FUGIND SAU ACASĂ, CÂNDVA, LA MIRCEA HORIA SIMIONESCU

Ion IANCU VALE

Preambul

La Târgovişte, cu ocazia Zilelor Cetăţii, a fost lansat şi volumul „Şcoala prozatorilor târgovişteni. Receptarea critică” (Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2014), volum îngrijit de reputatul om de litere, prof. Mihai Stan. Cartea este constituită din două părţi, prima reprezentând intervenţii ale unora dintre cei mai importanţi critici literari români ai momentului: Acad. Mihai Cimpoi, Eugen Negrici, Nicolae Oprea, Liviu Grăsoiu, Vasile Bahnaru, Petre Gheorghe Bârlea, Gabriela Gheorghişor, Ana Dobre, Florentin Popescu, Aurel Maria Baros. Cea de a doua parte sunt inserate evocări ale unor scriitori târgovişteni care l-au cunoscut mai de în aproape pe nemuritorul scriitorul Mircea Horia Simionescu, printre aceştia aflându-mă şi eu, după cum puteţi vedea în fragmentul alăturat. (Ion Iancu Vale)

Mulţi oameni, scriitori sau nu, se pot lăuda, desigur, cu prietenia marelui scriitor Mircea Horia Simionescu, dar cred că eu sunt unicul care s-a bucurat de o deferenţă şi de un interes special din partea acestuia. Acest lucru s-a datorat, probabil, şi faptului că eram consăteni şi mai ales vara, când stătea mai mult la Pietroşiţa, ne întâlneam deseori, pentru a sta la „taclale”, sau pentru a-i citi din poeziile mele, dar şi din cauză că (aşa cum de altfel a şi afirmat într-o prefaţă la prima mea carte „Lupii la mare”) eram „un anarhist într-o societate anchilozată” demn de abordat şi de studiat, cu toate riscurile, existente la acel moment, şi pe care scriitorul şi le-a asumat cu totală nonşalanţă.

Aş putea povesti multe despre inefabila mea prietenie cu acest aristocrat al scrisului românesc. Deocamdată, însă, mă voi rezuma doar la o întâmplare reprezentativă, petrecută înainte de ’90, inedită şi plină de conotaţii speciale şi la redarea a câtorva scrisori, relevante în acest sens, din corespondenţa pe care o purtam, cu osârdie, cu MHS, de pe acolo de pe unde viaţa şi vremurile mă tot alergau. De asemenea am inserat şi un interviu făcut, cu MHS, pentru un ziar la care am lucrat în perioada anilor două mii.

*

Era miez de vară şi mă întorceam, iarăşi, acasă, din peregrinările mele, fără rost (aşa ziceau unii), pe care le făceam de-a lungul şi de-a latul ţării. Nu cu mult timp înainte de oprirea trenului în staţia Pietroşiţa (capăt de line ferată), cu toate că noaptea o petrecusem în Gara de Nord, în loc să mă duc întâi şi întâi acasă să o vad pe mama, să mă odihnesc, cum ar fi fost normal, m-a trăsnit din senin ideea, să dau o fugă până la domnul Mircea şi să îl salut de sosire.

Acesta a fost unul din acele momente miracol, din existenţa mea, când (ca dictate, parcă, de altcineva), recurgeam la anumite gesturi şi acţiuni care, iniţial, păreau ilogice, dar care în cele din urmă, se dovedeau a fi fost practic, cele mai fericit şi benefic alese.
Aşa că în loc să ies din incinta gării, în şosea, şi să mă abat în stânga spre Dealul Frumos, pentru a ajunge „În vârf la Cocoş”, unde se află casa scriitorului, eu am traversat drumeagul din spatele gării, şi prin grădini, şi livezi, trecând peste pârleazuri şi escaladând garduri, am urcat până la vila maestrului, pe care am regăsit-o mereu neterminată şi mereu în lucru. Nu ştiam dacă acesta este acasă, dacă este ocupat, dacă are chef de vizite. Nu ştiam nimic, pentru că nu îl anunţasem în prealabil în nici un fel despre această sosire, a mea, pe meleagurile natale.

Am urcat poteca, ce ducea, în spate, la intrarea în vilă şi l-am strigat. Am auzit apoi zăvorul uşii, care s-a deschis şi în cadrul ei, masiv şi blond, s-a înfiinţat maestrul. M-a privit un moment nesigur, parcă surprins. Apoi faţa i s-a luminat, şi şi-a deschis larg braţele… „Ce mai faci domnule? Pe unde tot umbli?, mi-a zis. Hai în casă şi scuză deranjul”. Am intrat în cămăruţa modestă unde lucra (scria), timp în care asculta muzică, clasică.

