Preşedintele României, jucăria Parlamentului

(Cele şapte “păcate” ale actului de suspendare a preşedintelui)

Indiscutabil că într-o ţară democratică, suspendarea preşedintelui este un act constituţional. Desigur, doar atunci când există probe irefutabile de încălcare gravă a Constituţiei, cu consecinţe la fel de grave pentru independenţa şi suveranitatea statului, respectiv pentru binele şi siguranţa cetăţenilor, nicidecum atunci când majoritatea parlamentară, o majoritate înjghebată pe criterii de gaşcă dictate de interesele oligarhice aflate în conflict ireconciliabil cu legea, consideră ori că s-a săturat de moaca preşedintelui, ori că-i încurcă socotelile, dar oricum sunt coapte condiţiile pentru victoria suspendării.

Iar pentru succesul încrâncenat al răfuielii, nu mai ia nimeni în calcul faptul că un asemenea demers înseamnă cu mult mai mult decât un simplu exerciţiu democratic, căci el se cheamă consum de bani şi timp. Ori România de azi nu-şi poate permite nici una, nici alta, din motive lesne de observat: România, codaşa Uniunii Europene (UE), a ajuns să împrumute bani (şi în curând, după cum stau lucrurile, nici asta nu va putea face!) pentru a putea plăti lefurile şi pensiile, deci ar trebui să-şi chivernisească fiecare leu, iar timp de irosit la fel nu are, căci fiecare clipă irosită măreşte decalajul îngrijorător dintre ea şi restul ţărilor din UE.

În cele ce urmează voi încerca să scot în evidenţă cele şapte “păcate” fundamentale ale actului brutal de suspendare a preşedintelui Traian Băsescu, act smuls cu forcepsul puterii conjuncturale din trupul muribund al ţării şi al instituţiilor sale.

1.Traian Basescu, ca om, m-a dezamăgit şi pe mine de nenumărate ori: prin ieşiri necontrolate, prin atitudini care vizau mai degrabă autoritarismul său de căpitan de navă decât înţelepciunea calmă a unui şef de stat etc. Iar ca preşedinte, m-a dezamăgit profund îndată după votarea referendumului din 2009, adică atunci când el avea obligaţia să vegheze neabătut şi fără tergiversări la aplicarea voinţei poporului român, inclusiv prin dizolvarea Parlamentului, dacă ar fi întâmpinat opoziţie (şi, e limpede, a întâmpinat!) din partea acestuia la punerea în practică a însăşi chintesenţei democraţiei…

Dar astăzi, prin intervenţiile mele, eu nu-l apăr pe omul Traian Băsescu, ci apăr principiul democraţiei şi instituţia prezidenţială, ultimul bastion al opoziţiei împotriva ofensivei usl-iste, care – după cum lesne putem observa -, este o jucărie (preşedinţia, se subînţelege) în mâinile jalnicului nostru Parlament. Dar, ceea ce cu bună ştiinţă se dă uitării de către “pucişti”, România este totuşi o republică semiprezidenţială, adică un soi de struţo-cămilă, şi că nimeni nu poate spune unde încep si unde se sfârşesc exact atribuţiile preşedintelui. Căci dacă acesta doreşte să se implice cât de cât în viaţa ţării, foarte lesne poate fi acuzat la modul general că şi-a încălcat atribuţiile, şi atunci este la mâna parlamentarilor aflaţi în majoritate prin cumetrii şi dezertări. Mai ales că grosul acestor ipochimene sunt cu musca pe căciulă…Bun pentru România este doar un preşedinte care pur şi simplu zace la Cotroceni – aşa cum a fost Iliescu, în spatele căruia s-au ridicat “baronii”, şi aşa cum se anunţă interimarul Antonescu.

