În culisele nomenclaturii din România

Autor: Silvia Jinga (Michigan, SUA)

Secretomania în regimul dictaturii comuniste în România nu ne-a permis să cunoaştem nimic din  sfera vieţii personale a „celor mai iubiţi fii ai poporului”. Limbajul de lemn al documentelor de partid ne-a impus imaginea unei lumi monolitice. Relaţia dintre societatea civilă atât cât era şi conducători lua un aspect alienant. Cortina de fier nu era doar între lagărul socialist şi restul lumii, ci şi în interiorul naţiunii între marea masă a populaţiei şi întreaga structură a politicului. De aceea azi, orice carte care propune transparenţa în locul opacităţii dominante în  societatea comunistă ne interesează în cel mai înalt grad. Din acest punct de vedere, dar nu numai, cred că Lavinia Betea cu seria ei de interviuri inteligent construite, plonjând în mediul foştilor demnitari de partid şi de stat, răspunde curiozităţii noastre fireşti faţă de cei care au decis asupra destinului milioanelor de români. Iniţiativa autoarei este cu totul lăudabilă în direcţia efortului de recuperare a memoriei unui timp, a unor preţioase informaţii de istorie contemporană de la subiecţi aflaţi în imediata apropiere a personalităţilor devenite obiect al scrutinului.

În speţă, mă refer acum la volumul de interviuri Poveşti din Cartierul Primăverii (Curtea Veche, Buc. 2010) care se parcurge cu un interes sporit de la o pagină la alta ca cel mai fantastic roman de mistere. Autoarea lansează aceste interviuri pornind de la o minuţioasă cunoaştere a istoriei mişcării comuniste în România din perioada interbelică şi postbelică, bazându-se pe studii aprofundate de arhivă, precum şi pe reverberaţiile evenimentelor în opinia publică a diferitelor momente din biografiile demnitarilor comunişti. Lavinia Betea are o maieutică sui generis, iscoditoare fără să-l deranjeze pe cel intervievat, dimpotrivă avansând conversaţia în zone din ce în ce mai ispititoare. Sunt invitaţi să-şi depene amintirile Mândra Gheorghiu, nepoată a lui Gheorghiu-Dej, Gaston Marin, Tatiana Bratescu, fiica lui Marcel şi a Anei Pauker, Sorin Toma, Ioana Constantin, fiica adoptivă a lui Gheorghe Pintilie (Pantiuşa),  Andrei Lupu, fiul lui Petre Lupu, copiii lui Grigore Preoteasa, Maria Manolescu-Chivu, văduva lui Chivu Stoica, Dumitru Popescu, Generalul Constantin Olteanu. Aflăm lucruri cu totul necunoscute despre personalitatea lui Gheorghiu-Dej şi despre membri ai familiei lui, despre moartea lui Ştefan Foriş sau despre procesul lui Pătrăşcanu, despre momentul succesiunii Dej – Ceauescu, despre relaţiile dintre locuitorii din Cartierul Primăverii, despre privilegiile lor, educţia copiilor, despre teroarea roşie, aspecte tăinuite din biografia lui Nicolae Ceauşescu, despre morţi suspecte şi despre multe altele.  Locatarii din Cartierul Primăverii trăiesc în faţa ochilor noştri ca într-o Comedie Umană cu plusurile şi limitările lor, dar trăiesc, nu ne mai apar ca în paginile Scânteii, nişte fantoşe învăluite în sloganuri. Personajele centrale, Dej şi Ceauşescu sunt văzute diferit în funcţie de ochiul martorului care i-a privit şi de momentul în care au fost priviţi.

Gheorghiu-Dej în amintirea nepoatei, Mândra, mezina Licăi Gheorghiu, ne apare un bunic grijuliu, revărsându-şi dragostea asupra nepoţilor, ţinându-i mereu prin preajmă, să le savureze drăgălăşenia şi să le simtă mângâierile. El, care în închisoare fiind fusese abandonat de soţie pentru un jandarm şi care după doisprezece ani de detenţie nu şi-a mai făcut un nou cămin, se bucură nespus de iubirea celor cinci surori care nu-l părăsiseră la greu şi de zburdălnicia nepoţilor. Trăia în compensaţie o stare de fericire de care fusese jefuit în tinereţe datorită ilegalităţii comuniste. Şi ca să-şi aibă nepoţii aproape suporta capriciile nemăsurate ale Licăi, fiica lui năzuroasă şi extravagantă, mamă denaturată, actriţă veleitară, lacomă, profitoare şi materialistă. Nu ne este uşor să punem laolaltă imaginea temutului Dej, lovind cu un pumn dur în epocă şi aceea a bunicului cerşind mângâieri nepoţilor.

