March 28, 2024

Curentul International

Curentul International Magazine

Corneliu Florea – Un Nobel pentru calul meu!

8 min read

Ce tristă e soarta scriitorilor români: ciudăţenii nici măcar interesante,

venite dintr-un spaţiu total ignorat, dintr-o ţară fără identitate, fără istorie,

fără nimic de aşteptat de la ea şi de la cei ce o locuiesc. Dar asta e o veche

poveste’’ scrie MIRCEA CĂRTARESCU în volumul său „Frumoasele străine”

 

De mult, un domn şi după el alţi, mulţi domni, au cerut în scris: „O bere pentru calul meu!”. Mi-a plăcut comanda, cred că şi cailor, fiindcă o bere e o bere, ecologică, sănătoasă, diuretică. Dar, de la un timp m-am întrebat: pentru ce fel de cai au comandat ei bere, chiar au avut cai berofili (cuvânt improvizat ad-hoc) sau i-au plăsmuit pentru o idee sau pamflet? Şi aşa am ajuns să-mi imaginez un cal care vrea şi un Nobel, pe lângă bere. De ce nu, doar s-a dat liber şi la imaginaţie din Decembrie 1989, scrie şi la ziar. Eu oricum nu ţin seama că, între timp, libertăţile au fost modificate genetic, pardon politic ca pe vremuri, eu scriu despre Nobel.

 

Şi, cum spusei, calul imaginat de mine, nechează şi bate din copite, în miez de noapte, că vrea un Nobel. Mă duc la el să-l liniştesc fiind prea târziu şi toate s-au închis, peste tot, chiar şi la Stockholm. Atât mi-a trebuit, era să-mi dea o copită de să-mi sară proteza din gură. Îl înţeleg, sunt tolerant cu calul, fiinţă nobilă, dar cu mai multe picioare, şi omeneşte încerc să-l calmez cu una cu alta, dar nu-mi scapă să-l întreb de ce vrea el neapărat un Nobel? Şi ce fel de Nobel vrea, că sunt mai multe sortimente. Nici mai mult nici mai puţin, el vrea un Nobel pentru Literatură. No, Dumitre, atât ţi-a fost, tu ţi l-ai imaginat, descurcă-te! Naiba te-a pus să citeşti „frumoasele străine’’ aşteptându-te la nu ştiu ce… Ştii ce, l-a citit şi Ioranna împreună cu mine, aşa că lasă subînţelesurile şi submultipli lui.

 

Oameni buni, întâi de toate, credeţi-mă, eu sunt unul dintre milioanele de cititori români, care sincer, pe cuvântul meu de om simplu şi cinstit, aş dori un premiu Nobel pentru literatura română acordat unui scriitor român. Poate şi dumneata, dragă cititorule român, doreşti acest lucru, fiind unul dintre acele milioane de români care, împreună, credem în scriitorii români că pot să ne satisfacă această dorinţă, pentru că nu suntem o ţară fără identitate, fără istorie, ci din contră avem inteligenţă şi imaginaţie creativă chiar şi în literatură, precum au şi celelalte naţiuni. Avem speranţe în scriitorimea noastră că, poate, prin sensibilitate, dăruire, trudă, să ne proiecteze mai bine în lume. Dar, nu aşa, să aud calul, în miez de noapte, cerându-mi şi mie un Nobel, după ce a scris sub specificul naţional ne exhibăm fără jenă organele atavice ale unui trecut ciobănesc, ne vine greu să-l susţinem. Aşa că n-are decât să şi-l caute şi adjudece singur printre ceilalţi ce nu au trecut ciobănesc şi miros de stână, ca noi românii.

 

Mie nu mi-e ruşine că mă trag din ciobani, eu iubesc plaiul mioritic cu majoritatea oamenilor lui aşa cum sunt. Şi-i dau o bere de drum bun, fiindcă tot dă din copite că are să plece din stâna noastră, în alte părţi, unde sunt sălaşe mai luxoase, cu aer condiţionat şi trotuare spălate cu şampon pentru cai breji ca el. Nu mă scuteşte, îşi aduce aminte de Herta Muller că a trebuit să plece din România să primească Nobelul pentru literatură, şi ea a scris la fel ca el, poezie şi proză roză. Argument lui, nu are decât să o ia din loc. Nu-l ţinem legat de stâna noastră.

 