Era singur. Soţia, doamna Dorina, „cerber” şi înger păzitor, nu era acasă, era plecată la Bucureşti (ce noroc, căci era cam supărată pe mine…). M-a invitat să mă aşez într-un fotoliu, mi-a dat ceva să mănânc, mi-a făcut o cafea şi mi-a pus, în faţă, un pachet de ţigări. Pe atunci, încă, mai fuma şi el în neştire.

După toate acestea, primul lucru pe care mi l-a relatat a fost acela că un bun prieten de familie, Iuliu Mărculescu (cel pe care, eu, mai târziu aveam să-l sprijin la întocmirea şi tipărirea unor foarte emoţionante „Jurnale” despre locurile şi oamenii din zona noastră), care locuia în centrul comunei, i-a povestit la telefon că de două zile mă căutau prin comună doi miliţieni, împreună cu un civil.

Apoi am vorbit, am vorbit… până când am adormit. M-am trezit după-amiază, buimac şi speriat nerealizând unde mă aflu. Domnul Mircea m-a liniştit spunându-mi că dormeam ca un copil şi nu s-a îndurat să mă trezească. M-a sfătuit apoi să fiu atent ca, ducându-mă să o văd pe mama, să nu dau „nas în nas” cu cei care mă căutau. I-am spus că nu o să mă duc acasă ci că o să plec din nou în ţară. „Iară fugi?” mi-a zis.

Nu m-a întrebat unde am de gând să plec, nu mi-a mai dat nici alte sfaturi, m-a rugat doar să nu povestesc la nimeni despre această întâlnire a noastră şi să-i scriu cât mai curând posibil.

L-am asigurat că aşa voi face şi că îi voi scrie de pe oriunde mă voi găsi. Mi-a dat apoi un pachet de „Snagov” („din rezervele strategice”) şi ultimii opt lei pe care îi mai avea în casă. Mi-a pus pe umăr geanta mea de „artist” m-a condus până la poartă, m-a îmbrăţişat şi am plecat. Se uita lung, lung şi trist, după mine…

Am reluat drumul pe care îl parcursesem la venire, până în spatele gării, având grijă să nu fiu văzut şi din traversă în traversă am ajuns în staţia Ţepeş Vodă, de unde m-am urcat în ultimul tren spre Bucureşti şi de acolo mai departe…

*

Eu fugeam din nou şi mama mă aştepta „cu fraţii şi casa la un loc”. „Ăia” însă nu m-au prins. Le scăpasem şi de data asta, graţie lui Mircea Horia Simionescu, cu care am rămas în continuare într-o reciprocă şi caldă corespondenţă poştală, fiecare scrisoare pe care mi-o trimitea fiind un dar celest, care îmi uşura viaţa de poet peregrin şi hăituit. Iată în continuare câteva din scrisorile noastre, ale maestrului şi ale mele, la cele pe care eu i le scriam făcându-le mai întâi ciorne (din cauza scrisului meu dezordonat, ce nu mi l-am putut corecta nici până în prezent), şi pe care Ella Davidescu, fosta mea soţie (Dumnezeu s-o odihnească!) mi le-a descifrat şi le-a dactilografiat putând, acum, să le redau aici:

Iubite prietene,
Scrisoarea ta mi-a parvenit cu destulă întârziere – a trebuit să mi-o aducă cineva de la Pietroşiţa la Bucureşti, unde plecasem cu două zile mai înainte. Cum era de imaginat, am încheiat cartea – romanul – „Redingota” – cu mare întârziere. A fost un chin teribil, mă îngrozesc numai când îmi amintesc.

De altfel nici la această oră nu s-a încheiat, pentru că după ce mi-a fost receptat la editură, s-a dus la Consiliul Culturii, la o lectură… suplimentară. Stau blocat în Bucureşti, pe căldură mare, în aşteptarea verdictului.

Treburi urgente pe care le aveam de împlinit, le amân mereu din cauză că n-am dispoziţie, sub apăsarea aşteptării, ca să le scriu. Nici sănătatea nu mi-e bună, au fost nişte muşte meteorologice care mi-au dat bătaie de inimă oribilă. Dar oi trece şi peste astea…

Ce faci? Mi-a părut rău că n-ai găsit (poate între timp ai găsit) nişte prieteni de suflet cu care să te simţi bine. Ai mai scris? Te-ai adaptat mediului transilvan? Am speranţa că atmosfera de acolo e propice muzelor, că ai ochiul limpede să prinzi frumuseţea locurilor despre care mi-ai scris.