Dacă e să dăm crezare Mândrei, Dej era un om „anormal” de modest şi a rămas astfel şi după ascensiunea lui politică.  Avea doar două costume cumpărate de Lica (aproape nu-mi vine să cred) şi le cerea şefilor de cabinet să-i care la pingelit pantofii.  O mustra pe fiica lui pentru excesele ei. Îi spunea: „Te duci la Scala din Milano… şi moare poporul român de foame,  nu ţi-e ruşine?” (p. 25). În amintirea Mândrei bunicul avea o fire calmă: „Eu nu l-am auzit niciodata ţipând, n-a înjurat niciodată, n-avea expresii violente. Mi-a impus respect. […] Da, mi-a impus foarte mare respect prin felul de a soluţiona nişte conflicte, prin felul de a o pune pe mama la punct.” (p.25) Câteodată, ca să nu dea curs ciondănelilor cu fiica sa, Dej se refugia discret la câte una din surorile lui.  O scrisoare trimisă de întemniţatul Dej releva credinţa lui în idealul luptei pentru „interesele celor săraci”, ca „viaţa fără luptă nu are nici un sens” şi că preţuieşte la cei din jurul lui bunătatea şi sinceritatea. De menţionat înstrăinarea totală şi imediată faţă de familia lui Dej a celor care l-au înconjurat, frecventându-l şi linguşindu-l în timpul vieţii. „Atunci, mărturiseşte Mândra, mi-am imaginat lumea ca pe ceva foarte trist” (p.36). Mai mult decât atât, ea susţine că cei din biroul politic erau nerăbdători să-l vadă dus pe Dej cât mai repede după ce a căzut la pat”. Aşa că ei ziceau că dacă nu se întâmplă ceva, trebuie să facem noi ceva să scăpăm de el” (p.35). Singurul care-i mai cerceta după moartea lui Dej a fost Gheorghe Apostol, despre care, Mândra afirmă, că ar fi încercat o conspiraţie cu Bârlădeanu împotriva lui Ceauşescu.  Nepoata lui Dej îşi exprimă categoric opozţia la ideea de comunism: „Mă scuzaţi – poate veţi fi crezut sau dorit altceva venind la mine – dar eu sunt împotriva sistemului comunist” (p. 15).

            Opinii favorabile lui Gheorghiu-Dej expune în carte şi Gheorghe Gaston Marin (1918-2010) pe numele adevărat Gheorghe Grossman, originar din Pădureni (Arad), inginer cu studii superioare în Franţa, făcând carieră pe linia înalţilor tehnocraţi. „Impresie am avut întotdeauna foarte bună despre Dej. Era un patriot desăvârşit. Am lucrat cu el 20 de ani” (p.51). Dej nu se erija în specialistul specialiştilor, ci dădea mână liberă celor calificaţi pentru un domeniu. „Vino la mine să muncim împreună cum vrei tu” (p. 52), îşi aminteşte Gaston Marin despre începuturile colaborării cu Dej. De asemenea subliniază teroarea lui Stalin care plana deasupra capului conducătorului român. Când pleca la Moscova nu ştia dacă se mai întoarce.

Gaston Marin are cuvinte de laudă pentru uriaşele eforturi de clădire a unei economii prospere în România acelor ani şi de revolta împotriva ruinării acelor realizări astăzi, când guvernanţii vor să arate cu orice preţ că totul a fost o eroare în comunism. În loc să se dezvolte în continuare selectiv, s-a vandalizat totul de către nişte şperţari. „Mă întreb, zice cu indignare G.M. cum a devenit România o ţară care importă? Se poate aşa ceva?! Să negăm posibilitatea de a face în România o economie prosperă, deşi are toate condiţiile? Cum a devenit România o ţară care importă totul, până şi merele?” (p. 54).  Tot ceea ce au înfăptuit guvernele de după 1990 a fost dărâmarea potenţialului economic al României. Înverşunarea de a demonstra că sistemul comunist a adus numai rău României i se pare lui Gaston Marin „un fals istoric nemaipomenit” (p. 59). 

