De votăm sau nu votăm, rău-n și mai rău schimbăm!

De votăm sau nu votăm, rău-n și mai rău schimbăm!

Autor: George Petrovai

Să fie o fatalitate că nici după aproape trei decenii de democrație originală, românii încă n-au dibuit calea binelui și prosperității generale? Ori suntem predestinați să rătăcim vreme de 40 de ani prin pustiul istoriei noastre contemporane, astfel făcând dovada că parabola biblică cu rătăcirea evreilor prin pustie nu-i o ficțiune (vasăzică istoria se repetă în forme la care nimeni nu se așteaptă) și că cei 40 de ani reprezintă taman generația ce trebuie să dispară ca societatea înnoită și nițel înțelepțită să o ia pe drumul bun?!

Având în vedere fabulosul nostru trecut traco-getic și miracolul supraviețuirii noastre pe aceste meleaguri, în pofida străduinței neprietenilor de mai aproape și de mai departe (imperii trei scrum s-au făcut,/ luptându-se să nu mai fim,/ dar noi aici am fost și-om fi/ ca rostul să ni-l împlinim), fatalitatea este exclusă și predestinarea capătă un pronunțat caracter discutabil.

Mai degrabă trebuie să luăm aminte la repetatul avertisment al gânditorului P.P.Negulescu (Destinul omenirii, vol II, Fundația pentru Literatură și Artă „Regele Carol II”, 1939): „Mai necesară și mai urgentă decât o reformă a instituțiilor ar fi o reformă a omenilor”!

Sigur, cu pretenții de reformă, între timp s-a derulat experimentul bolșevic al uniformizării și sterilizării intelectuale (formarea omului nou din familia lui homo sovieticus, căruia i se administra libertatea cu pipeta) și experimentul postdecembrist (avântul neamului prost din familia homo iliescienus, pentru care aparenta libertate, servită cu polonicul, se cheamă „fac ce vor mușchii mei”).

Ambele experimente au îmbolnăvit și deformat într-un asemenea hal secular-distinctiva fibră moral-spirituală a acestui popor, încât venerabilul Neagu Djuvara deplânge public faptul că nu izbutește cu niciun chip să descopere pe românul interbelic în nesubstanțialul său urmaș de-acuma. Păi cum să-l recunoască, când acesta, adaptându-se vremurilor pentru a putea supraviețui, s-a transformat într-un vrednic de milă descurcăreț, căruia nu-i arde de fleacuri precum cinstea, mila sau respectul semenilor și nu-i pasă că habar n-are cum se numește țara lui, căci țelul său suprem în viață se conduce după atrocele primitivism din spusa „Ce-i în mână, nu-i minciună”?!…

În toate sondajele de opinie, Partidul Social Democrat se situează la peste 40%. Asta demonstrează că în linii mari cărțile sunt făcute pentru nou-vechiul șparlament, că românii continuă să-și taie craca de sub picioare prin cutremurătoarea nepăsare cu care votează ticăloșii dovediți (prin aceasta nu-s victime, ci complici) și că, după toate probabilitățile, vom asista la o premieră mondială – numirea în fruntea viitorului guvern a lui Liviu Dragnea, un penal cu acte în regulă, care, în cadrul unei ceremonii de-un desăvârșit penibil, va depune jurământul de credință (sic!) în fața unui președinte pe care nu dă doi bani.

N.B.: Japonia, China, Coreea de Sud și Singapore fac din plin dovada că totul este cu putință (belșug material, uriașe rezerve financiare, realizări senzaționale, proiecte amețitoare) atunci când, de la vârful și până la baza piramidei sociale, se dorește mai mult, mai repede și mai bine. De pildă, în toată perioada shogunatului (din 1192 și până în 1867), Japonia a trăit într-o trufașă izolare, plătind costurile sociale ale acestei politici contraproductive. Dar anul 1867 a venit cu Restaurația Meiji: Japonia schimbă macazul politic la 180 de grade, începe procesul de modernizare în absolut toate sferele de activitate (economie, învățământ, cultură, transporturi, comerț, cercetare) și astfel se constituie într-o veritabilă locomotivă a lumii moderne. Pe când schimbarea de macaz politic în România secolului 21?…

(Sighetu Marmației, 7 dec. 2016)

Foto: George Petrovai