, ne prezintă noi informaţii despre familia sa trăitoare în satul natal, „un sat plin de şvabi” şi despre anii copilăriei. „Bunica era şvăboaică, mama era şvăboaică, iar tata a fost alocat în acel sat ca învăţător sau ca profesor şi aşa a cunoscut-o pe mama”. Destăinuirile sunt fără echivoc: „Tata, Ion Bordeianu, a fost învăţătorul mamei, ea – eleva lui (…). Tata fusese ofiţer în război, iar după aceea l-au făcut învăţător; mai târziu, a lucrat ca inspector contabil la Judeţ, la Timiş, alocat pentru colectivele agricole, ceea ce ne-a ajutat să nu ducem lipsă de fructe, carne etc. Mama, Ana Bordeianu, născută Keller, era casnică, iar bunica lucra la colectiva din sat. După naşterea mea, tata a fost mutat la Bihor, iar mama şi cu mine am mers după el”.

Copilăria, frumoasă şi fericită, i-a fost marcată de multe schimbări de localităţi. După Bihor s-a mutat la Biled (jud. Timiş), din nou la Dudeştii Noi, la Lugoj şi iar la Dudeştii Noi. „Acum, când îmi amintesc, îmi dau seama că toată viaţa mea a fost o continuă călătorie”. Revenind la vârsta de 12 ani, care a însemnat mutarea la Timişoara, Mony Bordeianu îşi aduce aminte: „Mergeam des la film, eram mare-mare iubitor de film – asta a fost marea mea pasiune (tata a fost un timp, în tinereţea lui, pe vremea regelui, înscris la actorie la Viena – şi azi este pe lângă muzică, desigur. Mama luase şi ea ore de cântat la Opera din Timişoara, aşa că mama şi tata cântau des împreună, pe două voci, când era chef la noi sau aveam musafiri. Muzica era always in the air (…) Mă duceam de cel puţin trei ori pe săptămână la film, că erau vreo două-trei cinematografe şi la fiecare rula alt film”.

A început devreme cu muzica, melodiile, sunetul de instrumente, ritmurile şi dansul l-au atras de mic copil. Avea un vecin care cânta la chitară împreună cu un prieten de-al lui. Cu acesta a început, învăţând câteva acorduri, după care a ajuns încet-încet să cânte câteva bucăţi. Puiu Lazaru, mare chitarist de jazz şi foarte cunoscut în Timişoara, i-a devenit bun prieten şi l-a încurajat să se apuce serios de chitară. Petru Umanschi a fost însă cel care a contribuit enorm de mult la dezvoltarea sa şi l-a determinat să se îndrepte către muzică, fiind primul care i-a descoperit talentul.

Foto. Nicu Covaci si Moni Bordeianu la un concert in anii 1960 la Timisoara

Cu farmecul personal, Mony Bordeianu îşi aminteşte despre acele vremuri astfel: „Eu primeam pe atunci haine de la bunica mea care, între timp, plecase în Germania. Aveam geacă de piele, pantaloni strâmţi de catifea verde, cămăşi interesante… şi mai şi zdrăngăneam puţin la chitară. Eram interesant! Şi după aceea, când l-am cunoscut pe Nicu, s-a dezvoltat chestia asta cu muzica”. Întâlnirea cu Nicu Covaci s-a petrecut la un bazin de înot pe care îl frecventau amândoi. Au constatat că erau vecini şi că fiecare făcea şi muzică, că fiecare cânta la chitară şi aşa au început să cânte împreună. Au fost fermecaţi amândoi de refrenele celor de la „The Shadows”, de acompaniamentele cu trei chitare şi o tobă, imginea aceea contând cel mai mult pentru ei. Pe atunci, Mony începuse deja să cânte cu formaţia „Uranus” (Petr Wertheimer la saxofon, Paul Weiner la pian, Pilu Ştefanovici la tobe, Harry Coradini, voce, un chitarist şi Bordeianu, cu o chitară pe care i-o trimisese bunica, dar care mima doar, chitara nefiind conectată la priză… „Eu eram la chitara asta…şi la dans, adică făceam show! În geaca mea de piele parcă eram Elvis, fără să-l fi văzut vreodată. Ăsta a fost începutul meu!”.

