Prizonier in propria tara (86)

Prizonier in propria tara (86) – Insemnari din perioada celor treisprezece ani si jumatate petrecuti in inchisorile comuniste.

Autor: Aurel Sergiu Marinescu (1929-2008)

Munca la fabrica Gherla – un alt supliciu

In a doua condamnare din ianuarie 1959 nu am muncit pâna in toamna lui 1962, caci detinutii cu condamnare de MSV (munca silnica pe viata, n.r.) nu aveau „dreptul la munca”, asa ca peste trei ani jumatate am stat in celule si camere. In toamna anului 1962, in urma eliberarilor succesive care au inceput din primavara s-au produs intâi mutari masive, in urma carora, am ajuns intr-o celula de circa saisprezece detinuti despre care am scris in alt capitol, unde m-am intâlnit cu Vlasceanu si Strachescu, lasati in Aiud, in 1953, si i-am cunoscut pe Segal si Jurcenco. Dupa circa zece zile am fost scos la munca in fabrica de mobila fina a penitenciarului Gherla si bineinteles am fost mutat din celula de la etajul doi, partea de sus din stânga intrarii, la parter, in partea dreapta, unde locuiau cei din fabrica. Aceasta fabrica producea mobila de buna calitate, garnituri de sufragerie cât si dormitoare. Se compunea din sectiile uscatorie, tâmplarie mecanica, manuala, asamblare, vopsitorie si lustruit. Lucram circa patru sute de detinuti. Seful fabricii era Mihalcea, o bestie, iar maistru principal Benedek, tot o bestie. Programul era ca si la Aiud si, exista de asemeni o supraveghere stricta, care nu permitea nici o pauza, nici o discutie intre detinuti, doar munca intr-un stil continuu si rapid. Am fost repartizat la sectia lustru care, la rândul ei se compunea din trei echipe: mâna intâia, a doua si a treia, ultima fiind echipa cea mai calificata care lucra cu spirt, finisa si dadea ultimul luciu, in timp ce primele doua echipe foloseau la lustruiri un amstec de serlac cu alcool. Am fost repartizat la „mâna intâi”. Mâncarea era proasta, munca istovitoare si sectia lustru era si toxica. Duminica nu se lucra spre deosebire de Aiud, unde nu a existat o zi de pauza si eram scosi in spatiul de lânga fabrica, intre ea si o latura a inchisorii, unde eram barbieriti, unii jucau volei iar restul discutam intre noi, bineinteles sub supravegherea gardienilor. Acolo l-am reintâlnit pe I.D.Suciu, profesor universitar de istorie, specialist in istoria medievala a Banatului si Transilvaniei pe care il cunoscusem in Aiud iar acum era din nou arestat. Tot aici l-am intâlnit pe Cristache din lotul Cucu. Dar cea mai mare surpriza a fost intâlnirea cu un prieten din copilarie, un prieten din Zimnicea, orasul copilariei mele, cu Marin Patranescu (Marus). Nu stiam unul de altul ca eram arestati. Ce amestec de sentimente, in bucuria sa intâlnesti un prieten in inchisoare, ce reactie ilogica, fara sens, ca sa te bucuri ca el si tu va aflati in asemenea loc si in asemenea conditii! Când ne-am intâlnit si ne-am recunoscut, in halul in care aratam si eram imbracati, emotia ne-a coplesit, lui ii tremura barbia si amândoi nu puteam articula nici doua vorbe. Am mai avut asemenea bucurii triste, la Salcia, in 1964 vara, când l-am intâlnit pe un alt cunoscut din Zimnicea, pe Ion Tane. Un baiat bine si educat, prin 1948 elev de liceu a disparut si se lansase zvonul si credeam ca a reusit sa treaca frontiera si a ajuns in Australia. Nu de putine ori il felicitam in gând. Dupa câteva zile de la sosirea mea in lagarul