            Să mai reţinem din dialogul cu Gaston Marin un amănunt nu lipsit de importanţă despre propunerea pentru alegerea lui N. Ceauşescu în Comitetul Central. Îşi aminteşte că au fost obiecţii pentru că tânărul Ceauşescu nu ar fi avut o comportare corespunzătoare în închisoare, că ar fi sustras alimente din pachetele trimise altor deţinuţi. Gheorghiu-Dej, Chivu Stoica şi Gheorghe Apostol care îi fuseseră colegi de penitenciar, cei mai îndreptăţiţi să îl critice pe Ceauşescu nu au făcut-o. La insistenţa Anei Pauker şi a lui Moghioroş până la urmă propunerea a fost acceptată. Gaston Marin conchide: „Acum, când am 88 de ani, zic că aveau dreptate aceia care au spus „acesta nu e un om curat, nu e un om de bază” (p.51). Să înţelegem deci că acest apropiat colaborator al lui Dej nu-l prea avea la inimă pe succesorul lui din cauza unor scăderi morale. Vreau să mai adaug că Gaston Marin a emigrat în Israel în 1980 şi s-a întors în România pentru că motivează simplu, dar emoţionant „mă simt aici acasă. M-am născut aici, am crescut, am învăţat aici. Aceasta e ţara mea.” (p.60)

Lui Sorin Toma (n. 1914), luptător în ilegalitate, fost redactor la oficiosul partidului, Scânteia timp de paisprezece ani (1946-1960), înflăcărarea pentru idealul comunist i-a trecut demult, momentul critic fiind mai ales cel de cădere în dizgraţie din 1960, pentru motive mai mult inventate decât reale.  Anchetarea lui şi îndepărtarea de la ziar s-au produs pe fondul unor epurări masive efectuate în partid în timpul lui Gheorghiu-Dej, motiv pentru care Sorin Toma îl consideră pe liderul comunist una dintre marile lui decepţii. Din alte surse ştim că Dej încerca să se descotorosească de prea mulţii agenţi sovietici care circulau pretudindeni în Bucureştiul acelor ani. Sorin Toma a rămas celebru prin atacul defăimator din 1948 împotriva lui Tudor Arghezi, scris la iniţiativa lui Dej. Efectul scontat era înregimentarea scriitorilor încă nealiniaţi în frontul realismului socialist. Întrebat de Lavinia Betea dacă după această experienţă amară şi-a mai păstrat crezul în ideea că „partidul ştie ce face”,  Sorin Toma evidenţiază acum caracterul diabolic al mecanismului puterii într-un regim de dictatură. El înţelege că ce i se întâmplase lui nu era un fapt izolat, ci făcea parte dintr-un mecanism care nu putea funcţiona „fără să prindă între dinţii roţilor lui şi să sfărâme sau să schilodească mereu alte şi alte existenţe” (p. 147). Actualmente Sorin Toma trăieşte cu familia în Israel.

Tot în Israel a plecat în 1975 Ioana Constantin, fiica adoptivă a soţilor Gheorghe Pintilie (1902-1985) şi a Anei Toma (Grossman). De remarcat că multe dintre odraslele ilegaliştilor comunişti s-au aflat printre primii care au părăsit corabia, căutându-şi rostul în Israel, Occident sau SUA. De unde deducem că în sânul elitei roşii la a doua generaţie s-a petrecut un fenomen de răcire a devotamentului faţă de cauza în care unii dintre antecesorii lor chiar crezuseră şi plătiseră cu suferinţa pentru asta. Gheorghe Pintilie nu este altul decât Timofei Bodnarenko (ucrainean) sau Pantiuşa, cum i se spunea,  intrat cu acte false în România în 1928 cu misiuni importante de înăfptuit. În 1946 el se instalează în Aleea Alexandru în Bucureşti, acolo unde fusese sediul Gestapoului şi înfiinţează Comandamentul Gărzilor Patriotice. În acelaşi an Pantiuşa şi şoferul său, Dumitru Neciu îi ucid pe Petru Melinte, Ioan Pargaru şi Ştefan Foriş, toţi trei foşti ilegalişti, ultimii doi foşti secretari ai Partidului Comunist din România. Crima s-a bazat pe o înscenare mincinoasă care profera acuzaţia de colaborare cu Siguranţa a celor anihilaţi. Cei doi au fost executanţii deciziei care se luase de către Secretariatul partidului format atunci din Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, Vasile Luca şi Teohari Georgescu. În 1948 Gheorghe Pintilie, cunoscut printr-o brutalitate extremă, a obţinut funcţia de director general al Direcţiei Securităţii, urmate şi de alte funcţii în aparat. În 1968 Ceuaşescu a anchetat moartea numai a lui Ştefan Foriş, iar Gheorghe Pintilie (Pantiuşa) a fost exclus din partid, ca în 1971 acelaşi Ceauşescu să-l reprimească în partid şi să-l decoreze. Ana Toma (Grossman), fosta soţie a lui Sorin Toma, a fost implicată şi ea ca martor mincinos în procesul lui Lucreţiu Pătrăşcanu şi el eliminat de pe scena politică. Aceeaşi Ana Toma, fostă adjunctă a Anei Pauker la Ministerul de Externe a colaborat cu adversarii politici ai şefei ei când aceasta a fost ostracizată politic.  Trădările erau la ordinea zilei în partid în acele vremuri. S-ar zice că Pantiuşa – Ana formau un cuplu cu multe fapte sinistre la activ, ceea ce pe ei nu i-a împiedicat să îmbătrânească senini, plimbându-se la braţ ca un cuplu respectabil, observă Lavinia Betea. Când în 1968 Gheorghe Pintilie a fost acuzat de moartea lui Foriş, el s-a apărat că n-a facut nimic de capul lui. Această scuză a revenit şi în depoziţiile ofiţerilor nazişti în Procesul de la Nurnberg. Nimeni nu vroia să îşi asume partea lui de responsabilitate în angrenajul crimelor. 