Mi-e dor de Pietroşiţa. Aş sta la taclale, pentru că vezi, activitatea scrierii cărţii m-a suspendat cu totul de la toate bucuriile – câte mai pot fi – ale vieţii. Cred că după 15 iunie mă voi duce la noi, să mai leg două cărămizi şi trei scânduri la casă. E jale cu lipsa de forţă şi, fireşte, de gologani.

Te evoc adesea cu prietenii, ce pot face altceva în starea de perpetuă alarmă în care mă aflu?

Am proiecte încă – semn că n-am îmbătrânit! – dar energia e pe măsura vârstei şi, iată, chiar şi scrisul îmi este zăpăcit, grăbit şi nervos, de-mi este ruşine de mine.

Dacă voi avea un răgaz mai generos, îţi voi mai scrie. Poţi face acelaşi lucru, când ai timp. Până la revederea noastră, te îmbrăţişez frăţeşte,

Mircea Horia Sâmbătă, 2 iunie 1984.

Stimate şi bunule prieten
M. H. Simionescu

Astăzi este duminică şi, fiind zi nelucrătoare, mă găsesc pe „cameră”, cum se spune pe aici.

Vă scriu de undeva dintr-o pădure, dintr-o cabană a I.F.T. – ului, aflată la vreo treizeci de km de Orşova, cu care se face foarte greu legătura, mijloacele de transport fiind doar camioanele ce cară lemne în depozitul forestier al oraşului.

Şi aici a venit toamna şi pădurea de foioase a început să-şi etaleze fantasticul cromaj autumnal. În timpul săptămânii, însă, nu am cum să bag în seamă frumuseţile naturii pentru că lucrăm zi-lumină şi într-un ritm drăcesc. Noroc că sunt clădit bine şi tonele de lemne pe care le tai cu toporul, le mişc şi le ridic în maşină, nu mă pun aşa uşor pe brânci. Cel mai mult mă supără mâinile, pe care mi le julesc întruna, şi picioarele ce-mi transpiră crunt în cizmele de cauciuc.

Am început câteva poezii, dar nu le pot termina încă, una se va chema chiar „Pădurea toamna”. Aici oamenii sunt ca la pădure, simpli, „din topor” şi nu prea duşi la biserică. Lucrez cu fel de fel de inşi din toată ţara, români, dar şi maghiari şi slovaci (care sunt foarte buni muncitori forestieri).

Am coborât de două ori în oraş, până acum, unde mi-am făcut un prieten maghiar, la Depozitul final, la care de altfel vă rog să îmi trimiteţi răspunsul la scrisoarea aceasta.
Oraşul Orşova este un oraş nou construit şi fără prea mult farmec, excluzând bineînţeles Dunărea ce-l scaldă pe toată lungimea lui.

Ca toate oraşele noi, este uniform, fără vestigii şi tradiţii, Orşova Veche aflându-se sub undele lacului de acumulare al hidrocentralei Porţile de Fier. Peste cinzeci la sută din populaţia lui este formată din ţigani…

Un mare neajuns, cel puţin pentru mine, îl constituie faptul că aici este zonă de frontieră, şi încă una foarte căutată de cei care vor să treacă dincolo, iar eu cu fizionomia mea nu prea ortodoxă, sunt foarte des oprit şi chestionat ba de grăniceri, ba de miliţieni, lucru ce mă râcâie al dracului, căci mi-e teamă să nu se intereseze mai amănunţit de soarta mea…

Într-una din zilele mele libere am ajuns la Craiova şi de acolo la Bulzeşti, satul natal al lui Marin Sorescu (care mi-a dat premiul revistei „Ramuri”), de unde este şi un coleg de-al meu de muncă şi care m-a dus acolo. Întâmplarea a făcut, însă, să nu îl pot aborda, el fiind la necaz, deoarece i-a murit mama, zile acestea trebuind să îi facă pomana de trei săptămâni.

Mă gândesc cu mare nostalgie la momentul când m-am despărţit de dumneavoastră, la afecţiunea ce am simţit că o aveţi pentru mine şi mă mir şi sunt al naibii de mândru că am putut ajunge la sufletul dumneavoastră (un dumnezeu al scrisului românesc, ce sunteţi).

E destul de greu aici, dar ce să fac, aşa mi-e scris. Momentan trebuie să muncesc cu ţapina pentru a face nişte bani şi a mă mişca spre un oraş unde să pot trăi liniştit şi să pot scrie.

Vă anunţ că am terminat o proză scurtă, pe care poate reuşesc să o bat la maşină şi să vi-o trimit pentru a vă crea o imagine despre ea.

Cum vă mai simţiţi fizic? Ce mai este nou în ce faceţi şi pe unde mergeţi? Pe la Pietroşiţa cum mai este vremea? Pe aici este încă destul de bună şi sper să mai ţină tot aşa, căci munca în aer liber e foarte mult condiţionată de starea timpului.

