Proverbiala răbdare românească

Proverbiala răbdare românească

Autor: George Petrovai

Fără riscul de-a greși, se poate spune că răbdarea este una dintre trăsăturile cele mai caracteristice ale spiritului românesc. Dacă nu cumva cea mai caracteristică și mai longevivă… Atâta de specifică, încât din ea își trage seva formidabila statornicie a înaintașilor noștri, care – așa cum bine spune cronicarul – „au stat în calea tuturor răutăților”, din ea s-a plămădit în zicale molcoma filosofie româneasca a fatalității și resemnării („Ce ți-e scris în frunte ți-e pus”, „Capul plecat nu-l taie sabia” etc.), cu ajutorul ei, în perioada medievală, creștinismul de pe aceste meleaguri a fost fertilizat pe direcția contemplativismului, ea se constituie în multisecularul ax al istoriei noastre defensive („Eu îmi apăr sărăcia și nevoile și neamul…”), iar vremurile moderne tot ei i-au rezervat un important rol întru afirmarea specificului național. Un specific din care nu putea să lipsească profundul respect față de legea nescrisă a plății și răsplății, totodată față de cioareci, ii și țoluri, doină, baladă și rapsodie, Eminescu, Enescu și Brâncuși, pentru că numai în acest chip el este integral românesc…

De unde proverbiala răbdare a românilor, printre altele ilustrată și de faimosul vers coșbucian: „Răbdăm poveri, răbdăm nevoi” (la acea vreme țăranii vroiau cu ardoare pământ, fapt evidențiat de miezoasa scenă din romanul Ion, în care Ion al Glanetașului se apleacă și sărută pământul ca pe o ibovnică; astăzi, pământul tot mai înstrăinat al țării vrea țărani).

Dar să-l ferească Dumnezeu pe oricine de furia îndelung răbdătorului român, pornit fie să se răfuiască (mai puțin) cu moșierii autohtoni și (mai mult) cu câinoșii arendași evrei, așa ca în răscoala din 1907, fie să-i ia de piept pe patroni (sângeroasele încleștări din perioada interbelică).

N.B.Revolte au avut loc și în perioada bolșevică. Dar, pe de o parte, despre ele nu se sufla nici măcar un cuvințel în presa vremii, pe de altă parte, forțele de represiune (securiști, milițieni, informatori) se specializaseră în dezamorsarea lor încă din fașă, prin rapida arestare a liderilor.

Căci, ne spune Gustave Le Bon în Psihologia maselor, sufletul colectiv al unei mulțimi îi face pe indivizi „să simtă, să gândească și să acționeze într-un fel cu totul diferit de acela în care simțea, gândea și acționa fiecare dintre ei izolat”. Indiscutabil că sintagma „gîndirea mulțimii” trebuie înțeleasă de cititor doar ca o figură de stil, atâta timp cât în capitolul următor, autorul scrie negru pe alb că „mulțimea este condusă aproape în exclusivitate de către inconștient” și că din acest motiv ea nu-i altceva decât „sclava impulsurilor primite”.

Așa că, deși mulțimile din România postdecembristă se lasă într-o bună măsură manevrate de păpușarii planetari și de sculele lor poreclite „serviciile secrete” (românii au ieșit cu mic cu mare la Decembriadă în stradă, pe urmă au mai ieșit pentru a-l apăra pe dubiosul Raed Arafat și după tragedia de la Clubul Colectiv, dar n-au mișcat un deget nici în scandalul Hexi Pharma și nici la aflarea altor sfidătoare megapotlogării, bunăoară așa ca votarea în regim de urgență a pensiilor speciale), totuși, sforarii interni și externi nu pot conta la nesfârșit pe răbdarea românilor transformați în cobai prin derularea criminalului experiment Codex Alimentarius și, într-o covârșitoarea proporție, tratați ca niște sclavi, nu numai pe plantațiile din Europa neunită, ci și în țara lor cu statut de colonie.

De altminteri, nu ne încurajează Gustave Le Bon încă din Introducere că trăim în „era mulțimilor” și că „forța oarbă a numărului devine singura filosofie a istoriei”?…

Dă, Doamne, ca grosul românilor amarnic batjocoriți să-și însușească degrabă acest adevăr și apoi să acționeze în consecință!

(14 iulie 2016)