Pe vremea când soneria de la ușă nu era înlocuită de tonurile de mobil

Ecuația vieții…

Erau vremurile acelea frumoase când soneria de la ușă nu era înlocuită de varietatea bogată a tonurilor de apel ale telefoanelor mobile, din ce în ce mai sofisticate.

Domnul Ionescu a fost profesorul de matematică pe care tatăl meu îl avusese în liceu.

Ionescu Constantin era un foarte bun geometru, tipul profesorului distrat.

Când l-am cunoscut, era un domn la vreo șaizeci de ani, de înălțime medie, cu părul alb, îmbrăcat întotdeauna dezlânat. Părea că din haine îi curgea mereu câte ceva: ba un cordon, ba o batistă, ba haina în sine.

Întâmplarea făcuse să fim vecini de cartier.

Mama se distra copios de fiecare dată când el venea pe la noi în vizită. O binedispunea zăpăceala nebuniei lui cuminți.

Lui îi era dragă mama și venea cu plăcere pe la noi, pentru orice nimic ca să-l sfătuiască sau să-i ceară ajutorul.

Evident că exista și o doamnă Ionescu, mai precis Ionescu Alexandrina, o doamnă fostă profesor de științele naturii, care făcuse pensionul și care pe vremuri fusese inspector școlar.

Domnul Ionescu o striga Dinuș. Ea îl alinta Costel. Făceau un cuplu tare nostim.

Ea o femeie frumoasă, cultă, distinsă, veșnic preocupată în a citi o carte, a urmări un film, în a discuta cu prietenele domniei sale, care îi călcau mereu, mereu pragul casei.

El un domn apucat, agitat, mereu îngrijorat și preocupat în a trăi sănătos, în a mânca sănătos, în a prepara ceaiuri care mai de care mai binefăcătoare printre meditațiile pe care le oferea încă copiilor cunoscuților sau vecinilor din cartier.

Pe undeva era de înțeles și justificată această temere a lui de a se îngriji de sănătate un pic mai atent.

Dinuș fusese diagnosticată cu cancer și i se extirpase un sân pe când avea vreo patruzeci și ceva de ani. Pe atunci încă nu se știa de chimioterapie ori alte leacuri care să vindece această boală care acum pare la modă.

Într-o după-amiază domnul profesor a sunat-o pe mama, să mă trimită să-mi arate ceva artificii pe la geometrie. Îi plăcea mult că-i împărtășesc pasiunea pentru această disciplină.

Totuși, era vacanța de vară și aș fi preferat să sar coarda cu fetele în fața blocului, ori să joc un șotron.

Dar dacă mama te ruga ceva, nu era loc de întors. Lucrurile nu s-au schimbat prea tare nici acum.

Locuia în blocul din spatele celui al nostru. M-am dus. Am sunat la ușă. Doamna Ionescu, cu o voce de ziceai că era pe scena Teatrului Nottara, m-a poftit să intru strigându-mi din sufragerie.

Înspre holișorul de la intrare dădea și ușa de la bucătărie unde se auzea ceva fierbând în clocot pe aragaz.

Domnul Ionescu bodogănea într-o debara plină de cărți. Nu găsea pesemne ceva și o tot întreba pe Dinuș ba unde e una, ba unde e alta.

Dinuș relaxată ședea pe o canapea interesată doar de faptul că se răcea cafeaua pe care o dosise pe pervaz, după perdea, la venirea în sufragerie a soțului grijuliu. Nu o lăsa să bea cafeluță ca să nu-i cauzeze. Totuși doamna învățase cu totul altceva la pension și nu renunța la acest tabiet aristocratic.

La toată agitația lui se mulțumea să-i mai dea câte un răspuns de tipul: ”Ha, ha, ha…. Nu știu Costele pe unde le pui tu pe toate. Rezolvă tu problema asta, doar ești profesor de matematică”.

Am fost poftită în dormitor să iau loc la o măsuță rotundă. Am apucat să citim un enunț și să facem o figură după care domnul profesor a dispărut la bucătărie. I se arsese spinul. Făcea ceai de spin că-l apucase o pântecăraie, nu știa de la ce.

A pus alt ceai la făcut. Mi-a mai povestit ceva teoreme deosebite și iar a dispărut să vadă ce face spinul, adică ceaiul care iar a avut neobrăzarea să se evapore până a reușit domnul Ionescu să ajungă în bucătărie, după escala pe care o făcuse la toaletă.

Și tot așa povestea s-a tot repetat până am făcut vreo trei problemuțe și-am plecat acasă.

Domnul Ionescu nu apucase să-și servească ceaiul. De fapt, dacă mă gândesc bine, nu știu dacă măcar apucase să și-l facă.

Bietul domn profesor s-a prăpădit pe la șaptezeci de ani.

Dinuș a mai trăit vreo douăzeci de ani după ce matematicianul ei drag s-a mutat la cele sfinte.

A murit la optzeci și șase de ani, urmărind la televizor serialul preferat și având pe noptiera de la capătul patului o carte bună, citită pe jumătate…

Acum stau și mă întreb care e logica în ecuația vieții ăsteia și cum e mai bine de făcut?

Probabil că domnul Ionescu ar fi în stare să ne lămurească dacă s-ar putea întoarce de pe unde a plecat… că doar deh, a fost profesor de matematică…

Oana ROTARIU