Voi încheia cu părerea de rău că mă despart de dumneavoastră, dar cu bucuria de a vă regăsi la fel de cald şi de apropiat în scrisoarea ce mi-o veţi trimite şi care, fiţi sigur, îmi va aduce un plus de putere şi de seninătate pentru a mă putea descurca în continuare.
Cu drag, acelaşi Iancu Vale, care vă iubeşte şi vă apreciază.

P.S. Aţi trimis grupajul meu la „Ramuri”?

Valea Ieşelniţei (Orşova) 20 octombrie 1986

Dragă prietene,

În primul rând un cald „La mulţi ani!” pentru ziua numelui , când m-am gândit cu bune sentimente la prieteni mei Nicolae, tu printre primii.

Sosind la Pietroşiţa chiar în apusul zilei, am aflat, acasă, că mă căutasei în acea zi. Mi-a părut rău că nu m-ai găsit… Eu mă aflam la ora aceea în trenul spre Bucureşti, sau, mai probabil, în gara Titu, în frig, fără bani de plată a suplimentului (legătura de 19, de la Pietroşiţa, plecase ca o vacă înainte ca eu şi vreo patruzeci de călători să o putem ajunge). Am făcut cuie serioase, mi-am blestemat zilele, mai ales că eram şi bolnav. Mă dusesem la Pietroşiţa sâmbătă de dimineaţă, cu intenţia de a plăti dări restante şi de a controla starea conductelor după geruri, zăcusem la pat, mă luasem de gânduri privindu-mi viitorul foarte nesigur (bolnav, fără un sfanţ în buzunare, bătut de o mulţime de alte nevoi). În Bucureşti am sosit după ora 12 noaptea, vai de capul meu.

Nu fii bănuitor asupra prieteniei ce îţi port, dacă te arătai la telefon, nu numai că n-aş fi stat de lemn, dar aş fi alergat să te felicit.

Am crezut că îţi pot arăta prietenia mea şi atunci când, cerându-mi o recomandare sumară pentru Cezar Ivănescu, m-am smuls de la treburile mele şi-am întocmit o lungă (4 pagini) scrisoare către luceferist. Te-am căutat să ţi-o dau (îmi spuseseşi că ai nevoie de ea în acea săptămână), dar căutările mele au fost zadarnice, dispăruseşi de trei zile – aşa mi s-a spus de acasă. Acum, la „serviciu” în Pietroşiţa, am găsit scrisoarea, pe masă, din păcate nu te-am mai putut căuta din nou: eram serios bolnav.

Nu ştiu când voi mai reveni la Pietroşiţa. Mi s-a descoperit o boală urâtă în bronhia stângă, bacilul piocianic, trebuie să fac un tratament de câteva luni. Deja plămânul stâng are o ventilaţie diminuată, pericol pentru inima mea dinainte bolnavă. Mi se cere să nu mai fumez, ceea ce mă aruncă în disperare, căci nu pot, mi s-au prescris în primă tranşă 30 de injecţii, tocmai într-o perioadă când circulă hepatita şi se ia prin acele de seringă. Şi tocmai când vroiam să încep scrisul! Mă clatin pe picioare, înjur birjăreşte şi mă întreb dacă mai merită eforturile…

Singura bucurie pe care ţi-o pot comunica (mie nici asta nu-mi mai dă fiori) este anunţul că viitoarea carte „Toxicologia” se află într-o fază înaintată de tipărire. E de prisos a-ţi spune că o vei avea din mâna mea, cum o va avea şi Florin Neamţu, căruia te rog să-i dai din partea-mi o prietenească îmbrăţişare. N-aş vrea să fii în sufletul meu de acum. Din nefericire, nefiind băutor, ca alţii, eu trebuie să-mi primesc suferinţa în plină luciditate. N-am ieşire la mare, cum zicea unul, odinioară. Încerc să mă tratez de piocianic (cu speranţe mici de reuşită), să mă reechilibrez, să nu-mi scriu încă testamentul, ba mai mult, să-mi scriu şi cea de-a 12-a carte. Izbuti-voi? Roagă-te de cer să izbutesc, că şi eu mă voi ruga pentru izbânda ta poetică, şi nu numai.