Să notăm că la fel ca ofiţerii nazişti unii demnitari comunişti implicaţi în crime abominabile reuşesc să-şi construiască o viaţă dublă. În familiile lor nu discutau nimic din ce li se întâmpla în afară, ducând viaţa cea mai firească. Pe semne că remuşcările de conştiinţă nu făceau parte din constituţia lor morală, dacă aveau vreuna. Astfel Ioana Constantin, fiica adoptivă a unui cuplu precum cel descris mai sus subliniază că pentru ea au fost părinţii ideali, care au crescut-o în îndestulare, dar nu în dezmăţ, cerându-i să fie o persoană pe picioarele ei, trăind din munca ei şi nu din faima părinţilor. Ea nici nu a ştiut exact ce funcţii îndeplineau părinţii ei pentru că la ei în casă nu se vorbea politică. „Părinţii mei erau oameni care îşi iubeau familia, care ţineau unul la altul şi care aveau mulţi prieteni.” (p.155) declara Ioana Constantin, motive pentru care ei îi vine foarte greu să creadă acuzaţiile ce li se pun în cârcă.  Printre cei ce le frecventau casa se numărau Leonte Răutu, Gheorghiu-Dej, Serghei Nicolau (Nikonov, unul dintre capii Securităţii), Posteucă (Vasili Postanski, primul director al Canalului Dunăre-Marea Neagră) şi surprinzător, Sorin Toma care, zice Ioana, era foarte bun prieten cu tatăl ei adoptiv, căutându-l frecvent. Din dialogul cu Sorin Toma reiese că n-ar fi avut nici un acces la informaţii ce ţineau de domeniul temutei agenţii. Ne vine greu să-l credem de vreme ce era un obişnuit al familiei Pintilie.

Ceea ce l-a dărâmat pe Gheorghe Pintilie a fost trădarea prietenilor lui vechi, care, însoţindu-l pe drum spre şedinţa de excludere din 1968,  nu l-au avertizat ce-o să i se întâmple, deşi ei erau informaţi. Dar, ceea ce ne miră pe noi azi este scrupulozitatea cu care acest personaj îşi judeca prietenii, când el ca şef al Securităţii era familiar cu toate practicile de tortură fizică, morală şi psihică, pe care le aplica cu îndârjire în lupta de clasă. Delaţiunea, suspiciunea, pervertirea caracterelor au fost la ordinea zilei în lumea dictaturii pe tot parcursul ei.

Odată cu intervievarea inginerului constructor Andrei Lupu, fiul lui Petre Lupu (1920-1989) născut Pressman obiectivul se muta înspre epoca Ceauşescu nici ea lipsită de dramatism. Andrei Lupu a emigrat şi el după 1990 în Israel, unde a prosperat ca patron al unei firme personale de construcţii, în care i-a antrenat pe muncitorii români cu care lucrase în ţară. Zice despre ei: „constructorii români au fost nu vagabonzi, ci oameni de valoare. Cu învăţătura de-acasă şi cu tehnologia de-acum au făcut treabă ireproşabilă” (p. 179). Şi pentru că în România se tot vorbeşte de luxul caselor din Primă, Andrei Lupu ţine să precizeze că vecinii lui de cartier, oameni obişnuiţi, au case mai chipoase decât cele din renumitul cartier al nomenclaturii, că el însuşi şi-a construit prin munca lui o vilă cum nu fusese niciuna dintre vilele părinţilor lui şi, precizează sarcastic, că a construit-o „nu din banii furaţi de tata”. 

