O succintă prezentare „Pas cu pas” a unei scrieri autobiografice

O succintă prezentare „Pas cu pas” a unei scrieri autobiografice

Autor: Dorin Nadrau (Grand Rapids, Michigan)

Surprinzătoarea victorie a lui Klaus Iohannis la recentele alegeri prezidenţiale din România s-a datorat printre altele şi unor elemente care au avut o contribuţie importantă, cum ar fi măsurile nepotrivite şi păguboase pentru organizatori împotriva diasporei române, protestele înregistrate la Londra, Paris, Munchen şi în alte mari oraşe europene reclamând scandaloasa manipulare prin blocarea votului românilor trăind în străinătate, unde preşedintele actual a câştigat cu un procent de peste 90 la sută din voturi, precum şi proiectul oficial de graţiere şi amnistiere a parlamentarilor şi a unor capi ai lumii financiare.
Astăzi este de notorietate că Iohannis a devenit un simbol al unei adevărate revoluţii (nesângeroase) ce s-a finalizat pe 16 noiembrie 2014, precum şi al unei arzătoare şi justificate speranţe a tuturor românilor în omul ales pe care nimic nu pare a-l împiedica să-şi deruleze aplicarea modelului său privind o Românie a normalităţii.
La finele anului trecut a apărut la Editura Curtea Veche cartea „Pas cu pas” de Klaus Iohannis, scriere cu caracter autobiografic asupra căreia, încă din preambul, autorul ne avertizează că este „un decupaj care să dea seama de împlinirea mea personală, de ideile pe care m-am sprijinit şi de modelul de conduită pe care mi-aş dori să-l inspir”.
Oamenii politici obişnuiesc în Occident să publice cărţi autobiografice, acestea putându-se distinge ca fiind aparţinătoare uneia din cele două categorii fundamentale constatate: memoriile ulterioare, constituite ca restrospective ale vieţii şi reuşitelor (capodopere ale genului sunt recunoscute memoriile lui Chateaubriand şi memoriile generalului De Gaulle) şi memoriile anterioare, scrieri cu caracter autobiografic publicate înaintea alegerilor (în special, pentru preşedinte). În acest al doilea tip de scriere, candidatul îşi declara convingerile care pot influenţa decisiv masa alegătorilor şi relevă aspecte importante vizând viaţa sa de familie şi probitatea profesională şi conturând sugestii şi acţiuni pe care le va realiza cu bună credinţă în cazul că va fi ales (capodoperă a acestei categorii de scrieri este „The Audacity of Hope: Thoughts of Reclaiming the American Dream” de Barrack Obama). Cartea „Pas cu pas” de Klaus Iohannis se încadrează în cea de-a doua categorie, volumul fiind structurat pe cinci capitole, apropriindu-se incontestabil de consistenţa unui roman autobiografic.

