De ce să ne (mai) tortureze „altfel”?

De ce să ne (mai) tortureze „altfel”?

Autor: Dorin Nădrău (Michigan, SUA)

Pentru cine urmăreşte cu reală curiozitate ziarele, publicaţiile şi canalele de televiziune din Romania, o analiză a vieţii politice şi culturale induce cu uşurinţă constatarea folosirii lui „altfel” cu o oarecare supra măsură în formule mai mult sau mai puţin pretenţioase ce suscită interes, dar care, totodată, par să ascundă exprimări directe, concrete, la obiect, a unor idei şi judecăţi (altfel de ştiri, altfel de discuţii, şcoala-altfel, altfel de sentimente, altfel de alimentaţie, reviste-altfel, gândire-altfel).

Conform Dicţionarului explicativ al limbii române, „altfel” este adverb, însemnând „în alt chip”, „altcum”, „altcumva”, „altminteri” sau componentă a locuţiunii „altfel de”, cu înţelesul „de altă natură”.

Utilizarea lui „altfel” în construcţia diverselor expimări conduce de multe ori la interpretări generatoare de incertitudini şi determină, incontestabil, întrebări fără răspuns. În opinia mea, folosirea lui exagerată va conduce, cu certitudine, la compromiterea sa în conştiinţa oamenilor. Involuntar, îmi persistă în minte reţinerea şi antipatia manifestate faţă de cuvântul „patriot” în România post-revoluţionară, cuvânt purtător de mare încărcătură sufletească şi pentru români, dar afectat puternic de o întrebuinţare excesivă în anii de acerbă propagandă ai dictaturii comuniste. Una dintre căile de desprindere de vechea orânduire a fost, în acei ani, distanţarea de ideea de patriot, motivaţia fiind abuzul de patriotism propovăduit şi promovat mai ales în perioada ceauşistă, ajungându-se chiar la o nefastă asociere a patriotismului cu comunismul. Trebuie să ne amintim că această reacţie a avut o consecinţă deosebit de dăunătoare în aceea că mulţi intelectuali de înaltă ţinută s-au depărtat de ideea de patriotism, temători şi precauţi ca Occidentul să nu-i cosidere tributari vechiului regim sau neeuropeni.

Lăsând la o parte numeroasele locuţiuni şi expresii alcătuite cu „altfel” care se întâlnesc din abundenţă în presă (mass media, în general) şi care au devenit, fără îndoială, iritante, consider că două sunt împrejurările mai semnificative care merită evocate spre o cât mai corectă şi efectivă cercetare.

În luna noiembrie a anului 2012, a apărut la Editura Humanitas cartea „De ce este România altfel?” de Lucian Boia. Autorul, până atunci, un istoric rezonabil, ne avertizează că lucrarea sa este un eseu care exprimă o viziune personală. Cel puţin bizară pare însă această viziune analitică, intenţia autorului fiind evidentă în a consacra ideea că România este altfel. Volumul a atras serioase critici, unii analişti considerând cartea ca fiind o adevărată mostră de propagandă antiromânească veroasă care intrigă şi dezgustă pe orice român conştient şi educat.

Selectând din istoria românilor doar evenimente sau personalităţi care să-i servească susţinerii aserţiunii că România e altfel, istoricul face câteva afirmaţii care contrazic în mod evident adevărul bazat pe date ştiinţifice, încercând să insufle că românii sunt o rasă inferioară, că românii suferă de un retard istoric, educaţional şi cultural insurmontabile şi că ţara este un stat artificial care n-ar trebui să existe. Argumentele invocate sunt inexacte, exagerate sau simple interpretări ficţionale, autorul omiţând de la început aprecierea fundamentală de notorietate că orice ţară e diferită, deci altfel, de asemenea, că orice popor e diferit, deci altfel. Trebuie precizat că toate ţările şi toate naţiunile sunt diferite, dar nu a existat niciodată o medie a diferenţei dintre ele. S-a formulat şi aprecierea potrivit căreia cartea constituie o scriitură de defăimare şi terfelire a României. Opinii asemănătoare au exprimat şi competenţi profesori universitari de istorie, precum şi alte personalităţi universitare şi culturale. Controversele iscate l-au determinat pe Dan Puric, după enunţarea unor argumente pertinente, să afirme că „moda Lucian Boia loveşte România”.