„Vino să ne ascundem sus în nori!” este secţiunea care ne apropie de începuturile formaţiei. Aflând că Nicu Covaci vrea să-şi facă trupă (el, împreună cu Kamo Bella, aveau o „brigadă de agitaţie” la liceu), Bordeianu a început să se întâlnească zilnic cu el, dimineaţa, înainte de a merge la şcoală. Cântau pe două voci de la „Cielito Lindo” până la „Love me do”, hit-uri la acea vreme. Fiind vecin cu Nicu, care stătea la două străzi paralele de el, făcând şi canotaj împreună şi cântând împreună, a fost uşor să întemeieze o formaţie, cu un alt vecin, Claudiu Rotaru şi cu Kamo Bella, pe care îl ştia de la brigada liceului. Cântau de toate, dar, între timp apăruse o muzică nouă, promovată de „Shadows” şi, în special, „Beatles”, pentru ei o adevărată revelaţie, determinându-i să repete intens şi să îşi şlefuiască repertoriul. Au întâmpinat greutăţile inerente acelor ani (lipsa instrumentelor, a unui amplificator etc.), care, depăşite, le-a asigurat ocazia de a cânta la Facultatea de Mecanică. „Cântam tot ce ştiam noi atunci, asta era prin ’64-’65, şi ţin minte că deja cântam „Satisfaction” pe-acolo…, cred că era în ’65. Şi aşa a început. Şi am continuat la Mecanică, până nu ştiu de ce nu ne-au mai dat voie”.

Capitolul al IV-lea, „Nebunul cu ochii închişi”, debutează cu referirea la numele formaţiei care în 1965 era „Sfinţii”. „…de la început, de când ne-am zis formaţie, ne-am şi gândit cum să ne numim: Sfinţii. Nici nu ştiu cine a venit cu numele ăsta. N-am avut atât de mult de-a face cu serialul Sfântul, cred. Ne-am zis Sfinţii din cauză că eram rebeli şi mai golani, cum se zicea”. Pe zi ce trecea, Mony Bordeianu şi Nicu Covaci erau tot mai buni prieteni, compuneau şi prelucrau împreună, erau nedespărţiţi. Au reuşit amândoi la facultate, Bordeianu la Educaţie Fizică şi Sport, iar Covaci la Arte Plastice. Şi-au făcut cadou, acompaniaţi de un prieten, o excursie pe jos, cu rucsacurile în spate, de la Timişoara până la Muntele Semenic, care a durat o săptămână. După primi doi ani de facultate, Mony a trecut la fără frecvenţă pentru a se putea preocupa mai intens de formaţie a cărei activitate devenise una de anvergura.

Următorul capitol, „Miezul nopţii”, evocă ascensiunea Phoenix-ului… de fapt, a „Sfinţilor”. Anul 1968 a fost unul de referinţă în evoluţia trupei. Cu „Nebunul cu ochii închişi”, „Culegătorul de melci”, „Vremuri”, au fost admişi să participe la finala Festivalului Studenţesc de la Iaşi. Din juriu făcea parte şi celebrul Johnny Răducanu, dar de o covârşitoare importanţă s-a dovedit a fi întâlnirea cu Cornel Chiriac care i-a apreciat şi îndrăgit imediat. Trebuie spus că acesta, pe lângă că era un remarcabil manager, producător şi mentor, i-a devenit ulterior, lui Bordeianu, un prieten deosebit care îl accepta aşa cum era. De la festival, formaţia a plecat cu Chiriac direct la Bucureşti pentru a antama imprimarea primului disc. Pe durata a două săptămâni, acesta a aranjat toate treburile, a deschis toate uşile şi le-a înlesnit agreabile întâlniri cu Dichiseanu, Liviu Tudan ş. a.

Merită reprodusă relatarea, în stil propriu, a amintirii privind importanţa evenimentului şi a primelor consecinţe: „…mai ales de atuncea, de la Iaşi, am simţit ce viitor avem. Şi s-a văzut că oriunde cântam, oriunde aveam succes. Chiar şi atunci când am cântat la Balul Bobocior de la IATC din Bucureşti, când ăştia de la partid, care aveau fiicele acolo, au venit şi au cerut să ne schimbăm numele, să cântăm româneşte. Printre cei care au insistat mai apoi să ne afiliem la Casa Studenţilor din Timişoara a fost şi Ion Iliescu, viitorul preşedinte al României. Pe atunci, era şeful UTC-ului din ţară şi ne-a ţinut o morală, că nu merge ca noi – fiind studenţi – să ne agităm aşa, de capul nostru. La revenirea la Timişoara, am intrat la Casa Studenţilor şi am fost trimişi la festivalul de la Iaşi, în 1968. Noi plecaserăm la Bucureşti să cântăm la balul bobocilor, cu toată gaşca, cu sculele, toţi, cu toate, cu avionul. Pe avion, dă-i cu băutură, când am ajuns eram tocmai în formă. Acolo l-am cunoscut pe Vali Ceauşescu, un băiat drăguţ şi fin, parcă provenea din altă familie… După balul bobocilor de la IATC, am zis că Sfinţii nu mai merge în niciun caz. Atunci, după câte îmi aduc aminte, din câte am auzit şi de la Kamo, Claudi a venit cu ideea. „Hai, să ne numim Phoenix. Ne renaștem”. Ăsta a fost mesajul din spatele noului nume”.

