BASARABIA – DOCUMENTE ISTORICE, LITERARE, POESEURI…

 Ion PACHIA-TATOMIRESCU

Una dintre interesantele cărţi lansate vineri, 24 Ianuarie 2014, în sala „Orizont“ a Uniunii Scriitorilor din România – Filiala Timişoara, este Basarabia – 200*, de Mihai Prepeliţă (născut în 19 octombrie 1947, în satul Bahrineşti**, „satul băgrinilor“, adică „al salcâmilor-de-aur“, «sat de pe graniţă, tăiat în jumătate de frontiera nedreaptă dintre români şi români» – după cum ne încredinţează autorul –, din fostul judeţ al României, Rădăuţi, astăzi, satul Bahrineşti purtând numele „cu semnificant ajustat limbii postbolşevicei stăpâniri“, Bagrinivka, din raionul Hliboca, regiunea Cernăuţi-Ukraina).

Înainte de a face „radiografia“ valoros-recentului „op“ semnat de Mihai Prepeliţă, bahrineanul/băgrineanul de astăzi, purtătorul unei impozante bărbi ca de patriah de Moscova („smulsă cu mosoare/bigudiuri cu tot de la purtătorul sacru din Piaţa Roşie“, după cum mi-a declarat, în faţa „nenumăraţilor martori“, vineri, 24 Ianuarie 2014, la Tibissiara > Timişoara, cu prilejul lansării cărţilor lui şi, totodată, al sărbătoririi infinitei noastre zile de re-Unire parţială a Daciei), „scriitor-galaxie“ şi important cercetător de arhive din spaţiile valahofon, rusofon, turcofon etc., ortodox suflet/spirit generos de ens tolstoian (după cum ni-l arată şi tabloul de mai jos, făcut de de Ivan Holomeniuk), adept al propunerii mele (încă de pe când ne-am cunoscut, în 4 august 1995, la Asociaţia Istoricilor Bănăţeni) de a ne numi Ţara, ca şi anticii noştri strămoşi, Dacia, şi militant în acest sens, spre a nu mai fi confundaţi (pe „radical“ de Roma/România, români, istroromâni, macedoromâni/aromâni, meglenoromâni etc.“, de către propaganda sorosistă şi a scursorilor imperiilor evmezice/contemporane) cu aşa-zişii „rromi“ (ţigani indo-europeni), „scriitor-galaxie“ (mai întâi, poet/haijin, apoi, lirosof, romancier, povestitor, nuvelist, dramaturg, eseist, jurnalist/publicist, istoric, traducător în/din mai multe limbi, între care, pe locul I, se află limba rusă, critic literar, pictor etc.), având în „cuiul cătării de la pistolul-mitralieră“ premiul Nobel, trebuie precizat pentru Distinsului Receptor de Carte că tomul prepeliţean de sub lentila noastră, Basarabia – 200, „magnetizează neuronii de aur“, după cum s-a şi dorit, înainte de toate, printr-o serie de documente istorice autentice, asupra unui segment temporal de două secole, 1812 – 2012, din existenţa unei provincii (a unei „ţări de râuri/munţi“) din Pelasgo-Dacia > Valaho-Dacia Nord-Dunăreano-Pontică, aflată/sfârtecată între roţile dinţate ale celor trei imperii evmezice – Imperiul Turc/Otoman, Imperiul Austriac/Habsburgic (din anul 1867, Imperiul Austro-Ungar) şi Imperiul Rus/Ţarist (din 25 octombrie/7 noiembrie 1917, Imperiul Sovietic/U.R.S.S., sau „Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste“) şi „caracatiţo-prelungirile“ lor în contemporaneitate, Basarabia, provincie ale cărei părţi reprezintă astăzi pe harta Europei „ciopârţitul“ stat evmezic-valah al Moldovei lui Ştefan cel Mare şi Sfânt („rege“/„domnitor“-scut al Întregii Creştinătăţi Valahe/Europene dintre anii 1457 şi 1504 în faţa năvălirilor mongolo-tătaro-otomane), desigur, „mereu-ciuntitul-stat“ de la împărţirile administrativ-teritoriale ale Imperiului Ţarist/Sovietic, îndeosebi, cele dintre 1917, de sub dictatorii Stalin, Hruşciov ş. a., şi până în 1991, cu „statut“ de „Republică Socialistă Sovietică Moldovenească“: (1) Republica Moldova, (2) Ukraina-de-Sud-Prut-Dunăreano-Pontic-Nistreano-Nipruiană şi (3) Ukraina Nord-Vestico-Bucovineano-Maramureşeană. În legătură cu toponimul Basarabia ca „provincie“ (sau „ţară de râuri/munţi“) a Daciei, a Pelasgimii>Valahimii Nord-Pontic-Dunărene, mai trebuie precizat în ciuda „djuvarienilor mancurţi“ („aberant-cumanizatori“) şi a pseudoistoricilor „semănători de confuzii“ (din solda imperiilor evmezice/contemporane):