De subliniat că o mare parte dintre cei care au lucrat pentru liderii comunişti ai României au fost evrei deoarece ei formau înainte de război o majoritate a membrilor în Partidul Comunist.  Mulţi dintre ei la bătrâneţe s-au distanţat de crezul comunist, iar copiii lor au simţit că trebuie să părăsească spaţiul românesc şi au făcut-o începând din 1976-1980. Copiii lui Grigore Preoteasa, cu mamă unguroaică şi tată român, au exprimat cel mai bine motivul emigrării în Statele Unite, unde în prezent se află la Washington. Ei spun că înşişi părintii le-au inspirat ideea pe undeva şi apoi se săturaseră de dogmatismul atmosferei şi de cultul personalităţii: „Era o chestie atât de oprimantă asta cu Ceauşescu. […] Era toat` atmosfera şi cântarea cu „ce mare eşti” (p. 193).

            Revenind însă la colaborarea tatălui său, Petre Lupu cu Ceauşescu în domeniul organizatoricului observă că deşi liderul român nu-l prea agrea, pentru că i-a apreciat munca nu s-a descotorosit de el, pentru că zice Andrei Lupu, Ceauşescu până prin anii ’70 „a fost un om deştept, tare, serios, lucid, bun conducător.” (p. 172). Exagerăile din ultima perioadă ceauşistă le pune pe seama docilităţii lui faţă de consoartă şi a unei rigidităţi instalate odată cu boala şi bătrâneţea. Totuşi, observă Andrei Lupu, Ceauşescu ştia să se detaşeze de opiniile nevestei în anumite situaţii. Întrebat dacă anumite morţi ale unor activişti nu i s-au părut puse la cale de şeful statului, Andrei Lupu consideră că moartea bruscă a generalului Ioniţă, care îl înfrunta pe faţă pe Ceauşescu, poate fi privită ca dubioasă, dar în nici un caz cea a lui Chivu Stoica, aşa cum s-a spus şi aşa cum susţine văduva lui. Maria Manolescu-Chivu este total convinsă că Ceauşescu a vrut să-l piardă pe Chivu Stoica din cauza autobiografiei pe care acesta a scris-o pentru o posibilă istorie a partidului, făcând aluzie la o anchetă din închisoare, de care Ceauşescu nu dorea să se ştie. Informaţia, venind din mai multe părţi în carte, privea homosexualitatea lui Ceauşescu practicată, s-a spus de către unii,  cu Dej, de către alţii – cu un evreu bătrân, şi el deţinut ilegalist. Dumitru Popescu, zis Popescu-Dumnezeu recunoaşte că a auzit şi el prin 1970 despre acest episod de tinereţe al lui Ceauşescu şi crede că zvoul a ieşit la suprafaţă pentru că unii doreau să-şi explice docilitatea flagrantă a dictatorului faţă de nevastă. Dumitru Popescu se exprimă dubitativ în acest sens: „A trăit în preajma lui Dej, îndeplinind poate, şi atribuţii de paj” (p.232).

Este curios, dar la sfârşitul carierei sale şi Petre Lupu (Pressman) se îndoieşte de valabilitatea experimentului  comunist, dovadă o carte a comunistului francez Roger Garaudi care a prevestit moartea comunismului, dacă nu va fi reformat radical, carte pe care fiul a găsit-o într-un seif al tatălui.

            Cred că cea mai complexă înţelegere a personalităţii lui Nicolae Ceauşescu o exprimă în această carte Dumitru Popescu, cel care a ocupat numeroase funcţii în cultură, el însuşi autor a multor volume de eseuri, proză şi poezie. Imputării care i se face atât lui Dej cât şi lui Ceauşescu că au avut doar patru clase, D. Popescu îi opune ideea că aceşti doi oameni au beneficiat de educaţie intelectuală în puşcărie, pentru că erau deţinuţi politici şi au avut de la cine să se intruiască. Detenţia politică este de factură superioară. Prin urmare, zice D. Popescu, Ceauşescu a fost pregătit cu responsabilitate pentru viaţa dinafară. A mărturisit şi Ştefan Andrei că până prin 1970 Ceauşescu a absorbit foarte multe cunoştinţe care s-au manifestat, observă D. Popescu, într-o „capacitate analitică uimitoare a raportului de forţe mondial…” (p. 237). Cum s-a văzut Ceauşescu pe sine?  „Ca un fiu mesianic al poporului” vine răspunsul lui D. Popescu, lucru pe care l-am observat cu toţii, „conducător consacrat binelui ţării sale, de resursa umană dispusă la consum comunitar integral” (p. 230). Aflăm că nu a avut relaţii apropiate cu nimeni ca să evite surprizele, iar comunicarea cu el se oprea întotdeauna la un punct pe care îl percepeai ca o limită autoimpusă. 

