THEODOR RĂPAN ULTIMUL „CRESCĂTOR” DE INOROGI ÎN REZERVAŢIA SONETULUI
5 min read
Melania CUC
„Sunt cel mai fericit când ar Cuvântul…” este o declaraţie de dragoste făcută Poeziei, prin titlul potrivit unui sonet din cuprinsul celei mai recente apariţii editoriale semnate de Theodor Răpan. Sintagma spune totul despre travaliul şi neliniştea creatoare prin care trece arzând, de viu, Poetul…
Colegi de generaţie fiind, ucenicind mai mult sau mai puţin laolaltă, în cenaclurile literare bucureştene, am avut privilegiul să-i urmăresc îndeaproape ascensiunea poetică. Răstimp de decenii destule, Theodor Răpan a caligrafiat cu patimă de pământean şi harul primit de la dumnezeire, cu deznădejde (uneori) în faţa derapajelor cotidiene dar, mai ales, cu bucurie şi cu gloria asigurată la finalul fiecăreia dintre cărţile deja publicate.
Am admirat la poet nu doar discursul sublim, teleportarea ca într-o altă lume unde soarele nu apune niciodată, unde nu sunt umbre, nici măcar penumbre, dar unde basmul creează spaţii perfect potrivite pentru ca el să le umple cu filosofie de cea mai bună calitate. După mine, Theodor Răpan este unul dintre cei mai frumoşi sonetişti ai Literaturii Române! Într-o lume în care abundă versul fără cap şi coadă, unde postmodernismul liric musteşte de expresii licenţioase, poemele lui Theodor Răpan sunt mostre de artă literară unde Poetul, pudic, sensibil şi măiestrit, oficiază, în numele înţelepciunii universale şi al artei autentice – Poesia!
Poet care nu s-a dezis nici o zi din viaţa sa de creator, scriitor haric şi dedicat suferinţei prin care se naşte sonetul, cel cu arabescuri printre care mirările umanităţii se strecoară precum argintul, Theodor Răpan este şi perfecţionistul ce îşi trimite poemele în lumea cititorului într-un ambalaj de duminică, cuprinse între două coperte ilustrând conţinutul ideatic şi cu pagini ilustrate magnific. Nu despre aspectul îngrijit, de lux, chiar, al ediţiilor sale editoriale am vrut să vorbesc în aceste rânduri, dar nu m-am putut abţine să nu admir şi această îngemănare, care face fuziunea între poem şi grafică în opera sa literară. „Fiind” este cea mai recentă carte semnată de Theodor Răpan şi a apărut la Editura „Semne” din Bucureşti. Pentru a o citi, a intra în atmosfera adesea onirică, ai nevoie să te plasezi într-un spaţiu baroc, fie el şi imaginar, să uiţi de lumea mercantilă şi zgomotoasă, în care trăieşti şi să pluteşti pe vers spre mirabilul tărâm al virtuţilor aproape utopice, dar care devin Poezie!
„Fiind” este cartea prin care Theodor Răpan a atins culmea creaţiei sale, un volum de sonete pentru care s-a pregătit prin întreaga-i piramidă de cărţi editate până aici. „Fiind” este cartea cea mai bună a poetului Theodor Răpan! Dar ce înseamă o carte „bună” în vălmăşagul tipăriturilor care inundă piaţa de carte, a textelor literare care sunt vehiculate pe reţele literare online? Mai întâi, „Fiind” este o operă de artă, prin prezentarea sa grafică. Este o bucurie să o ţii în mână, să o deschizi şi apoi să constaţi că, de fapt, poemele sunt egale sau chiar depăşesc calitatea tipăriturii.
Misterul şi lumea morganică din care apare şi în care dispare imaginea poetică, versul nesupus traumelor de construcţie, curgerea firească a epopeei „întâmplărilor” şi nu mai puţin fastuoasele imagini, care abundă, determină cititorul, nu o dată, să revină, să recitescă textul doar pentru a găsi alte şi alte nuanţări posibile. De la cer la pământ, pe aripi de păsări ce demult s-au smuls din legende, cu stindarde medievale şi „uşi făr’ de chei”, tot prin lumi de poveste, trece Poetul şi îşi scrie cu propriul sânge, picnit de mit levantin, povestea de dragoste.
Theodor Răpan are talent cu carul, are şi puterea de a struni inorogii creaţiei din propria-i poezie. Lucrează tenhic şi direct „pe curat”, fără ciorne şi transpiraţia muncii sisifice dispare când citeşti sonetele sale: totul este în ordine, aşa, Născut şi nu Făcut! Parcă o curgere de idei lirice a căzut în cascade peste acoperişul turnului său de fildeş… Şi poeţii plâng, şi poeţii au boli, şi mor biologic.Tot acest destrămat covor zburător este aruncat de Theodor Răpan peste umerii Iubirii colosale. Vis şi corbi ciugulitori, nemărăginiri, magnolii, palate de cleştar şi semnul pus pe adoraţia Madonei. Un poet ca puţini astăzi, cu miză şi dorinţă de răsturnare a faliilor dintre uscat şi ape. „Groaza bucuriei”, iată o sintagmă care mă urmăreşte ca o umbră de vulpe, odată ce am citit-o în pagina cu sonete. Şi, da, bucuria îşi are teama sa de moarte, aşa cum, în alt plan poetic, cântecul viorii topeşte frunza (nu floarea) belladonei!
Pe planuri diferite, dar defel fără afinitate, alunecă, se glisează şi dau formă cărţii sonetele din carte. Cu personaje adesea mitice, cu filigranări de stil pentru care este mai potrivită pana şi călimara decât computerul, ca un labirint prin care Minotaurul paşte liber, sonetele din cel mai recent volum al poetului Theodor Răpan sunt encilopedii inegalabile. Citeşi pagină după pagină şi uiţi că eşti în secolul postindustrializării. Fascinant! Mirific! Din smalţuri de culoare şi sidef lunar, cu purpură şi diafane urme de lacrimi pe obrazul creatorului, aşa se văd vitraliile „catedralei“ pe care autorul său a denumit-o „Fiind”!
Să spun că Theodor Răpan scrie bine, ar fi lipsit de reverenţă din partea mea, ca simplu cititor. Să spun că este un poet romantic, ar fi ca şi cum durerea lui creatoare nu ar transpare destul prin fila velină a volumului „Fiind”. „Tristeţea mea n-o înţelegi, se pare”, titlul unui sonet situat aproximativ la mediana volumului, este ca un semn de carte şi te opreşti, şi gândeşti, cauţi motivul tristeţii creatoare a Poetului. Dragostea în dimensiunea ei cosmică, iubirea pentru tot ce ţine de viaţă şi ţine de moarte dar, mai ales, dragostea care a dus la măreţia şi decăderea în păcat a Omului! O lume fantastică şi aşchii de nelinişte înfipte sub unghia cu care caută în mormanul de steril cotidin acel frumos-durut al îngemănării dintre bărbat şi femeie! Dar perechea în speţă este doar o motivaţie pentru naşterea unor sonete superbe! Un POET! Da, Theodor Răpan este POETUL şi, dincolo de vremurile grăbite în care trăim, critica literară va trebui să-i recunoască Opera literară distinctă!
Melania CUC
Bistriţa-Năsăud
10 februarie 2014