Atunci au fost lansate nemuritoarele „Vremuri”, „Canarul”, „Nebunul…”, formaţia beneficiind de aportul unor prieteni de nepreţuit, Şuvăgău şi Cârcu, care le-au asigurat textele. În ’68 şi 69, trupa a cântat câte trei luni la mare: în primul an, la Mamaia, iar în al doilea, în Eforie Nord. Asta a însemnat cântat în fiecare zi (de fapt, noapte), ceea ce a rodat şi a sudat enorm trupa. Atunci s-a legat o frumoasă prietenie cu Nancy Brandes şi cu Ovidiu Lipan-Ţăndărică, formaţia „Roşu şi Negru” cântând la un restaurant vis-a-vis de clubul în care se produceau cei de la Phoenix.

Diviziunea cărţii „Hei, pletoşi, cu pantaloni strâmţi şi soioşi!” ne previne din chiar prima propoziţie despre stadiul evoluţiei membrilor trupei: „Deveniserăm idoli şi vedete, chiar eram o gaşcă deosebită. Aveam cămăşi făcute de mama lui Nicu, pantaloni cum purtau Rolling, făcuţi de un croitor priceput, cizme la comandă”. Este evocată apoi o mare dragoste, cu Marieta: „Eram o pereche interesantă, toată lumea zicea prin oraş Mony şi Marieta se plimbă la Violeta (o cofetărie). Cu toate că m-a înşelat la un moment dat, eu, mai romantic şi pentru că îi promisesem „dacă plec din ţară vin, mă căsătoresc cu tine şi te scot de aici”, am şi făcut asta”.

Următorul pas al itinerarului aducerilor aminte, „Ar vrea un eschimos”, readuce în memorie două piese de arhivă ale formaţiei, şi anume, „Pădure, pădure” şi „Bun îi vinul ghiurghiuliu”, iar în continuare „Totuşi sunt ca voi” şi sunt evocate filmul „Canarul şi viscolul”, precum şi condiţiile în care au fost create textele şi melodiile unor compoziţii ca „Vremuri”, „Canarul”, „Totuşi sunt ca voi”, „Omul 36/80”, participarea la primul festival de muzică pop, organizat de studenţii de la Arhitectură, 16-22 decembrie 1969.

Capitolul al IX-lea, intitulat „Vânt hain, ce m-ai dus spre apus”, este unul de mare semnificaţie în istoria trupei, relevând amănunţit un moment de o imprtanţă covârşitoare în viaţa celui intervievat, plecarea din ţară. Mony Bordeianu a plecat renunţând la viaţa sa de excepţie alături de membrii formaţiei Phoenix, datorită familiei sale. Problema plecării din ţară s-a pus în familia sa dintotdeauna, deoarece bunica şi mama lui erau de naţionalitate germană. Strămoşii familiei din partea mamei de prin preajma oraşului Ulm, pe vremea Austro-Ungariei, regina Maria Elizabeta a Austriei oferindu-le, prin secolul al XVI-lea, şvabilor, pământ în Banat. După primul război mondial, pe la 1919, părinţii bunicii au plecat în America, bunica rămânând pe când avea 15 ani, în România. Pe atunci, nu s-a pus problema ca bunica să plece şi ea. Dar, după al doilea război mondial, sora mamei, care era împreună cu un neamţ din armata hitleristă, a trebuit să fugă din România, stabilindu-se în Germania. Cam prin 1953, bunica autorului a depus actele ca mama, el şi fratele său să plece şi ei în străinătate. În anul 1958, doar bunica a primit actele de plecare, cei rămaşi chiar uitând de această chestiune. După vreo trei-patru ani, au decis, însă, să depună din nou actele şi iarăşi au fost respinşi. Bunica venea permanent în vizită în ţară şi aducea discuri, staţii de amplificare şi chitare, dar şi insista să-şi depună din nou actele. La îndemnul unui lucrător din Securitate, tata lui Mony a divorţat, împrejurare care putea facilita aprobarea plecării mamei cu copiii şi crea condiţii pentru posibilitatea de a uza de cererea de reîntregire a familiei. Când nimeni nu se mai aştepta, în martie 1970, solicitanţii au fost chemaţi la Miliţie pentru a-şi ridica documentele de plecare. Urmarea imediată a fost că Mony Bordeianu s-a trezit dat afară de la facultate, chiar cu puţin timp îainte de examenul de stat.