În speranţa că va fi aşa cum vrem noi (şi vrem binele, evident!), te îmbrătişez frăţeşte şi-ţi trimit toate gândurile mele bune,

Mircea Horia Simionescu, 8 decembrie 83

Stimate domnule MHS,

Încep prin a-mi cere scuze pentru meschinul fapt de nu-mi fi onorat până în prezent datoria ce-o am la dumneavoastră, dar vă asigur că nu am uitat de ea…

Vă scriu de data aceasta din Somova, o localitate în apropierea oraşului Tulcea. Iată că destinul meu de hoinar m-a adus şi-n mirificul univers al Deltei. Tabăra noastră se află la marginea localităţii şi de lângă ea începe balta. Ea, tabăra, este pustie până la începerea campaniei geologice (în aprilie). Din toamnă aici nu se găseşte decât un om, care are grijă să nu-i fie deranjată solitudinea.

De două săptămâni eu sunt cel care o face, urmând să mai stau aici încă pe atât. Vieţuiesc într-o căsuţă tip camp, singur şi bucuros că am lângă mine caietul în care scriu, câteva cărţi, un aparat mic de radio, un reşou şi câteva „canţarole” în care-mi pregătesc mâncarea (ce puţin îi trebuie unui om pentru a se simţi bine!). Am uitat. Mai am lângă mine un dulău negru-corb, moştenire de la băieţii plecaţi în ţară şi cu care împart bucata de pâine. De asemenea, e foarte prezent şi vântul, care-mi zgâlţâie somnul şi uşa când o uit deschisă (ieri era gata, gata să o rupă)

Dimineaţa când mă scol amuşinez aerul, ce-mi aduce mirosuri necunoscute, mie ca muntean. Ceva tot îmi este familiar: mirosul primăverii, acelaşi peste tot, şi care în curând va schimba faţa lucrurilor.

Dar gata, am terminat cu sentimentalismele. Vreau, maestre, în continuare, să vă anunţ că am făcut şi eu pasul cel mare. Ajutat de un prieten geolog, Daniel Juverdeanu (cel despre care v-am zis la telefon că vrea să vă cunoască), flăcău de treabă şi dezinteresat ca Apolo, am predat şi eu o mapă cu poezii la „Cartea românească”. Prietenul meu este un apropiat al doamnei Maria Graciov, pe care bănuiesc că o cunoaşteţi, şi fost coleg cu fiul acesteia, poet şi el. Am făcut împreună o vizită doamnei, dânsa a ascultat câteva dintre poemele mele şi a reacţionat salutar, după care m-a chemat la redacţie, unde am predat manuscrisul, urmând a fi înmânat domnului Mircea Ciobanu. Dar, ca întotdeauna, fac lucrurile fără cap şi coadă, căci nu am predat toate poemele şi nici nu le-am recitit după dactilografierea pe care mi-au făcut-o nişte colegi de la sediul întreprinderii. Mi-am dat seama de asta mai târziu, citind copiile, că este nevoie de unele corecturi. O să repar însă totul când o să ajung la Bucureşti, doamna Graciov fiind pusă în temă de amicul meu.

Încă ceva: doamna Graciov îl cunoaşte pe doctorul Răzvan Petrescu, pe care l-a ajutat şi pe el la publicarea primei cărţi de proză. Ce mai face Răzvan? I-aţi văzut cartea?

Salutaţi-l din partea mea dacă-l întâlniţi!

Şi acum despre dumneavoastră: ce mai faceţi? Sper să fiţi sănătos, căci este necesar a ne mai ferici cu încă alte producţii literare. Ultima oară când am discutat cu doctorul Mircea Bogdan, acesta era foarte entuziasmat. Spunea că citindu-vă descoperă universuri inedite şi fantastice, lucru care nu i s-a întâmplat decât citindu-i pe Dostoievski sau pe Garcia Marquez. Ce mai aveţi în „atelier”? Nu v-am citit cam de mult ultimele două cărţi, nereuşind să le procur.

Închei. La radio se anunţă un concert al Filarmonicii bucureştene. Se va cânta din Hayden şi Ravel. Mamă doamne, iată-mă şi meloman…

Mi s-au terminat ţigările şi e dezastru. Noroc că am un borcan cu chiştoace şi hârtie de ziar. O să fac „penale” în seara asta, iar mâine o să dau o fugă până la Tulcea după ţigări.

Afară a început iar să bată vântul şi trebuie să mă duc să închid porţile, că le face praf nebunul ăsta.

Noapte bună maestre! Vă doresc sănătate multă şi la fel de multă cerbicie, ca şi până acum, în lupta cu faţa imaculată a colii de scris. La revedere!

Iancu Vale

P:S: Tot vă mai ţin o ţâră, iertaţi-mă, căci iată: „inima mea pasăre se făcu atunci / durându-şi cuib sub streaşina iubitei / venea primăvara.”