Salcia l-am intâlnit pe Tane si, pentru moment, am ramas mut pâna am fost sigur ca este el. Si am aflat atunci ca era legionar, ca fugise din orasul natal de frica arestarii, ca s-a stabilit prin Banat, pare-mi-se la Resita dar a fost gasit acolo si arestat si deci Australia de fapt ajunsese sa fie Aiud. Sirul intâlnirilor aducatoare de bucurie si tristete nu s-a incheiat. Am pomenit de profesorul I.D.Suciu (nea Ionica), pe care il cunoscusem in Aiud, cu care eram prieten si care mi-a dat primele vesti desre copilul si sotia mea pe care ii vizitase dupa arestarea mea. Nu erau cunoscute inclinatiile sale homosexuale care i-au adus ulterior, dupa cum am aflat, o alta condamnare. La Salcia m-am intâlnit si cu Teodor (Bubu) Margineanu, legionarul din Tg. Mures care defilase in fata lui Mussolini. Lucrasem la Aiud, la bucatarie. El fusese eliberat si din nou arestat. Am depanat ceva amintiri, dar el era altul. Optimismul si veselia ce il caracterizasera disparusera parca de tot, facând loc tristetii si deznadejdii. Era altul, inchisoarea lunga si toate prin care a trecut il marcasera si toate amintirile noastre comune fusesera uitate sau nu-i mai spuneau nimic. Bubu Margineanu nu mai era el. Dupa acea intâlnire n-am mai vorbit, trecutul acela comun ii trezea o stare ostila, confuza, doar la intâlnirile noastre ne salutam si in rest nici o alta vorba. Despre intâlnirea cu Tomescu, coleg de celula in arestul Securitatii Rahova, am povestit in capitolul consacrat anchetelor. Asa cum vorbea, mi-a fost limpede ca suferise psihic si ca ramasese cu sechele pe viata. Nu si-a adus aminte de mine, nimic, doar rânjea. Am recoltat o noua imensa tristete si din intâlnirea cu el. In fabrica am lucrat circa trei luni, exact pâna inainte cu doua zile de Craciun. Dupa ce am mâncat de prânz am ramas in usa atelierului privind afara fulgii de zapada ce pluteau in aer si cadeau pe pamânt. Amintiri dureroase m-au coplesit. Era al cincilea Craciun departe de familie si pregatirile de Craciun, familia mea, traditiile copilariei mele au inceput sa-mi defileze obsedant in minte. Eram ravasit si, desi nu sunt bautor, am mers la seful echipei „mâna a treia” care avea in primire spirtul alb rafinat si i-am cerut sa-mi dea putin spirt sa beau ceea ce pentru el si altii era ceva obisnuit. Mi-a aratat dulapul unde erau sticlele, am luat doua-trei inghitituri si când am pus sticla la loc, un gardian m-a vazut si m-a dus la biroul lui Mihalcea. In timp ce el ma interoga calm si i-am spus exact adevarul, fara a-l amesteca pe detinutul care avea alcoolul in primire, un alt gardian a introdus pe detinutul Gavrilescu Vasile din Craiova care batuse un „turnator” bine cunoscut. Mihalcea a devenit fiara injurându-ne si strigând: „banditilor, ati uitat unde sunteti, va imbatati, bateti oamenii” si am fost dusi direct la Zarca Gherlei, amândoi intr-o celula. Am fost pedepsiti cu scoaterea de la munca si izolare la Zarca, unde am stat circa treizeci de zile, pâna când am declarat amândoi greva foamei. Dupa a doua zi de nemâncare, am fost intrebati care este cauza si am raspuns, severitatea pedepsei. Dupa câteva ore am fost scosi si mutati intr-o celula mare, in celular, unde erau toti scosi din fabrica, pedepsiti pentru diferite fapte. Acolo, pentru prima oara dupa aproape sase ani am vazut „Scinteia” asa cum arata intreg ziarul care ni se distribuia zilnic.