(1) desemnând deşertul/„arabia“ neamului pelasgo-> valaho-thrac al besilor (dintre Carpaţii Meridionali şi Munţii Hemus/Balcani), „deşert“/„arabie“ (chiar oximoronică, nord-pontic-dunăreană, „harap-albie“) de pe hărţile antice/evmezice, peste secolul al XIX-lea şi până dincoace de primul deceniu al secolului al XX-lea, toponimul pelasg > valah, Basarabia, este grafiat Bessarabia, după cum se vede şi pe harta întocmită în anul 1716, de enciclopedistul prinţ/domnitor Dimitrie Cantemir, pentru Descriptio Moldaviae…, (infra, harta. I); când se „retrage în mare măsură“ deşertul de la Dunărea de Jos, de prin dreptul Bechetului/Dăbulenilor, către nord-est, persistând şi astăzi în Dacia Nord-Pontică de pe Nistrul/Niprul Inferior, toponimul Bessarabia > Basarabia, fireşte, îşi „restrânge aria semantică“ şi, ca provincie a Valahimii, a desemnat/desemnează marea parte din „Moldova Inferior“/„Moldova/Ţara de Jos“;

(2) până în 6 ianuarie 1857, după cum se vede foarte bine din „harta sfârtecării statului medieval-valah al Moldovei (lui Ştefan cel Mare/Dimitrie Cantemir) de către Imperiul Otoman/Turcia şi Imperiul Ţarist/Rusia“, hartă prin care era stabilită frontiera bessarabiană/basarabeană (harta II, infra), de la gura Nistrului, „direct“ la cetatea-oraş-valah Bolgrad şi de-aici către Prutul de Mijloc/Superior, toponimul Bessarabia > Basarabia îşi extinsese sfera asupra Moldovei dintre Nistru, Marea Neagră, Prut (până către izvoarele acestuia);

(3) în Imperiul Ţarist/Rus, devenit, din 1917, Imperiul Sovietic/URSS., partea Daciei cu Valahimea dintre Nistru, Marea Neagră, Prut şi, la nord, izvoarele celor două râuri, devine gubernia Bessarabia > Basarabia (harta III, supra);

(4) după Primul Război Mondial (1914 – 1918), când are loc secunda re-Unire parţială a Valahimii nord-dunărene între hotarele anticului stat strămoşesc al Daciei, tot sub numele de România (ca în 1859), provincia Bessarabia > Basarabia revenise la Patria-Mumă (supra, harta IV), aşa cum se vede şi din harta republicii Ukraina, prezentată la Conferinţa de Pace de la Paris, din anul 1919 (o Ukraină aşa cum a intrat, în 1922, în componenţa Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste/U. R. S. S., statul/imperiul bolşevic/comunist întemeiat de Vladimir Ilici Lenin [n. 1870 – d. 1924], preşedinte al Consiliului Comisarilor Poporului/„premier al U. R. S. S.“ între anii 1917 şi 1924);

(5) Cu „ajustările strategic-administrativ-teritoriale“ (în mereu-actualul spirit al testamentului lăsat de modern-vestitul conducător al Rusiei, Petru I [7 mai 1682 – 8 februarie 1725], ce prevedea „înstăpânirea“/„controlul“ Imperiului Ţarist/Rus asupra Mării Baltice, Mării Negre şi Gurilor/Deltei Dunării), „ajustări“/„chirurgii“ făcute de Iosif Vissarionovici Stalin (n. 1878 – d. 1953; secretar general al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice între anii 1922 şi 1953), de Nikita Sergheevici Hruşciov (n. 1894 – d. 1971; secretar general al P. C. U. S. între anii 1953 şi 1964) ş. a., Republica Moldova, nou stat valah-contemporan, adică valaha Basarabia, la care face trimitere şi lucrarea Basarabia – 200, de Mihai Prepeliţă, s-a desprins din componenţa Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste, din Imperiul Sovietic, la 27 august 1991, cu partea nordică din Bucovina României şi cu partea de sud a Basarabiei, părţi amputate, date şi rămase în stăpânirea Ukrainei (cf. supra, harta V).