Plecarea a fost determinată de un moment de cumpănă evocat cu emoţie: „atunci, noi cu Phoenix-ul eram practic la apogeul nostru, ieşise al doilea disc, aveam concerte, aveam turnee cu Teatrul de Revistă din Ploieşti, mergea totul bine, aveam cântări, eram deja cineva. Şi-atuncea am primit aprobarea. Am stat să văd ce fac, ce fac, ce fac… rămân… plec… Dacă eu nu aş fi plecat, mama şi cu fratele meu n-ar fi plecat, iar bunica ar fi murit acolo de durere de inimă!  Frate-meu avea 15 ani, m-am gândit că poate îi stric viitorul… eh, şi-aşa m-am hotărât să plec… şi am plecat! De ce? De ce am lăsat Phoenix? Nu aş vrea să treacă nimeni prin starea mea de atunci. Durere şi tristeţe e puţin spus. Pentru că eram rupt în două. Pe de o parte era familia mea şi pe de altă parte, viaţa mea toată: trupa, prietenii, Nicu, Marieta, viitorul meu…”.

Concertul de adio care a avut loc la Sala „Olimpia” din Timişoara este redat cu nostalgie, în aceiaşi termeni: „A fost un concert frumos. Am cântat tot ce-am vrut. Ne-am datr drumul. Mai ales eu. A fost şi aşa, un fel de tristeţe şi amărăciune, care s-au transformat puţin în agresiune, că trebuie să plec, şi că asta e…Şi zic: „Acuma pot să spun şi eu ce am pe suflet, anumite lucruri care mă deranjează”. Mă rog, pe vremea aia, fiind tânăr, şi – vorba aia – rebel, le-am zis la toţi ăştia care erau în costum şi cu cravată să iasă afară că sunt tâmpiţi. Astăzi gândesc altfel, dar când eşti tânăr eşti surescitat în astfel de situaţii. Poate am fost nelalocul meu, dar a rămas în anale că Bordeianu atunci a zis să iasă afară toţi ăştia cu costum şi cu cravată că-s tâmpiţi”.

În următoarea secţiune, a X-a, „Floarea stâncilor”, este consemnată plecarea în iulie 1970 în Germania, cu trenul, sosirea la Munchen, întâlnirea cu Cornel Chiriac la care Mony a locuit trei luni însoţindu-l la Radio „Europa Liberă”, perioada de aşteptare a actelor necesare intrării în Statele Unite ale Americii.

Capitolul al XI-lea, „Back to the family”, rememorează şocul Occidentului şi perioada petrecută la Munchen cu Cornel Chiriac, asistând la toate concertele care aveau loc acolo. Chiriac, având acreditare, i-a asigurat participarea la concerte cu formaţii celebre, precum: „Taste”, „Deep Purple”, „Free”, Rory Gallagher, Duke Ellington.

În 21 octombrie 1970, Mony Bordeianu a ajuns în Statele Unite, la New York, unde a locuit la sora mamei, în Bethlehem. Un an de zile nu a lucrat, preocupat să înveţe bine limba engleză. După aceea şi-a luat „green-card”-ul, carnetul de conducere şi o maşină, s-a angajat şi a lucrat la o fabrică. S-a mutat într-un apartament nou împreună cu fratele său, mergând la concerte cu „Jethro Tull”, „Yes”, „Emerson, Lake & Palmer”, Eric Clapton, „Derek & The Dominos”, The Humble Pie”, „Earth, Wind & Fire”. În State, „am încercat să am formaţie, am cântat pe ici, pe colo, la studenţi, la cârciumă, în deschidere la o trupă. Am făcut şi compoziţii proprii acolo, dar nu s-a legat. Nici din punct de vedere sufleteşte, nici din punct de vedere muzical”.

Bordeianu s-a întors în ’72 în România, s-a căsătorit cu Marieta şi a rămas până ce aceasta a primit paşaportul şi viza pentru S.U.A. A venit şi fratele său pentru a-şi petrece vacanţa şi în noiembrie ’73 au plecat toţi trei în America. Băieţii de la Phoenix ajunseseră şi mai mari, dar cu alte piese.