„Cântecul sirenei” si victimele campaniei de dezinformare

In ultimele zile, la Zarca Gherlei, cu greu am luat legatura prin zidurile groase cu detinutii dintr-o celula vecina, unde se aflau printre altii un colonel Baiulescu repatriat, un capitan repatriat din Anglia si altii. Atunci si, mai târziu, am aflat o drama putin cunoscuta. In 1955, prin comisia de repatriere cu sediul la Berlin, din care au facut parte personalitati cunoscute, precum G.Tatarescu, si prin ziarele ce se tipareau Glasul Patriei si Rosu, Galben, Albastru au lansat in Apus o campanie de propaganda-dezinformare asupra realitatilor din tara. Se scria despre restituirea pamântului pâna la douazeci si cinci hectare, de ateliere si fabricute particulare pâna la douazeci de muncitori, de libertatea comertului si salariile bune. De asemeni s-a facut o larga publicitate unui decret de gratiere pentru cei „fugiti” in strainatate, indiferent de condamnarile date in contumacie. Naivii au crezut „cântecul sirenei” si s-au repatriat o multime, ceva de ordinul sutelor.

Am aflat atunci – am mai povestit lucrul acesta – de un croitor ce a venit din Germania cu douazeci de masini de cusut moderne sa-si deschida croitorie si de unul venit din Austria ca reprezentant al firmei „Habig” producatoare de palarii. S-au intors sute si sute de svabi si sasi spre a-si lua pamânturile inapoi. Transportul lor si al bagajelor era gratuit. Asa am intâlnit la Gherla, un fost subofiter Soare din zona Giurgiu care s-a repatriat din Australia, un Ionescu chelner venit cu sotie frantuzoaica si doi copii, si am dormit in pat tot la Gherla, in zilele pregatitoare plecarii spre Luciu-Georgieni cu un tânar Prodea (aliatul) care s-a repartizat din Germania de Vest. Multi dintre ei si-au dat seama imediat ca au cazut intr-o cursa si au vorbit impotriva comunismului, au criticat ce au gasit si au inceput sa faca tot soiul de comparatii; altii au plecat la frontiera, in toate cazurile au ajuns la Gherla, unde traiau cu regret viata pe care de bunavoie o parasisera. Prodea fusese granicer si, in urma ruperii relatiilor cu Tito, si-a lasat arma si a trecut in Jugoslavia. Era fiu de taran sarac din Vrancea dar a devenit dusman al poporului si a fost condamnat in lipsa pentru inalta tradare, pentru trecere la inamic etc si a primit condamnarea la moarte comutata in MSV. Ajuns in Germania, a muncit intr-o mina de carbuni, era pe punctul de a se casatori cu o nemtoaica. Câstiga patru sute de marci pâna la noua sute de marci lunar si traia o viata nevisata, dar dorul de cei sase frati si de parinti il mistuia. Când a inceput acea dezinformare, a crezut, si fara sa spuna nimic viitoarei sotii a incarcat opt geamantane cu haine si cadouri, si-a luat banii, a trecut in Germania rasariteana la Berlin si a ajuns la Ambasada româna. A avut parte de o primire prietenoasa cu tuica si mâncaruri românesti si, a doua zi, cu un avion românesc a calatorit in România pare-mi-se pâna la Oradea. Acolo era asteptat de reporteri, declaratii, fotografii si a fost pus sa sarute pamântul tarii etc. A ajuns apoi la familie, in Vrancea, prin noroaiele satului, fara electricitate si i-a gasit mai saraci, mai amarâti decât ii stia. A inceput sa realizeze greseala pe care a facut-o. A incercat sa se stabileasca la Ploiesti, unde avea o sora dar Securitatea nu i-a permis si l-a fixat la Râmnicu-Sarat, oras mic si usor de filat mai ales ca i s-a dat ca serviciu sa lucreze ca muncitor la fabrica de tigari din localitate. In scurt timp toata lumea ii cunostea povestea si la orice pas era intrebat despre aspectele vietii din Germania de