Nu pleacă, s-a domolit, a lăsat capul în jos, pare dărâmat, deprimat. Mi se face milă de el, încerc din nou, eşti cal bătrân, pardon matur, ştii cum merg treburile în literatură, cum vă mâncaţi pe Dâmboviţa, aşa-i peste tot şi nu te mai pune cu iepele, şti că nu poţi… Am răbdare, îl mângâi pe coamă şi povestesc: „Stăteam cu Ioranna la o terasă pe frumosul pietonal din Fussen, ştii care, ai fost pe el, şi vis-a-vis era o librărie care ne atrăgea privirile. Când am terminat, ne ridicăm şi intrăm în librărie. Frumoasă, ordonată, bogată şi cu două nemţoaice să le pupi, nu că erau frumoase, ci de amabile ce erau. Privim, atingem, răsfoim şi comentăm şi deodată Ioranna zice: „Dumitre, dar nemţii, ăştia, au zeci de scriitori de-ai lor, băştinaşi, ce scriu de zeci de ani, cum de nu s-a găsit unul dintre ei, mai breaz ca Herta Muller, să i se dea premiul Nobel pentru Literatură?” Rămân perplex! Uite, calule, până la Ioranna, care citeşte şi scrie pe lângă profesia ei, nimeni dintre scriitori şi critici români nu a pus această întrebare, care era de întrebat şi de răspuns. Nu le-a trecut prin cap o întrebare esenţială, obligatorie pentru un IQ cât de cât mai elevat de condeieri despre cum merge de politic Nobelul pentru literatură. Asta-i una la mână, a doua e că Ioranna nu te are la rânză, cum zic ardelenii, mai ales după ce a citit «De ce iubim femeile» şi frumoasele străine în care, de la un capăt la altul, discreditezi România, pe care o scrii Românica ca ţiganii, ceea ce ne face să credem ca nu te-a chemat cărtărescu de la carte ci căldărescu la origini. Ţi-ar conveni ca în loc de scriitor roman să te numim scriitor romanic?! Apoi în cele două scrieri vorbeşti murdar, josnic de români şi de tot ce este românesc, ca să nu-ţi amintesc decât cât de oribil, murdar o portretizezi pe Sofia Vicoveanca la pagina 95: „o… mogâldeaţă… cocârjată… broboadă pe ochi… un soi de traistă în spinare… opinci uriaşe… port popular de o hidoşenie… mirosind a stătut… cu arniciul mucegăit… voce de baci de la oi… şi închei… Era Muma-Pădurii!” Te-a ros invidia că toată asistenţa încremenise siderată în scaunele ei cum conchizi. Uite îţi sugerez, să citeşti această pagină unui psihiatru, care nu te cunoaşte şi să-l întrebi ce părere are despre autor. Atât. Ba nu, fă-i un portret şi lui Băsescu 2012, care ti-a proptit o tinichea în piept pentru video-clipul de susţinere în alegerile prezidenţiale. Hai, nu fi poltron, ce contează că e „zeus”, nu ne lăsa cu impresia că numai de „mogâldeţe” ai curajul să te legi. Când am să mă întâlnesc cu DOAMNA SOFIA VICOVEANCA am să-i pup mâna, şi ca medic ce sunt, am să-i spun să nu te ieie în seamă, pentru că de la un timp ţi s-a stricat mansarda… de când cu Nobelul Hertei Muller.

 

Şi pentru că am ajuns noi doi, acum în miez de noapte, până aici cu vorbirea, să-ţi spun şi finalul de la Fussen. Era vară şi frumos pe acel pietonal, de pe care nu ne mai dădeam duşi şi luându-ne pe ale literaturii valuri, am întrebat-o pe Ioranna, care citeşte de o sută de ori mai mult decât scrie, cine crede ea că e îndreptăţit la Nobel pentru Literatură dintre români? S-a uitat la mine în dungă şi mi-a zis: „Mă m-ai întrebi, păi daca i l-au dat Hertei Muller, Paul Goma îl merita de zece ori până acum, fiind vorbă de dezvăluirea şi condamnarea comunismului din România, şi de cinci ori ca scriitor mai bun”. Îi dau dreptate, eu am citit cu interes pe Paul Goma şi împins de curiozitate şi pe Herta Muller, curiozitate ce mi s-a topit repede…

 

Hai, calule, revino-ţi, nu cădea în depresie din cauza chinezului ce a luat Nobel-ul 2012, vorba Coanei Zoiţica: „capul sus, calule, asta nu-i cea din urmă decernare de Nobel’’. Bea o bere, ca alţi cai şi puneţi o ecuaţie: între pleiada scriitorilor germani, ce scriu de zeci de ani fără să primească recent un Premiul Nobel, şvaba Herta Muller ale cărei cărţi nu se citesc mai mult de jumătate şi-s abandonate, să nu-ţi spun cu ce comentarii, şi Paul Goma, care zeci de ani a dezvăluit adevărul despre dictatura comunistă din România, despre suferinţa basarabenilor, fiind basarabean, dar niciodată nu a ultragiat ţara ci a criticat direct, deschis scriitorimea română pentru că a scris la comandă şi-a îndoctrinat cititori, cine era mai îndreptăţit la Nobel pentru literatură?! Să fim raţionali, înaintea tuturor vanităţilor şi nedreptăţilor societăţii.

 

Ca să fii un scriitor român, nu un scriitor romanic, trebuie întâi de toate să fii alături de concetăţenii tăi, la bine şi rău, să-le scrii bucuriile şi supărările, durerile să i le alini, să-l încurajezi cu personaje care să-i antreneze în reuşită. Să critici cu aplomb pe cei ce ne mint, fură şi urăsc. Şi vei simţi cum cititorii te vor îndrăgi şi te vor susţine pentru un Premiu Nobel!

 

Aşa credem noi, mulţi dintre cititori români, ce dorim sincer să avem un Nobel pentru literatura noastră, pentru că va fi al nostru al tuturor. Dacă nu-ţi place felul şi judecata noastră, ştii că nu te-a legat nimeni de stâna noastră românească. Eşti liber să paşti unde vrei. Mai mult decât o altă bere de drum nu-ţi dăm, după cum ai scris despre noi până acum. Nu avem nevoie de laude sau vorbe goale, nici de epitete sau clişele necorespunzătoare, dar nici nu mai aceptam megalomania găunoasă în care te simţi bine de la un timp, în locul valorilor literare naţionale. Încă suntem o naţiune, nu te da cu cei ce vor să ne distrugă prin toate mijloacele vremurilor.

 

PS. Celor ce nu sunt de acord cu acest pamflet şi vor să mă blameze, să fie sănătoşi, dar înainte de-a mă apuca de gât să citească cele doua cărţi ale lui Mircea Cărtărescu, la care m-am referit ca cititor în aceste rânduri, să le compare cu ce scriu, şi cum scriu alţii autori străini de talie universală despre naţiunea lor!

 

Corneliu FLOREA

octombrie 2012

Winnipeg, Canada

 

 

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Copyright © All rights reserved. | Newsphere by AF themes.