2 martie 1989, Somova

***

Demersul poetic al lui Ion Iancu-Vale a pornit, cu aproape două decenii în urmă, dintr-un filon care i-ar avea drept model pe Aron Cotruş, Octavian Goga, Nichita Stănescu, parţial pe Marin Sorescu. Închinarea către poezia hiperrealistă, frustă, caustică şi iconoclastă, fertiliza la poet o vocaţie de demolator al clişeelor constituite, de „anarhism” într-o societate anchilozată. S-a folosit, o vreme, de versul liber, caustic, surprinzător lapidar, după care, ordonându-şi mijloacele şi abordând tot mai mult structurile tradiţionale, şi-a îndrumat lirismul şi viziunile către ideile unei mitologii personale mereu mai subtile, acordând expresiei o mai pronunţată cadenţă. Desigur, ca orice poet adevărat, şi-a dat seama de unele excese ale evoluţiei spre declamatoriu (faza de început), şi le-a pus o frână decisă, preferând simţămintele mai interiorizate, trăirile intime; astfel, ceea ce era energie în versurile sale, s-a convertit în confesiune caldă, învăluitoare, în „stare de fapt poetică”. Fără a renunţa la cantabilitatea câştigată, la directitatea spuselor – şi a ideii. Temperamental, s-a apropriat de Esenin.

Ion Iancu Vale se îndreaptă, în prezent, către închegarea unei viziuni originale, pentru care, fără îndoială, se cere multă strădanie, perseverenţă. Are toate darurile să o realizeze, căci sinceritatea mesajului îl slujeşte din plin. Am încredere în talentului celui care a ştiut – şi ştie – să se autodepăşească.
Mircea Horia Simionescu

***
Iubite Cezar Ivănescu,

Nu ştiu ce fatalitate zbanghie face ca scriitorii români, mai mult sau mai puţin bucureşteni, respirând toţi acelaşi aer, să trăiască departe unii de alţii, să se citească şi să-şi comunice, fără să se vadă, singurătăţile lor tulburate. Atunci când se văd, într-un autobuz de Mangalia, timpul scurt şi uruitul maşinii abia de le îngăduie să-şi dea seama cât sunt aproape şi că au multe să-şi spună, oho, câte sunt de împărtăşit şi de pritocit! După călătoria noastră de-astă vară şi schimbul rapid de bagaj (rămân atât de vii recomandarea cărţilor mele acelei graţioase însoţitoare, confuzia Toma-George Maiorescu etc., precum şi întâmplarea că grănicerul circumspect te tot urmăreşte ori-pe-unde ai călători!), după ce, deci, ne-am scurt-circuitat amical, am citit „ Doina”, din România literară cu alţi ochi decât cei utilizaţi de-atâtea ori la amplele lecturi dinainte.

Şi înainte te citeam atent şi cu entuziasm, nu de puţine ori te comentasem, împreună cu Costache Olăreanu, găsindu-te foarte apropiat inimii noastre; acum însă, „ trădat” de câteva anecdote (aşa li se spune de toată lumea) şi de imaginea de turist pe litoral, îmi apăreai altfel, îi ofereai lecturii un suport mai concret, o relaţie mai sigură, mai de-acasă. Uite, mi-am spus descoperind schimbarea, câtă nevoie avem de imagine fizică, în haine civile, a Poetului!

Nu te mira şi nu mă judeca greşit; am citit „ Doina” în prelungirea apropierii de-o jumătate de oră din maşina înghesuită, şi m-am simţit mai calificat în a înţelege, de dinlăuntrul materiei, firul subţire şi albastru al demersurilor poetice pe care le înaintezi.

Aşadar, după litoral, te-am „avut” oaspete de onoare la Pietroşiţa, unde, împreună cu poetul Nicu Iancu-Vale, aducătorul acestor rânduri şi mai vechi prieten al meu, te-am comentat din nou, coborând de la viziunea cosmică la procedeele de-o ingeniozitate tehnică înspăimântătoare, de la mister ruperile de vers şi repetiţiile crâncene… Fragmentul, varianta, se află tot timpul pe masa mea de lucru, mă însoţeşte în căutările mele.

Îţi mulţumesc pentru acest festin poeticesc, care mă apără de-atâtea universale, zilnice plictiseli.

Poate că amân aceste mărturisiri cine ştie cât, până la altă călătorie cu autobuzul 2 Mai – Mangalia, dacă n-aş fi aflat că Nicu Iancu-Vale te va vedea mai curând. Acest talentat şi foarte „ trăit printre fenomene” poet din Pietroşiţa n-are şi nu poate avea din parte-mi o îndrumare şi un sprijin aşa cum s-ar cuveni, pentru că de mult nu mă mai pricep să fiu pedagog în această materie, pentru că n-am vecinătatea unei reviste în care să-l adăpostesc. Degeaba am încredere în steaua lui de poet, dacă nu-l pot călăuzi şi încuraja, nu văd a avea o revistă pe mână înainte de douăzeci de ani şi viaţa nu cred să poată ajunge să însemneze încă douăzeci peste vârsta mea de-acum.