Basarabia – 200, de Mihai Prepeliţă, are în „deschidere“, nu întâmplător, reproducerea „articolelor patru şi cinci“ din Tratatul de pace ruso-turc încheiat în Bucureşti, la 16/28 mai 1812 (extrase din Documente turceşti privind istoria României, vol. III, 1791 – 1812, Bucureşti, 1986, p. 361 sq.), articole care atrag atenţia asupra limitelor geografice ale străvechii provincii, ale „ţării de râuri/munţi“, din Pelasgo- > Valaho-Dacia Nord-Dunăreano-Pontică, Bassarabia (pe hărţile străvechi, cum s-a mai spus, toponimul este caligrafiat „mai înrădăcinat în semnificat“, Bessarabia, adică „deşertul“/„arabia“ neamului bessi-lor – trib pelasgo- > valaho-dac, „spaima hunilor“, îndeosebi, ce a „ţinut sub control“ migraţiile de la Dunărea de Jos, nume la care face trimitere şi onomasticul valah-contemporan, Băsescu; în antichitate, zona deşertică nord-dunăreano-pontică ţinea de la Dăbuleni/Bechet-România şi până dincolo de stepele de astăzi ale Odessei-Ukraina): «…se prevedea ca hotarul dintre cele două state să fie râul Prut, de la intrarea acestuia în [statul/„principatul“ medieval-valah] Ţara Moldovei şi până la locul unde se întâlneşte cu fluviul Dunărea, iar de acolo să urmeze partea stângă a fluviului Dunărea, până la Gura Chiliei şi până la [Neagra] Mare, iar gura amintită să fie folosită în comun de ambele părţi. […] Dat fiind că Înalta Împărăţie [Imperiul Turc/Otoman] a cedat statului Rusiei pământul situat în stânga Prutului cu cetăţile existente şi cu oraşele şi cu toţi locuitorii lor, tocmai de aceea, mijlocul râului Prut să fie hotar între cele două state. […] Împărăţia Rusiei să înapoieze şi să predea Înaltei Împărăţii Otomane pământul Moldovei (Bogdan) de pe partea dreaptă a râului Prut […], precum şi Ţara Românească (Eflak) şi Oltenia…» (p. 6 sq.).

Interesante sunt şi referirile acestui tratat ruso-turc din 29 mai 1812 la statutul insulelor Valahimii din nord-vestul Mării Negre: «Dat fiind că partea stângă a fluviului Dunărea, începând din faţa Izmailului şi până la Gura Chiliei, menţionată mai sus, este foarte aproape de ţărmul care va rămâne în stăpânirea Rusiei, de aceea, insulele mici de aici, nepopulate înainte de război, să nu fie ocupate şi luate în stăpânire de nici unul dintre state, iar de acum încolo, neconstruindu-se pe aceste insule niciun fel de fortificaţii şi întărituri, ele să fie lăsate deşarte, dar să se îngăduie raialelor celor două părţi să meargă acolo pentru a tăia lemne sau pentru pescuit.» (ibid.; în text, supra, trebuie urgent corectat: în loc de Ţara Românească, Valahia, toponim turcizat în Eflak, spre a nu se mai da prilej de „semănături de confuzii“ între România, statul modern de azi şi antic-evmezic-burgheza provincie, sau „ţară de râuri/munţi“, Ţara Românescă, în sinonimie cu Muntenia, confuzii cultivate/întreţinute de istorici falşi, „neşcoliţi“ – spre a nu spune „proşti“, „idioţi“/„idiotizaţi“ etc. –, ori „scoşi la normă“, puşi în solda/slujba „scursorilor din evmezicele/contemporanele imperii“).