După momentul cehoslovac a urmat în viaţa politică a lui Ceauşescu o mişcare perceptibilă de recul, culminând în anii senectuţii cu suspiciune absolută, degenerare intelectuală şi fizică. Acest proces l-a făcut inapt să înţeleagă dinamica schimbărilor care se pregăteau chiar în lagărul socialist, fapt dovedit în timpul vizitei lui Gorbaciov în România în 1986, în stenograma discuţiei cu liderul sovietic şi apoi în vizita lui Ceauşescu la Moscova împreună cu ceilalţi reprezentanţi din lagăr la 4 decembrie 1989, când îl despărţeau doar trei săptămâni de la momentul execuţiei. În Germania Democrată deja Honecker fusese înlocuit cu tânărul Egon Krentz. Cum s-ar zice semnele sfârşitului îi erau înscrise pe zid. Înţelegem din relatarea Generalului Constantin Olteanu, unul din membrii delegaţiei, că atmosfera a fost cu totul apăsătoare pentru Ceauşescu şi că acesta s-a întors tulburat în România, comentând în avion despre Gorbaciov că este un om periculos.  Raportând la cumplitul sfârşit al lui Ceauşescu şi scena dintre el şi Egon Krantz ne sună acum rău prevestitoare. La plecare, luându-şi la revedere, Krantz, relatează C. Olteanu, i-a spus: „Tovarăşu’ Ceauşescu, la revedere, nu ştiu dacă ne mai vedem …” (p. 267).

D. Popescu a avut certitudinea în 1986 c` pe Gorbaciov nu îl mai interesa Ceauşescu, ci se gândea la un posibil succesor al lui. 

Ceea ce l-a surprins pe D. Popescu a fost căderea comunismului în ţara care îl susţinea de fapt cel mai mult, URSS. El credea într-o evoluţie mai lentă a lucrurilor nu într-o răsturnare. Mărturiseşte că în 1978 într-o vacanţă în Munţii Apuseni cu Ilie Verdeţ au discutat despre înlocuirea lui Ceauşescu.  D. Popescu a văzut în Verdeţ un succesor mult mai potrivit decât Ion Iliescu. Cum, necum discuţia lor a răsuflat în afară şi Verdeţ a fost imediat înlăturat. Ceauşescu a încercat să opună perestroikai lui Gorbaciov înfăptuirile lui din România, căutând să pregătească o conferinţă a tuturor partidelor cărora să le supună în discuţie calea perestroikăi. Dacă altădată a putut să se opună cu succes politicii ostile a ruşilor, acum era prea mic pentru un război aşa mare, pus la cale de Moscova în înţelegere cu Washingtonul. Cum s-ar zice, liderul român era încercuit şi, ce era mai grav, în ţară pe toate fronturile, începând de la populaţie până la structurile superioare ale puterii Ceauşescu era detestat. „Deceniul negru” fusese prea lung şi megalomania cuplului semăna deja a nebunie. Decembrie 1989 nu mai avea nimic din momentul 1968 când noi toţi am fost mândri de Ceauşescu. 

            Şi totuşi trei întrebări îmi stăruie în creier: 1. De ce a fost omorât Ceauşescu? 2. De ce a fost în ziua de Crăciun, când Ion Ilici Iliescu and company au făcut atâta mascaradă religioasă după 1989? 3. Dacă Ceauşescu a fost răsplătit cu execuţia, după ce a construit atât de mult în România, ce merită sperţarii de astăzi care au demolat România?

Revenind la Dumitru Popescu, am reţinut pesimismul său realismul lui privind natura umană şi conflictul ei ireductibil cu idealul comunismului: „Omul este o fiinţă rapace, crudă şi insatiabilă programată să acumuleze iraţional şi fără justificare logică. […] Suntem tributari unor vicii morale profunde, de lungă perspectivă, ce ne pun într-un conflict ireductibil cu idealurile de echitate ale comunismului”. (p. 249)