În anul 2014, devenit candidat la Preşedinţie, Klaus Iohannis a lansat sintagma „altfel de politică”, unitate sintactico-semantică larg acceptată, bine primită şi apreciată după cei zece ani negri ai „epocii” Băsescu. Conceptul acestei „altfel” de politici nu a fost niciodată explicat, clarificat, analizat. În aceste condiţii, nu ne rămâne decât să constatăm materializarea unei atari politici, respectiv să examinăm starea actuală care, fără nici un efort, lasă impresia neliniştitoare a unei societăţi destructurate şi împotmolite într-un soi de fundătură în care se ştie, desigur, cum s-a ajuns. Instituţiile naţionale funcţionează sincopat şi deseori defectuos, în special, Parlamentul, Guvernul, Banca Naţională, Biserica Ortodoxă. Partidele trădează nu doar senzaţia de dezorientare, ci chiar o vădită neputinţă. Din punct de vedere demografic, românii sunt din ce în ce mai puţini în ţară. Economic, în lipsa oricărei strategii, România stă bine la capitolul consum, împrejurare nu prea îmbucurătoare în condiţiile în care se înregistrează mari deficienţe în colectarea taxelor, la accesarea şi utilizarea de fonduri europene, la producţia autohtonă, precum şi mari minusuri la investiţii. Paradoxal, toate acestea se întâmplă într-un conext care pare a fi favorabil României. Este o realitate inexplicabilă probând ineficacitate, indiferenţă, inconştienţă. Pe plan extern, se evită orice prilej de a deveni o voce în zonă, cu toate condiţiile prielnice de astăzi, constatându-se în continuare lipsa de iniţiativă, ezitare şi un mod nepotrivit de comunicare. Presa românească subliniază, fără echivoc, ca România chiar se află în criză, o criză datorată incompetenţei, lipsei perspectivelor şi alternativelor, ezitărilor în faţa asumării, pe scurt, o criză a incapacităţii şi pasivităţii, iar „ţara luată înapoi” pare a nu mai fi dorită şi chiar e lăsată indiferenţei.

La sfârşitul lunii aprilie, tăcutul nostru preşedinte (liniştea sa fiind într-un sfâşietor contrast cu zgomotul generator de nenumărate scandaluri al celuilalt) a ţinut un discurs la Timişoara cu ocazia participării la conferinţa intitulată „Diaspora şi prietenii săi”, discurs calificat de o parte a presei drept „găunos”, „o beţie de cuvinte”. În alocuţiunea rostită la 500 de zile de la instalarea sa ca preşedinte, Klaus Iohannis ne-a liniştit astfel: „Vreau să le transmit de aici, de la această tribună, românilor din ţară şi din străinătate, că preşedintele lor îi vede, îi aude şi le cunoaşte problemele”. Nu a mai surprins pe nimeni faptul că la fel ca în cazul altor cuvântări anterioare, ne-a reiterat, invariabil fără a detalia, că demnitatea sa de titular al scunului de la Cotroceni reprezintă „punct şi de la capăt” şi „altfel de politică”.

(Sursa foto: sibiu.justitiarul.ro)

În fine, personal, vreau să-mi reafirm speranţa, dublată de o dorinţă nedisimulată, că abuzul de „altfel”  va fi drastic diminuat, aceasta însemnând nu doar o operaţiune benefică vorbirii curente, evitându-se o devalorizare şi banalizare forţată a cuvântului, ci şi o consecinţă firească a ameliorării situaţiei României care să probeze că românii nu sunt la fel cu naţiunile aparţinând democraţiilor consacrate.

Foto. Dorin Nadrau