În continuare, Mihai Prepeliţă publică (în română şi în franceză) Memoriul adresat lui Napoleon I, de către iluminist-înrăzărita intelectualitate valahă nord-dunăreană, datat «octobre/octombrie 1807», un alt important document istoric pentru Valahime («după Emil Vîrtosu», un studiu publicat în 1965, Napoleon Bonaparte şi dorinţele moldovenilor la 1807 – în Studii, tom 18, nr. 2/1965, p. 411/416 sqq.), memoriu în care-i din nou afirmată irepresibila dorinţă de re-Unire – sub numele de Dacia – a „Statelor“/„Principatelor“ Valahilor (după cum se ştie, spre a nu se trezi conştiinţa naţională a Valahimii, imperiile evmezico-burgheze ale anotimpului de-atunci, Turc/Otoman, Austriac/Habsburgic şi Rus/Ţarist nu au permis în 1859 nici numele de Dacia, nici pe cel de Principatele Unite ale Valahilor/Valahimii): «Este demonstrat că ambele provincii, cunoscute […] sub numele de Moldova şi Valahia au format […] parte din vechea Dacie […]»; «În cazul nostru special este de dorit, în primul rând, ca provinciile actuale Moldova şi Valahia să constituie un singur stat suveran, fie sub vechea denumire de Dacia, fie sub una mai modernă, cea de Valahia Mare (Grande Valaquie), aşa cum fusese înaintea separării celor două state…» (p. 8 sq.).

A nu se uita că studiul lui Em. Vîrtosu (Vârtosu), din anul 1965, arată un deosebit curaj în faţa cenzurii de pe acel segment temporal, chiar dacă-i considerat an al ieşirii ştiinţei/culturii noastre din conul de umbră al stalinismului/proletcultismului, deoarece „directiva Moscovei“ (din 1878, de la înfiinţarea statului Bulgariei în urma războiului ruso-valaho-turc) era a se face vorbire numai despre Ţaratul Bulgar, nicidecum (nu a permis nici istoricilor/traducătorilor) a se grăi, traduce, ori scrie ceva despre marele stat medieval al Valahimii, datorat Dinastiei Valahe a Asăneştilor, stat cunoscut în documentele secolelor XII – XIV (îndeosebi „cruciate“, în limba franceză) drept Valahia Mare/La Grande Blàquie (cuprinzând mari părţi din Dacia Sud-Dunăreană/Balcanică şi din Dacia Nord-Dunăreană, adică partea cea mai mare a anticei Dacii Burebistane/Regaliene), stat de care s-a temut şi pe care l-a ocolit însuşi Genghis Khan (1206 – 1227), ale cărui armate au făcut cale-ntoarsă imediat după biruinţa-i de la râul Kalka, din 31 mai 1223, când au zdrobit mai numeroasa armată de sub conducerea prinţilor Rusiei (de-atunci înrobită de mongoli pentru vreo trei veacuri).

Aşadar, în 1807, elita/intelectualitatea Valahimii (nu cum cea de azi) păstra în conştiinţa-i naţională sinonimia „perfectă“, Dacia – Valahia Mare (La Grande Blàquie, din vremea Dinastiei Asăneştilor), relevând (dintre roţile dinţate îmbinate la Dunăre/Carpaţi ale celor trei imperii evmezice menţionate mai sus – austriac, turc şi rus –, cu speranţă într-un veritabil spirit justiţiar-istoric-iluminist şi „reparator“) puternicului Imperiu Francez şi împăratului acestuia, Napoleon I (1769 – 1821), idealu-i aproape bimilenar de re-Unire.

Celelalte importante documente istorice („turceşti“, „ruseşti“ etc.) antologate în această carte de Mihai Prepeliţă – extrase din diferite „lucrări de referinţă“: turcescul Raport […] în legătură cu măsurile ce se impuneau pentru întărirea apărării hotarului de la Prut  (p. 10 sq.); V. Veliman, Relaţiile româno-otomane, dintre anii 1711 şi 1821, după Documente turceşti, editate în Bucureştii anului 1984; Istoria Românilor, vol. VI, apărut sub egida Academiei Române, în anul 2002, la Editura Ştiinţifică din Bucureşti (pp. 11 sq.); Basarabia – recensământul rusesc din a. 1817 (p. 13); Raportul amiralului Pavel Câceagov către ţarul Alexandru I ; Memoriu către regele Carol al II-lea al generalului de divizie I. Antonescu (p. 23 sq.); Situaţia militară şi civilă din Basarabia, copie de pe radiograma nr. 19771/16 august 1940 a Inspectoratului de Poliţie şi Siguranţă către Direcţiunea Generală a Poliţiei (p. 25 sq.); Atrocităţi sovietice în Basarabia şi Bucovina de Nord din 10 octombrie 1940 (p. 27 sqq.); General Ion Antonescu, comandant de căpetenie al Armatei [Române], Vă ordon: treceţi Prutul…! (textul integral, din 22 iunie 1941, necenzurat, aşa cum se păstrează în Arhivele Militare Române; în carte, la p. 35); extrase despre „problema Basarabiei“ din texte politice/istorice, semnate de Mihai Eminescu, Vladimir Ilici Lenin, mareşalul Ion Antonescu, Zamfir C. Arbure, Nicolae Iorga, Mihail Sadoveanu, Viaceslav Samoşkin, Nicolae Ciachir, Nichita Stănescu, Leonida Lari, Grigore Vieru, Cezar Ivănescu, Gheorghe Ghimpu, Andrei Vartic, Gh. Buzatu ş. a. (p. 36 sqq.); Lege pentru instituirea Zilei Naţionale de Cinstire [la 1 Aprilie] a Memoriei Românilor, victime ale masacrelor de la Fântâna Albă (p. 46 sq., desigur, în afara „superstiţiosului polisemantism pâcâlitor al zilei de-ntâi april“) etc. – ne aduc în „prezentul“ Basarabiei ca (stalinistă) Republică Socialistă Sovietică Moldovenească, „eliberându-se“ din chingile Imperiului Sovietic-Rus (U. R. S. S.) în 27 august 1991 (cf. Declaraţia de independenţă a Republicii Moldova, pp. 14 – 16).