Revenit în State, a lucrat la o fabrică de textile, unde, după ce urmase o şcoală, a ajuns managerul vopsitoriei. După ce s-a despărţit de Marieta, prin 1976, a fost DJ la „Vocea Americii” şi a făcut imprimări pentru „Europa Liberă” până în anul 1977 când s-a întors în Europa. „Viaţa mea în State s-a desfăşurat în mod normal, ordinar şi plictisitor. Sigur că am văzut trupe pe care mi le-am dorit atât de mult cât am fost în ţară să le văd, am ascultat multă muzică, o aveam pe Marieta şi încă alte multe bucurii, ocazionale. Dar îmi lipsea trupa, îmi lipsea să fac muzică, îmi lipseau prietenii. În cei şase-şapte ani petrecuţi în State nu am avut un prieten. Sunt altfel de oameni, nu se leagă de sufletul meu…”.

În „Gypsies on the run” este povestit cel mai frumos moment din viaţa de până atunci a autorului: reîntâlnirea în Germania cu membrii formaţiei Phoenix, fugiţi din România. Era 29 iulie 1977.  „E de nedescris sentimentul pe care l-am simţit, să-i văd iar pe băieţi, pe Nicu, Ţăndărică, pe care îl ştiam de la mare şi de la festivaluri, când cânta cu Roşu şi Negru, în 1972, pe Krauser l-am cunoscut atunci”.

Mony Bordeianu nu s-a mai întors în State. A rămas cu băieţii doi ani, cântând destul de des. La început totul a fost frumos. Ulterior, cântările au devenit tot mai rare, banii pe care îi adusese din State, vreo 6.000 $ pe care îi obţinuse din vânzarea maşinii acolo, se cam duseseră. Lipsa cântărilor, banii şi faptul că apăruseră tot felul de neînţelegeri legate de drumul pe care trebuiau să o ia, au făcut ca, pe undeva, firul să se rupă. „Eu n-am avut voie să lucrez, fiind american, doar dacă eşti neamţ sau dacă eşti din Europa primeşti mai repede de lucru (…). După un timp mi s-a dat de lucru la Volkswagen. Trei luni am fost la banda rulantă, instalam faruri, stopuri”. A făcut apoi o şcoală de management („Industrie Kaufmann”), după care a început să lucreze la controlul calităţii în domeniul stivuitoarelor, devenind ulterior manager de achiziţii de stivuitoare „Mitsubishi” din Japonia. La un moment dat, firma a dat faliment, fapt pentru care Bordeianu a lucrat din anul 1998 la firma de mezeluri „Dieter Hein”, rămânând prieten cu patronul şi familia acestuia.

Capitolul „Jimmy is doing all right” face o trecere în revistă a reunirii periodice cu băieţii de la Phoenix: 1992, când Dan Chişu a organizat un mic turneu Bucureşti-Timişoara; reunirea formulei şaizeciste în 1994, la Sala Palatului şi în Timişoara; maratonul de cinci ore de la Sala Palatului şi, apoi, la Polivalentă, în 2002; lansarea în anul 2008 a discului „Back to the future”; turneul din 2014 cu muzica anilor ’60.

Cred că merită să menţionez relaţia specială cu liderul Phoenix, Nicu Covaci, ştiut fiind că sunt caractere total opuse. Mony este rebel, romantic şi mereu îndrăgostit, în timp ce Nicu este dur şi permanent răzvrătit. Mony Bordeianu nu s-a dezis niciodată de Nicu Covaci şi a sărit întotdeauna să-i ia apărarea, legându-i o prietenie de o viaţă, conchizând: „Nicu e mai mult decât prieten, nici nu se poate spune exact ce este, e probabil jumătatea care îmi lipseşte mie. Pe Nicu îl consider frate cu litere mari (…). Nicu e un om de caracter pe care ceilalţi nu o să-l atingă nici într-o sută de ani. Faţă de mine, cel puţin, cred că a rămas corect, cinstit şi un prieten de valoare. Există un fel de legătură între noi, care are şi apă şi foc…”. Recunoaşte chiar că în ultimii ani l-a ajutat să se reinventeze, muzical vorbind: „Cei mai frumoşi ani… în perioada asta, 2007-2010. Concerte de aniversare, premierea de la Palatul Cotroceni (…) o ocazie frumoasă, mare onoare pentru noi. Când mă uit înapoi, îmi dau seama că nu există decât un reper în viaţa mea, Phoenix şi Nicu Covaci. Plus dragostea”.

În fine, închei succinta mea prezentare a cărţii cu motto-ul scrierii, pe care autorul îl invocă totdeauna cu deferenţă: „A wise man said: It is essentially wrong to love someone, when that someone doesn’t love you. A heart shouldn’t do that.  Me, I had a lot of qualities, but to be wise was not one of them”.

Foto autor recenzie: Dorin Nadrau