Curat murdar

Curat murdar

Autor: Silvia Jinga (Waterford, Michigan, SUA)

Deși dictatorul a fost trimis de un sfert de secol pe lumea cealaltă, în România încă se practică tabuizarea. Sunt încă o sumedenie de lucruri despre care oamenii se feresc să vorbească, deși le stă pe limbă s-o spună pe cea dreaptă. Imi amintesc de pildă de ceea ce s-a numit furtună într-un pahar cu apă astă vară când cu temerea fără motiv a domnului Patapievici că ar putea fi „împușcat” de prozatorul academician Nicolae Breban. Am retrăit penibilul acelui pseudoconflict citind recent pamfletul prietenului Corneliu Florea despre caragialescul moment, zic caragialesc dacă îl privim din perspectiva d-lui Patapievici. La o emisiune de astă vară (3 iunie 2015), de la Realitatea TV, unde Rareș Bogdan îi oferea d-lui Patapievici ocazia de a vorbi despre suferința cauzată de mânia lui Nicolae Breban, l-am auzit pe cel speriat vorbind de pogromuri. La această exagerare m-am referit, amintindu-l pe Caragiale. Propoziția prozatorului „în Polonia l-ar fi împușcat” nu exprimă altceva decât îndreptățita revoltă față de lăturile aruncate de dl. Patapievici peste tot, peste istoria, ființa neamului românesc, cultura lui, simbolizată prin Eminescu, geniul național luat și el în pleasnă. Cum altfel?!

Dar să cităm din nou doar câteva din injuriile la adresa românilor, a istoriei și culturii lor proferate în 1996 în cartea Politice publicată la editura lui Gabriel Liiceanu, Humanitas.

„Radiografia plaiului mioritic este ca a fecalei: o umbră fără schelet, o inimă ca un cur, fără șira spinării”, „Un popor cu substanța tarată. Oriunde te uiți, vezi fețe patibulare… guri vulgare, trăsături rudimentare”, „Românii nu pot alcătui un popor fiindcă valorează cât o turmă”, „Eminescu joacă rolul cadavrului din debara”

Ar putea fi adăugate și alte mizerii care i-au scăpat din condei insurgentului eseist. Să ne întoarcem la emisiunea estivală cu excelentul jurnalist Rareș Bogdan, dar care de data aceasta a spus adevărul doar pe jumătate. A uitat tocmai esențialul: să menționeze cauza reacției dure a lui Nicolae Breban. Am așteptat pe bună dreptate să ascultăm din nou celebrele citate pentru care Horia Roman Patapievici trebuia trimis în instanță. Da, exact așa. Dacă cineva ar fi îndrăznit în Israel să mânjească astfel istoria unei nații, ar fi suportat consecințele ca să înțeleagă că est modus in rebus. Dar spre regretul nostru „La noi se iartă pe toată linia, la noi se uită. Sărmanii de noi – cu pedepse aşa de uşoare cum să putem ţine rânduială în casă? (….) Doar cu toţii ştim că infamiile pentru care în alte părţi se smintesc oamenii în bătăi, la noi se suportă cu atâta uşurinţă”. Sunt cuvintele lui Octavian Goga nu ale lui Nicolae Breban. Dl. Patapievici a trecut cu mare superficialitate peste delictul său, explicându-l, cu ani în urmă, prin accesele rebele ale tinereții și prin reacția nestăpânită de revoltă împotriva tratamentului la pârnaie în cele 36 de ore de detenție, după participarea la mascarada cu aparențe revoluționare, regizată în decembrie 1989, când în mod tragic au fost sacrificați naivii, care nu aveau de unde să știe ce se pregătea poporului român de agenții din afară și de dușmanii dinăuntru. Dar poate Patapievici, Tismăneanu, Dinescu, Caramitru, și alții care vor mai fi îmbrăcat pulovere muncitorești (Dinescu, Caramitru), defilând călare pe tanc în compania lui Ilici Iliescu și Petre Roman, cam știau ce li se pregătea românilor. Că dacă lucrurile ar fi limpezi am fi avut demult pe masă o cercetare istorică viguroasă despre bălmăjirea românilor atunci și acum.

Partea dureroasă a neobrăzatei radiografii a unui neam întreg, la care s-a pretat dl. Patapievici este veninul care răzbate de dincolo de cuvinte. Mârlănia unui ins se poate digera mai ușor, dar ura lui – nu. Dl. Patapievici va spune poate că a fost o reacție de moment care i-a întunecat mintea. Atunci trebuia s-o păstreze în jurnalul intim, dar faptul că a dorit s-o facă publică este un gest grav pe care oricâte declarații ulterioare de așa-zis fierbinte patriotism nu-l poate reabilita. Să stăruim puțin asupra frustrării resimțite de tânărul Patapievici din cauza arestului de 36 de ore. Îmi vin în minte toți martirii închisorilor comuniste, partizanii din munții României secerați de gloanțele regimului instaurat de baionetele armatei roșii, pe care Dionisie Patapievici, tatăl lui Horia a primit-o cu stegulețe și urale la Cernăuți, după cum cu temei notează Corneliu Florea în eseul său Un pușcaș numit Breban. În continuare, traiectoria tatălui Dionisie ne arată clar dincotro vine el: „Când un an mai târziu armata română a eliberat Cernăuțiul … Dionisie Patapievici a trecut în Polonia ocupată de ruși și de acolo la Viena direct în partidul comunist austriac. A așteptat cu încredre și a lucrat informativ pentru armata roșie, la a cărei sosire a fost răsplătit pentru serviciile făcute”. (Corneliu Florea, idem, ibidem). Deci, în privința suferințelor cauzate de detenția de o zi a tânărului Patapievici, a se slăbi.