În scurtă prezentare pe care mi-o propun, voi adopta stilul de a-l lăsa mai mult pe scriitor să vorbească prin citate mai mult sau mai puţin masive şi aceasta nu pentru a-i da un farmec incantatoriu, ci pentru că socotesc această opţiune a mea un mod simplu şi sigur de a evita riscul de a fi calificat ca părtinitor, aprecierile pe care le voi face considerându-le realmente echidistante.
O recenzie cât de succintă impune o trecere în revistă a capitolelor ce compun volumul autobiografic.
Capitolul I, intitulat „Anii de formare”, ne poartă prin anii copilăriei şi adolescenţei, perioade nelipsite de „camaraderii, escapade, mici puseuri de rebeliune”, cu menţiunea că autorul a fost „un cititor înrăit, un devorator de carte”. Ni se relevă apoi primii ani ca dascal cu referiri ce subliniază convingerea exprimată concis: „educaţia: cea mai preţioasă şansă”. Ni se dezvăluie şi o pasiune a autorului, în acest capitol: „…îmi place să lucrez în grădină. Există două zone în grădina mea de care mă ocup în mod deosebit: gazonul şi trandafirii”. Caracterul stilistic (amuzant?) al unor rânduri cum sunt cele ce urmează se constituie într-un veritabil garant al sincerităţii şi autenticităţii: „În prima parte a vieţii mele, de exemplu, am mers mult pe bicicletă, lucru pe care îl fac tot mai rar în ultima vreme. Până la 30 de ani am mers numai cu bicicleta. Pe jos nu, cu autobuzul nu. Doar cu bicicleta. Însă dupa aceea, tot mai rar cu bicicleta şi tot mai mult cu maşina. Pe jos, prea puţin”.
Capitolul continuă cu „ucenicia într-ale politicii” realizată in Forumul Democrat al Germanilor din România (FDGR) şi se încheie cu „Faţă în faţă cu presa: respect pentru curiozitatea genuină”.
Interesantă şi demnă de reţinut este o mărturisire făcută în acest capitol şi anume: „Acum, sunt un fanatic al organizării, inclusiv la nivel personal: îmi organizez şi viaţa cotidiană, şi parcursul public, orice ar însemna acest lucru. Într-o zi, într-o lună, într-un an, într-o viaţă. Cred că sunt un pic perfecţionist din acest punct de vedere, iar cei din jurul meu se adaptează, fiecare cum poate, la această exigenţă”.
Capitolul II al cărţii, cel mai amplu, este „Comunitatea aleasă”. Referirile esenţiale vizează „administraţia din pasiune”. De reţinut mi se par două menţiuni definitorii privind stilul propriu de muncă în acest plin de succese domenii: „N-am întâlnit niciodată un cetăţean pe stradă ca să-mi reproşeze ceva. Chiar şi atunci când vor să-mi transmită că ceva nu merge, o fac cu un soi de grijă politicoasă, fără reproşuri” şi „Nu am dat niciodată pe cineva afară. Niciodată. Doar i-am rugat să rămână sau să plece”.
Secţiunile următoare ţintesc să ne clarifice rezultatele atinse şi realizările sale şi ale comunităţii, simpla lor enumerare relevând incontestabil performanţele autorului: „Primii paşi către proiecte de proporţii. Investiţia în Sibiu”, „Despre farmecul baroc al Sibiului”, „Oraşul care le răspunde oamenilor”, „Armonia urbană: fântâni şi spaţii deschise”, „Un oraş pentru biciclete”, „Tradiţii sibiene: plăcerea bunului gust”, „Sibiul şi criza economică. O excepţie fericită”, „Cultura ca mod(el) de viaţă”, „Sibiu, oraşul fără graniţe”, „Cum devine cunoscut un loc frumos”, „Despre Sibiu, în America”, „Alai de sărbătoare. Sibiul festiv”, „Ce înseamnă un oraş primitor”, „Cartierele: ofensiva modernizării”, „Priorităţile din totdeauna: spitale şi şcoli performante”.
Capitolul se încheie cu o concluzie ce se impune a fi reţinută: „Dacă aş da timpul înapoi, aş avea deja trei prorităţi, înainte de a mă apuca de lucru: analiza pe resurse si posibilităţi, importanţa unei abordări integrate şi importanţa unei viziuni. Uitându-mă în urmă, aş putea spune că sunt chiar trei principii câştigătoare, indiferent ce vrei să construieşti”.
În partea a III-a a volumului („Cea mai frumoasă capitală”) descoperim mândria pe deplin meritată a autorului privind triumful acţiunii de o deosebită complexitate „Sibiu, Capitala Culturală Europeană 2007”, precum şi eforturile răsplătite de incontestabile reale aprecieri vizând „cum s-a construit o capitală” şi „un concept pentru ca totul să meargă ceas”, totul finalizându-se cu un „Sibiu renăscut”.
Capitolul IV, denumit lapidar „Decizii pentru viitor”, este unul de o importanţă primordială pentru cariera preşedintelui Klaus Iohannis. Ni se relevă „primii paşi în politica mare”, autorul detaliind relaţia cu liberalismul şi cu Partidul Naţional Liberal, „ele nefiind acelaşi lucru”, în accepţiunea sa. De asemenea, este descris cu lux de amănunte drumul său către prima funcţie în stat ca exponent al modelului pe care îl defineşte astfel: „Noul model de politică pe care îl propunem pentru insituţia prezidenţială presupune exact valorile care mi-au garantat reuşita în munca de până acum: respect, seriozitate, competenţă şi rezultate”.
Se cuvine să remarcăm şi să reţinem crezul autorului privind „un preşedinte mediator şi echidistant şi un nou model de conduită politică: „Preşedintele trebuie să acţioneze politic, dar corect politic: înţelegând problemele şi căutând, împreună cu cei care sunt responsabili de domeniu, soluţii pentru România, soluţii pe termen lung. Pentru a găsi o soluţie corectă din punct de vedere politic nu trebuie să fii apolitic. Trebuie să fii politic, dar să înţelegi problema şi nevoia soluţiei”.
Capitolul mai reflectă şi poziţia împotriva migraţiei politice, precum şi referiri la priorităţile autorului privind urgentarea reformei de educaţie, promovarea unor practici curate şi lupta pentru viabilitatea unor instituţii depolitizate.
În fine, „Idei în acţiune. Despre lucrul bine făcut” conturează fără echivoc intenţiile bazate pe reale convingeri ale preşedintelui României privind reformarea întregii societăţi româneşti, acestea fiind în viziunea sa: respectul pentru individ, domnia legii, descentralizare şi regionalizare pentru o administraţie performantă, consolidarea axelor de referinţă în politica externă, asigurarea securităţii energetice.
Mi se pare important să închei sumara mea prezentare imparţială a cărţii cu confesiunea de credinţă a autorului, astăzi preşedintele României, cu care finalizează ultimul subcapitol al volumului, intitulat „România lucrului bine făcut”: „A venit timpul ca valorile performanţei să fie puse în acţiune tocmai pentru ca aspiraţiile de atâta amar de timp să se transforme, în sfârşit, în realităţi palpabile: stabilitate economică, bunăstare şi certitudinea că ne-am înscris, pas cu pas, pe drumul care trebuie”.

Foto. Dorin Nadrau