Gândul ucigaş, dar bun, a fost să-l fac poştaş, să-i încredinţez unui poet de înălţimea ta, în vederea unei radiografii corecte şi a unui diagnostic exact. Dacă, asemenea mie, şi el simte înălţimea de care vorbeam, şi o simte categoric, gândul se purifică şi ucigaşul de timp şi răbdare se vede achitat.

Restul, poştaşul inspirat îl va rosti singur.

Am făcut, acum o săptămână, a doua corectură la ultimul meu volum din tetralogia „Ingeniosul bine temperat”. Cu acestea, am încheiat un ciclu al vieţii, proiectat aproape întreg la 18 ani. Dar bucuria încheierii, la lectura în pagină tipărită, mi-a fost tulburată de o imensă tristeţe. Pe nebăgate de seamă, m-am îndepărtat de ideea iniţială, nu mi-am supravegheat atent uneltele, în fine, a ieşit cam altceva decât trebuia să iasă şi n-am avut tăria de-a retrage cartea şi de-a porni la o nouă transcriere. Laşitate, mizerie, prostie, – numeşte-o cum vrei. Acum, retras pentru o vreme în singurătatea Pietroşiţei, mă gândesc – tot gânduri ucigaşe şi ucigătoare! – să scriu, în anii următori, un alt volum IV, să-mi anunţ cititorii, într-o scurtă notă, că volumul apărut e o eroare, să le spun: acesta e veritabilul! Ruşinea ar fi diminuată doar de faptul că gestul şi erata nu ar trăda cu nimic stilul meu poznaş, cel mai rău ar apărea ca unul dintre jocurile mele fireşti, şi-aş fi, poate, iertat.

De prisos să adaug că volumul aflat acum în tiparniţă, cu termen de apariţie decembrie a.c., îl vei avea printre primii, o altă prelungire a „ recunoaşterii” noastre din prea-evocata maşină de Mangalia.

Până în decembrie, primeşte, Poete, gândurile mele cele mai prieteneşti, îmbrăţişarea mea sinceră,

Mircea Horia Simionescu

P.S. Trecând „ puţin” timp de la scrierea acestor rânduri, timp în care prietenul meu n-a putut veni la Bucureşti, reactualizez scrisoarea cu calda urare „La mulţi ani” şi multă sănătate, pentru 1984 şi următorii! MHS.

Pietroşiţa 10 nov.1983

*

Acestea au fost cele câteva repere care, cred eu, redau cu prisosinţă, generozitatea, încrederea şi sincera prietenie pe care MHS, acest mare bărbat al scrisului românesc mi le-a acordat, fără preget, şi pe care nu ştiu dacă le-am meritat.

Cât priveşte valoarea şi locul pe care îl are în literatura română şi universală sunt sigur că timpul îşi va spune cuvântul, aşezându-l, cu dreptate, acolo unde trebuie pe acest „Borges al României” cum a fost supranumit.

***

Un interviu
Cu toate că şi „chestiunile materiale sunt bune”,
Mircea Horia Simionescu scrie pentru satisfacţia de a fi citit

A produce critică pe marginea operei maestrului Mircea Horia Simionescu echivalează cu a încerca să faci o gaură în cer. În mileniul doi se vorbea de acest titan al verbului românesc ca de „unul dintre cei mai mari prozatori ai vremurilor noastre”. Nu este deloc exclus ca mileniul în care de abia am păşit să-l consacre pe prolificul şi autoexigentul prozator dâmboviţean, drept unul dintre cei mai neobişnuiţi şi mai originali scriitori ai tuturor timpurilor, cum doar Dostoevski sau Garcia Marquez au mai fost cotaţi.

Să vedem însă cum se prezintă scriitorul de la Pietroşiţa, în acest moment al trecerii dintre ani, veacuri şi milenii.

I.I.V. – Maestre Mircea Horia Simionescu, aţi debutat, adolescent fiind, cu un jurnal incredibil de matur, aţi scris 19 cărţi şi sunteţi personalitatea centrală a Şcolii Prozatorilor de la Târgovişte. Inevitabil, la începutul unui nou an, fiecare este predispus la bilanţuri. Cum aţi făcut aşadar pasul dintre anul 1999 şi anul 2000?