Vest. Elegant, imbracat cu costume din stofa englezeasca, cu ceas bun la mâna, trebuia sa le explice celor amarâti din jurul sau care il intrebau curiosi cât a costat, cât câstiga pe saptamâna, ce conditii de lucru avea s.a. Fiecare putea intelege diferenta colosala si Securitatea avea de lucru. Prodea nu a mai suportat, si-a luat logodnica si a plecat la frontiera iugoslava având convingerea ca el, ca fost granicer, va fi in stare sa treaca granita clandestin, numai ca din 1948 pâna in 1956 se schimbasera multe si, pe frontiere, paza era alta asa ca au fost prinsi. Ancheta a fost usoara la Timisoara si a primit numai condamnarea de tentativa de trecere frauduloasa a frontierei dar dupa terminarea anchetei a fost transferat la MAI, unde l-au anchetat in legatura cu exilatii români pe care i-a intâlnit in tarile lumii libere unde fusese: Jugoslavia, Austria, RFG. Curiozitatea anchetatorului parea fara importanta, asa ca Prodea i-a numit pe toti cei pe are i-a intâlnit si cunoscut in diferite imprejurari. Anchetatorul a montat un proces de inalta tradare in care au intrat Prodea si toti cei pe care i-a intâlnit in lumea libera, cu exceptia celor care erau deja condamnati in lipsa. Toti au fost incadrati la inalta tradare cu 25 ani sau MSV, numai Prodea a primit zece ani pentru complot si cinci pentru tentativa de trecere ilegala a frontierei si, conform procedurii, pedeapsa de trei ani s-a contopit in cea de zece, urmând sa execute zece ani. Un alt pacalit era Bârlea, repatriat din Austria. Era din zona Mehedinti si la fel fusese granicer care trecuse la sârbi. Altfel fiu de taran sarac. Se stabilise in Austria si era bine retribuit, dar dorul de familie si propaganda perfida despre schimbarile din tara l-au convins sa se repatrieze. A venit la familie, nu fusese casatorit si si-a gasit fratii si parintii in si mai mare mizerie. Securitatea l-a repartizat sa lucreze intr-un colhoz (CAP). Si astfel a inceput o viata mizerabila, in care era mizerabil platit, inotând in noroaie toamna si lucrând in cele mai primitive conditii. Nu putea sa nu compare realitatea de acasa cu aceea din Austria si a facut-o cu voce tare, spunând cap-istilor locali conditiile in care a lucrat si a fost platit, criticându-le pe cele prezente. Dar „bratul inarmat al poporului” vigilent a descoperit denigrarea cuceririlor si insulta adusa clasei muncitoare si Bârlea a ajuns la Gherla pentru sase ani, acolo unde Soare, venit din Austria, ingrijea ca detinut de caii inchisorii. Am lucrat apoi la munci interioare si am descris toate aceste scene in capitolul unde am evocat transferurile de detinuti, când am relatat drumul spre Luciu-Georgieni. In mai, la inceput am parasit Gherla cu zidurile ei groase, cu spânzuratoarea de la intrarea medievalei Zarca, cu acele camere „stadioane”, poate cele mai mari din câte exista in vreo inchisoare politica. Peste tot presimteai umbra haiducului ungur Rosza Sandor care plutea peste inchisoare, prin povesti si legende. Am fost trimis la lagarul de munca Luciu-Georgieni. Gherla nu a putut fi mai bine descrisa decât asa cum au facut-o versurile poetului anonim: Ziduri, ziduri, grote si zabrele Robi si hauri, ocne care gem Sârme, sârme porti si santinele Grindina pe suflete de ani. (va urma)

Nota redactiei. Dupa trecerea in eternitate, la 31 august 2008, a pretuitului nostru colaborator, Aurel Sergiu Marinescu, am luat decizia de a reda atentiei cititorilor lucrarea lui de capatåi „Prizonier in propria tara” – aparuta in trei volume la Editura Vremea, din Bucuresti, in 1997. (Numerotarea episoadelor corespunde cu cele publicate in editia tiparita)