Mai în valea textelor prepeliţiene din acest „op“, Distinsul Receptor („de Literatură-Document“) descoperă: valoroase pagini comemorative ale lui Mihai Prepeliţă, pentru Leonida Lari (p. 48 sq.), Ion Macovei (p. 55 sqq.), cât şi extrase din opera celor amintiţi, interviuri (Aneta Grosu în dialog cu Ion Macovei, pp. 59 – 61; Tatiana Cortun – Mihai Prepeliţă, pp. 62 – 67; Sandor Kalloş – M. Prepeliţă, pp. 78 – 98; august, 2010: Mihai Prepeliţă şi mătuşa Mărioara Cucoară din Parcova, la 106 ani, pp. 189 – 197), pagini de jurnal (puse sub un grăitor motto: „Să tot scriu şi să tot mor în fiecare zi…“: Jurnal „moscovit“… sau 33 de zile din viaţa mea fără de sens, pp. 99 – 121), eseuri (cel despre Lev Tolstoi „transferat în Armata Dunăreană“, de ocupaţie a Valahimii de la Dunărea de Jos, aflată în „năvodul“ imperial-otoman, din 12 martie până în 19 iulie 1854: Despre Bucureşti… mi-a rămas o impresie poetică, pp.122 – 135), scrisori deschise (O scrisoare adresată preşedintelui interimar al Republicii Moldova şi un răspuns strict…„cancelăresc“, pp. 144 –147) şi Dosarul Nobel – Mihai Prepeliţă „candidat la Premiul Nobel în domeniul literaturii“ (pp. 201 – 289), un veritabil dosar cu care ar putea obţine – aidoma nouă – chiar şi Premiul Nobel al Rândunicilor de sub Auroră (nu vă grăbiţi la solstiţial-iunienii urşi albi, că nu-i vorba de numele crucişătorului de pe care, la Sankt Petersburg/Leningrad, a fost trasă prima salvă de tun a declaşării Marii Revoluţii Bolşevice/Socialiste Sovietice din Octombrie 1917, ci de Aurora) Boreală, mai ales pentru faptul că şi acest dosar este înaintat „departamentului Nobel“ al Academiei Regale Suedeze din Stockholm de către Academia Dacoromână din Bucureşti (S[e]R[e]L[eul] d-lui dr. Geo Stroe).

(18 mărţişor, 2014, la Piramida Extraplată  de Tibissiara > Timişoara)

___________________

* Mihai Prepeliţă, Basarabia – 200, Bucureşti, Printech (colecţia: Românii uitaţi în Imperiul Răului ; ISBN 978–606–521–824–6), 2012 (pagini A-5: 290).

** Toponimul pelasgo- > valaho-dac, Bahrineşti/Băgrineşti < pelasgo-dac. bagrina/paegrina „salcâm-auriu/de Dacia“ (Laburnum anagyroides), cuvântul/numele de plantă e atestat documentar din orizontul anului 50 d. H. + suf. top. -estes > -eşti, desemnând „localitatea/satul celor din băgrini/salcâmi-aurii“ (cf. Ion Pachia Tatomirescu, Zalmoxianismul şi plantele medicinale, vol. II, Timişoara, Editura Aethicus, 1997, p. 195 sq.); cele cinci hărţi privind Basarabia se află în circuitul internetizat, de la Enciclopedia Liberă Wikipedia (http:// ro.wikipedia.org) citire…