2.Nici Curtea Constituţională a României (CCR) şi nici măcar înverşunaţii usl-işti nu au făcut dovada clară şi zdrobitoare că Băsescu ar fi încalcat grav Constituţia, cu toate că, har Domnului, mult lăudaţii jurişti ai USL-ului au avut suficient timp la dispoziţie pentru întocmirea actului de acuzare, nu ca judecătorii Curţii Constituţionale, care au fost somaţi pe un ton sfidător-imperativ de noii “democraţi” atotputernici, să-şi prezinte concluziile cu rang consultativ (sic!) în doar 24 de ore. Că doar debarcarea lui Băsescu era de mult timp dorită şi plănuită de strategii maculaţi ai USL-ului (alde Hrebenciuc), dovadă că în urmă cu câteva luni inavuabilul Dan Voiculescu trasa coordonatele generale ale acestui plan profund constituţional (sic!) şi dovadă racolările de parlamentari dezertori, astfel ca maşina votării să funcţioneze fără rateuri. Nu există decât trei explicaţii că actul de acuzare împotriva aşa-zisei comportări neconstituţionale a preşedintelui, un act care în mare măsură ne readuce în memorie acuzaţiile formulate împotriva Ceauşeştilor, nu a convins decât pe cei care, conduşi de ură şi patimă revanşardă, erau dinainte convinşi de temeinicia învinuirilor, oricare ar fi fost acestea: a)Din inabilitate sau poate din corectitudine (ştiau că acuzele formulate şi încadrate de ei vor fi analizate la sânge), juriştii usl-işti nu s-au ridicat la înălţimea aşteptărilor celor mai înverşunaţi duşmani ai preşedintelui, aşa că avizul Curţii Constituţionale nu putea să le dea apă la moară, din moment ce nu s-au făcut referiri explicite la articole din Constituţie pentru susţinerea învinuirilor aduse; b)Grosul faptelor puse în cârca lui Băsescu nu sunt de natură constituţională, pentru că ele se impută omului, nicidecum preşedintelui; c)Actuala Constituţie a României este atât de compozită şi interpretabilă, încât schimbarea ei devine o grabnică necesitate.

De fapt este mai mult decât rizibil, este de-a dreptul stupefiant ca cei care încalcă grosolan şi repetat Constituţia să acuze pe altcineva. Hoţii strigă: “Uite hoţul”! Căci în doar două luni de guvernare, Ponta şi ciracii lui au încălcat grav Constituţia cu mai multă osârdie şi neruşinare decât au făcut toate celelalte guverne postdecembriste la un loc.

3.Antonescu şi-a format în decursul timpului o schemă a discursului incisiv şi arogant, care unora li se pare că-i atractiv şi cu virtuţi oratorice, dar care de fapt este doar superficial şi sunător din pricina preţiozităţilor, probabil îndelung studiate. Am putea spune că-i un veritabil limbaj de lemn, doar că niţel mai flexibil şi mai elaborat decât cel “clasic” din perioada bolşevică. La drept vorbind, îmi face impresia unui cabotin, incapabil să savârşească lucruri de mare demnitate şi substanţă! Nu numai că, vorba lui Papini, este un om sfârşit, dar prin el şi PNL a ajuns un partid sfârşit.

4.Ponta este un mincinos ordinar şi un plagiator oribil.Punctum. 

5.Ar trebui ca în România să se deschidă un tribunal internaţional al hoţilor şi borfaşilor, unul mai ceva ca cel de la Nürnberg, în faţa căruia să compară pentru a fi judecaţi de genocid toţi cei care în perioada postdecembristă au contribuit mai mult sau mai puţin la punerea ţării pe butuci – de-a valma pesedişti, pedelişti, penelişti, udemerişti, uneperişti şi din alte formaţiuni politice, împreună cu mulţimea nenumărabilă a impostorilor şi plagiatorilor. De altminteri, în urmă cu ceva ani, când Ecaterina Andronescu era ministrul Educaţiei, se vorbea de vreo 30.000 de diplome dubioase. Cu certitudine că şi pe atunci erau mult mai multe. Iar acuma, ce să mai vorbim! Dar, după puţină furtună într-un pahar cu apă, securea războiului a fost îngropată şi nimeni n-a mai suflat nici un cuvinţel despre această ruşinoasă pată pe obrazul mediului academic românesc: prea mulţi aşa-zişi dascăli universitari sunt implicaţi în acest descalificant negoţ al diplomelor fără acoperire valorică (cu certitudine că şi unii dintre ei şi-au dobândit diplomele şi rangurile universitare pe căi suspecte!) şi prea mulţi atotputernici ai zilei au tot interesul ca adevărul să fie ţinut în lesă. Însăşi Academia Română duce mare lipsă de valori autentice, atâta timp cât nu duce lipsă de cumetrii, impostori şi cacademicieni fără operă…

6.Se tot bate apa în piuă cu democraţia şi voinţa poporului. De ce atunci usl-işti de azi – ei in primul rând! – au sfidat şi ignorat referendumul votat în 2009? Căci referendumul este expresia cea mai vie a voinţei poporului, pe care dacă n-o aplici în timp rezonabil, se cheamaă că eşti un penibil demagog. Este clar, nu-s ei nebuni să-şi taie craca de sub picioare şi să-şi îngreuneze sarcina de-a reintra în Parlament! Nu-i greu de prevăzut că dacă referendumul era aplicat şi Constituţia schimbată, altele erau priorităţile de azi ale nedemnilor noştri aleşi, care – iată – îşi permit să procedeze după cum le dictează interesele, adică transformă la iuţeală identitatea imprecisă a României, în acest mod făcând-o ridicol de proteică: ba republică semiprezidenţială, ba republică parlamentară.