M.H.S. – La mine nu s-a dereglat nici un aparat cibernetic, că tot n-am, cum de altfel, nu s-a dereglat pe nicăieri. S-a dereglat, însă, mai înainte de Crăciun organismul meu şi trag consecinţele acum. Ce să zic? Am avut o criză de angor, urmare a infarctului pe care l-am avut acum doi ani şi se pregătea un al doilea. Am chemat salvarea. Ar fi vrut să mă interneze. Am semnat o hârtie de refuz şi acum îmi zic că sunt tembel. Leneş, tembel şi prost.

I.I.V. – Pentru acest an, 2000, atât de incert, de controversat şi bârfit, care sunt proiectele dumneavoastră? Lucraţi la ceva, în mod special, acum?

M.H.S. – După ce am izbutit 19 pagini dintr-o povestire şi le-am dat la „Naţional” mi-am dat seama că din acea povestire, destul de fructuoasă, poate să iasă încă mai multe replici şi chiar un roman. Din nefericire, următoarea piesă, de 5-6 pagini, am pus-o în mapă, am întrerupt-o din motive diverse de apărare şi îngrijorări destule şi trebuie să o reiau, dar nu sunt încă în stare. Am idei, am adunat destul de multe, am schiţat chiar şi personajele, conflictele, mijloacele tehnice, gramaticale, de frazare, numai că nu stau la masa de scris. Nu pot, obosesc şi las pe altă dată. Cred că odată cu mărirea zilei, cu perioada asta frumoasă a iernii să trec la o activitate mai susţinută şi să ajung la o stare, cât de cât normală. Am de făcut, desigur, şi alte lucruri. Pregătesc un fel de dialog, un interviu, pe care mi-l iau singur sau cu ajutorul nevesti-mii. Un fel de desfacere al sensurilor unor piese, bucăţi scrise în cele 19 cărţi din trecut…

I.I.V. – Faptul că editura „Humanitas” a introdus anul acesta, în manualul pentru clasa a IX-a din opera dumneavoastră şi că locul domniei-voastre este după Arghezi, înseamnă ceva? Vă face să vă simţiţi într-un fel deosebit?

M.H.S. – Păi sigur, că o onoare ca asta se susţine. E nevoie de anumite explicaţii, literatura mea fiind cea mai încifrată, mai subtilă în unele împrejurări, mai complicată, chiar. Sigur, că orice scriitor trebuie să se îngrijească puţin, să pătrundă în gândurile măcar ale profesorilor, pentru a se prinde gustul şi întregul mesaj artistic al pieselor pentru a se pătrunde în conştiinţa cititorului, pentru a fi îndrăgit de acesta. Să nu se uite că fiecare scriitor cam asta îşi doreşte, nu alte chestiuni materiale, cu toate că şi alea sunt bune. Dar nu, nu pentru asta scriu eu, ci pentru satisfacţia de a fi citit.

I.I.V. – Domnule Mircea Horia Simionescu credeţi că aţi reuşit să scrieţi cartea aceea pe care fiecare autor o visează, cartea aceea totală sau ea va apare curând?

M.H.S. – Spune-mi, m-ai auzit în ultima vreme, prin telepatie nu altfel, m-ai auzit tocmai despre aşa ceva? Am repetat în ultima vreme acest lucru şi poate e un semn al bătrâneţii, când mai reiterez ideile. Am tot repetat în ultimul timp, că trebuie să scriu în următorii doi ani cartea mea, cu majusculă, cartea mea cea mare, cartea mea am îndrăznit la un moment dat să o spun, lăsând falsa modestie de-o parte, cartea capodoperă. Nu ştiu cât este de laudativă această exprimare, dar cartea „cea mare” rămâne să fie scrisă. Cele scrise până acum, faţă de această vor rămâne nişte exerciţii pregătitoare. Cine oare îmi poate garanta că voi rezista unui efort şi unui atac frontal al proiectului? Rămâne să-mi măsor, şi asta şi fac, să-mi măsor puterile, să mai cercetez arhiva, să văd dacă am suficiente date pentru cartea asta care va fi o concentraţie a vieţii mele, văzută de la vârsta de 10 ani.

I.I.V. – Noi vă urăm să reuşiţi să vă scrieţi această carte, pe care mulţi o aşteaptă şi să vă dea Dumnezeu tot ce este mai bun.

M.H.S. – Toate cele bune să se împlinească, să avem parte de un an mai bun şi de roade, să scăpăm de constrângeri la care am fost supuşi fără voia noastră, constrângeri ce au fost şi sunt în continuare. În această privinţă aş mai adăuga un singur gând: nu ştiu în ce măsură mai este publicul cititor amator de literatură dicţionar, care să meargă la fantezie, la petrecerea spirituală, înaltă a timpului.

(„Realitatea Dâmboviţeană”,
21 ianuarie 2000)