Nu știm cum se face, dar o parte dintre odraslele nomenclaturiștilor, odrasle care au dus-o excelent pe când noi mâncam pe cartele, au ajuns acum, după răsturnarea comunismului în funcțiile cheie pe la CNSAS, Institutul Cultural Român, prim-miniștri (Petre Roman), la Institutul Wiesel etc. adică peste tot unde se împarte într-un fel sau altul dreptatea pentru poporul român. Cum să înțeleagă aceste odrasle tragedia acestui popor când ele au fost ultraprivilegiate pentru că babacii lor au adus comunismul în România, punând umărul la tocarea prin închisori a elitelor întelectuale, a țăranilor harnici, a caracterelor din nația noastră. Și acum ne vine Patapievici să ne spună cine suntem: niște tarați, niște fecale, niște nemernici. „Curat murdar” ar zice omul simplu. Dar ce-ar zice cei ce și-au dat duhul la Canal, Jilava, Gherla, Aiud, ce-ar zice Mareșalul Antonescu cel care a murit demn pentru neam, împușcat de comuniști, ce-ar zice să vadă că noi urmașii suntem împroșcați cu noroi în așa hal și tăcem de teamă să nu supărăm pe puternicii zilei?

Veți spune că faptul s-a produs în 1996. Da, dar nu s-a rezolvat încă. Dl. Patapievici nu și-a cerut scuze publice, că de urmărirea în instanță nici nu a putut fi vorba. Și nu s-a rezolvat pentru că cei jigniți nu au curajul să-l confrunte pe dl. Patapievici când au ocazia s-o facă. Mă întreb de ce Rareș Bogdan, atunci când l-a intervievat, a adus în discuție exprimarea inofensivă a lui Nicolae Breban și nu și grosolanele atacuri ale celui care se plângea public. Ascultătorii n-au putut înțelege de ce s-a supărat Nicolae Breban. În vidul de informație favorabil lui Patapievici, în opinia publică s-a insertat afirmația calomnioasă a doctorului Theodor Paleologu despre Breban, privind senilitatea și psihopatia acestuia. Așa este adevărul sugrumat în România. Și în parte noi suntem de vină. Dl. Patapievici a ținut numaidecât să facă publică expresia mâniei lui Breban, a încercat să se victimizeze, dar a uitat să se căiască tot public pentru incalificabilele lui panseuri, care pasă-mi-te vroiau să stimuleze inteligențele rafinate din România ca să putem intra în Europa globalizată. O mențiune specială pentru scurta intervenție în aceeași zi a criticului Costi Rogozeanu, care a încercat să tempereze spaima de pogromuri a lui Patapievici.

Prin întreaga sa activitate, zice dl. Patapievici, intenționează să ne scoată din inerție pe noi românii care încă mai ținem la demodatul Eminescu. Dacă ar spune englezilor sau francezilor că trebuie să se debaraseze de valorile lor consacrate dl. Patapievici ar fi expulzat. Extravaganța reacțiilor avangardiste care, în general, aparțin evreilor, nu pot înlocui ceea ce este fundamental într-o cultură.

Printre cozile de topor care au excelat prin trădarea românilor se numără desigur fostul președinte Traian Băsescu despre care Adriana Săftoiu afirmă că a guvernat după propriile capricii. Și unul dintre aceste capricii a fost și să-l dea afară de la Institutul Cultural Român pe un prozator de valoare ca Augustin Buzura și să-l numească pe Horia Roman Patapievici, după ce acesta ne înjurase în gura mare. Era pus să difuzeze cultura română peste hotare un ins care ne disprețuia visceral. Și asta tot „curat murdar” se numește.

Noi tot necunoscuți am rămas în străinătate cu tot apostolatul lui Patapievici la ICR. Dinu Flămând de curând s-a referit la situația dezastruoasă a difuzării culturii românești peste hotare. Abia acum apare la Paris o carte documentată despre istoria Transilvaniei.

În emisiunea din 3 februarie a.c. la Realitatea TV l-am ascultat cu mare interes pe Rabinul Eli Kaufmann, un om al adevărului, un om de bun simț. Printre altele spunea la un moment dat că uneori românii sunt prea toleranți. Prea toleranți însemnează că nu știm să punem lucrurile la punct când contextul o cere, ocolim adevărul ca să nu supărăm, când ar trebui să tăiem în carne vie. Și așa nu ne putem ține rânduială în casă.

(Delray Beach, Florida, 4 februarie 2016)

Foto. Silvia Jinga