7.Este clar că se vizează o democraţie originală, o altă găselniţă iliesciană, atunci când scopul urmărit cu îndârjire, chiar prin violarea normelor constituţionale (aşa păcătoasă cum se prezintă Constituţia noastră actuală) este acela de-a decapita opoziţia. Chiar am auzit foarte multe voci – preşedintele suspendat, iar PDL desfiinţat!

Ţin să precizez un lucru: După imensul rău pe care mi l-au făcut detestabilele unelte ale Guvernului Boc (alde Nicoleta Orza şi Teodor Lupuţi), anume disponibilizarea mea, unelte care acuma s-au refugiat ca guzganii în partidele aflate azi la guvernare, pedeliştii n-au cum să-mi câştige simpatia!

Dar întreb: Spre ce ne indreptăm dacă aria lor de existenţă pe eşichierul politic este redusă până la inexistenţă? Căci, la suspendarea lui Băsescu am avut dovada clară a fermităţii politice de care dau dovadă udemeriştii şi uneperiştii, ba chiar şi parlamentarii independenţi. Să nu-mi spună cineva că Băsescu s-a comportat ca un tiran respingător cu foştii aliaţi la guvernare…

Sigur, democraţia şi îndeosebi viaţa sa parlamentară este de neconceput fără ciocniri de doctrine şi opinii şi fără veghea neîntreruptă la actul guvernării din partea opoziţiei, a societăţii civile şi a presei libere. Dar asta este o luptă de idei între adversari, nicidecum un război necruţător până la totala nimicire a adversarilor percepuţi ca nişte duşmani de moarte. Ori USL-ul urmăreşte să-şi asigure majoritatea confortabilă în Parlament, iar apoi –după cum deja ne-a demonstrat – acapararea puterii în stat, nu prin convingerea electoratului măcar de bunele sale intenţii (dacă în fapt se dovedeşte incapabil de înfăptuirile cu generozitate promise), ci pe căi certate cu legalitatea şi bunul-simţ: capturarea şi/sau subordonarea unora dintre instituţiile statului, restrângerea atribuţiilor altor instituţii prin ordonanţe de urgenţă extrem de nocive pentru traseul normal al legalităţii, minciuni şi dezinformări, încurajarea traseimului politic prin promisiuni tentante pentru profitori şi trădători etc.

După părerea mea, viitoarea Constituţie a României ar trebui să cuprindă (printre alte nenumărate simplificări, limpeziri şi explicitări) următoarele două articole:

A. Pentru a nu mai da naştere pe viitor la atâtea trăncăneli şi acuze, cel puţin judecătorii de la Curtea Constituţională şi de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să fie aleşi pe o perioadă de patru sau cinci ani. Atunci cu adevărat respectivele instituţii fundamentale ale statului ar scăpa de suspiciuni privind imixitiunea politicului şi şi-ar putea redobândi nu doar totala independenţă, ci şi credibilitatea;

B. Pentru demontarea definitivă a traseimului politic, pe care unii aleşi îl practică cu seninătatea şi nonşalanţa cotidianului devenit banal, cei care se dedau la atari nedemne jocuri cu iz inconfundabil de trădare, să fie pur şi simplu excluşi din viaţa politică pentru, să zicem, o perioadă de 10 ani. Iar cu tinicheaua atârnată de coadă, cine ar mai avea nevoie de asemenea lichele?!

N.B.De-abia acuma realizăm ce bună ar fi fost pentru români aplicarea Legii lustraţiei încă din 1990. Căci, în definitiv, toată lupta politică din România posdecembristă s-a centrat pe două axe: 1)Conflictul ideologic dintre adversarii bolşevismului, fie el şi cu faţă umană, şi apărătorii săi înverşunaţi (în speţă Iliescu şi tovarăşii lui de idei); 2)Lupta fără menajamente dintre apărătorii legalităţii, prin încercarea acestora de-a reteza ghearele jecmănitorilor, şi adversarii cu ştaif ai legalităţii, care – culmea! – se dau peste cap să apară în faţa alegătorilor şi străinilor curaţi ca lacrima. Pesemne că vlăguită de aceste necurmate lupte interne, România n-a mai avut resursele necesare (energie, bani, timp) pentru propăşirea sa. Iar rezultatele la care s-a ajuns în urma acestui război terfelitor sunt mai mult decât grăitoare…

Să nu uităm că, prin strădaniile şi înţelepciunea politică a preşedintelui Mustafa Kemal Atatürk, Turcia s-a modernizat în principal prin aplicarea rapidă şi fermă a Legii lustraţiei!

George PETROVAI