Preotul Ion PETRICĂ

Autor: Adalbert GYURIS

”Am ales teologia din dorinţa de a-l cunoaşte pe Dumnezeu”

– s-a născut la 09 mai 1975 în Bocşa.

– între 1994-1998 a urmat facultatea de teologie ”Universitatea de Vest” din Timişoara, devenind licenţiat în teologie ca preot şi profesor de religie

– între 1999-2003, profesor de religie la liceul ”Traian Lalescu” din Reşiţa

– între perioada 1998-2000 a fost diacon la Episcopia Caransebeşului

– din anul 2004 este preot slujitor şi vieţuitor al Mănăstirii Vasiova, din cadrul Episcopiei Caransebeşului

– vorbeste franceza bine

Cărţi publicate:

–  Meditaţii pentru contemporani, Ed. Marineasa, Timişoara; Pagini 100; tipar 700 buc.; 2006

– Conceputul sentimentului de comuniune socială la Alfred Adler; o părere şi completare teologică / o abordare speculativă constructivă, Ed. Marineasa, Timişoara; Pagini 166; tipar 700 buc.; 2008

În luna noiembrie 2008, cartea a fost premiată cu „premiul special al juriului“ la CONCURSUL NAŢIONAL DE PROZĂ „LIVIU REBREANU“ care a avut locîn judeţul Bistriţa-Năsăud;

–  Cuvinte vechi tâlcuite în timpuri noi, Ed. Agnos, Sibiu, 2009, pagini 152, tipar 1000 buc.2009

Ultimii şase ani cât am stat în România am lucrat ca dascăl la liceul din Bocşa II, în această perioada Ion PETRICĂ a fost elev şi a terminat această şcoală.

Îmi aduc aminte că de multe ori în pauză dicutam cu el diferite teme şi în afara şcolii ne-am întâlnit de multe ori, locuiam destul de aproape unul de celălat şi Ionică, cum îi spun eu este prieten cu fiul meu Claudio.

Ionică este un tânăr inteligent, plin de înţelepciune, cu mult bun simţ şi mai presus de toate un OM minunat.

Părintele Ioanichie cum este cunoscut în viaţa monahala a făcut din mănăstirea ”Sfântul Ilie” de la marginea Vasiovei lui Tata Oancea o bucăţică de rai. Aici la biserica din mănăstire dupa o slujbăţinută de părintele Petrică oamenii se înalţă spre ceruri şi Dumnezeu coboară pe pământ.

Adalbert GYURIS : – De ce ţi-ai ales teologia? De ce preot la mănăstire?

Preot Ion PETRICA: –Deşi am iubit matematica, fizica, chimia, mai precis, ştiinţele exacte, am ales ,sau mai bine zis Dumnezeu m-a ales să mă apropii şi să caut cunoaşterea şi chiar mai presus de cunoaştere, adică întâlnirea şi unirea tainică cu Dumnezeu, care se află în teologie. Când spun că se află în teologie, mă gândesc la viaţa în Dumnezeu şi nu la latura ei gnoseologică (ştiinţifică). Evagrie Ponticul în Filocalia volumul 1 (traducere, introducere şi note ale marelui teolog român părintele Dumitru Stăniloae) la Cuvânt despre rugăciune, poziţia 60, mărturisea următoarele: „Dacă eşti teolog, roagă-te cu adevărat: dacă te rogi cu adevărat, eşti teolog.“. Aşadar, am ales teologia din dorinţa de a-L cunoaşte pe Dumnezeu şi de a trăi cu El prin rugăciune adevărată. Însă nu este aşa de uşor, pentru că aceasta este calea care duce la cea mai mare şi la cea mai importantă comoară pentru om. Adevărata noastră comoară este Dumnezeu şi trăirea împreună cu El.

Am ales să fiu preot la mănăstire, pentru că nu m-am căsătorit şi, în viitor, doresc să îmbrăţişez monahismul în forma sa oficială, adică depunerea voturilor monahale: castitate, ascultare şi sărăcie de bunăvoie. Monahismul răsăritean oferă un alt mod de viaţă, diferit total de modul de viaţă al lumii contemporane. Monahul este o fiinţă eshatologică, adică o fiinţă a veşniciei, care în această viaţă pământească luptă cu Hristos spre a se înveşnici în Hristos. Taină mare este această cale a sfinţeniei!

– Eu sunt catolic, tu eşti ortodox, care este marea deosebire dintre cele două religii ?

– La întrebarea aceasta trebuie precizate câteva aspecte. Ortodoxia şi Catolicismul nu sunt două religii. Creştinismul este unul. Diferenţele sunt date pe latură dogmatică, liturgică etc. şi nu cred că este cazul de a începe expunerea unui paralelism între cele două Biserici. Important este un alt aspect: între mine şi tine există o împreună-vieţuire. Aşadar, avem un punct comun: Hristos Domnul. Când sunt/suntem în Hristos diferenţele confesionale devin probleme secundare. Sigur, este mai greu din punct de vedere dogmatic sau din punct de vedere liturgic. Aceste diferenţe există, însă există şi acea bucurie a iubirii…

– Există vreo speranţă privind unirea celor două biserici ?

– Acesta este un punct extrem de sensibil, la care răspunsul meu, dacă l-aş da, ar fi ori unul speculativ (înţelegând că voi prelucra sub formă matematică informaţiile pe care le deţin şi voi oferi un rezultat), ori unul total subiectiv (în care expun propria părere). În schimb, pot prezenta înţelegerea asupra Bisericii Creştine pe care am găsit-o de ceva timp în Dicţionarul Evului Mediu Occidental. În această carte este arătată diferenţa dintre „Biserica apostolică“ şi „Biserica imperială“ şi cred că am spus totul. Vom avea o unitate totală a credinţei atunci, când ne vom regăsi cu toţii în „Biserica apostolică“ şi nu în cea la nivel doar de instituţie. În Tratatul de sociologie al lui Raymond Boudon, în privinţa creştinismului, se arată foarte clar că procesul de industrializare a lumii (de fapt de la Revoluţia franceză şi până în zilele noastre) a „aruncat“ Biserica spre o formă doar instituţională. Laicizarea în mare parte a statelor din Occident a împins Biserica mai degrabă către o formă instituţională de existenţă, decât către una organică de vieţuire. Biserica era şi trebuie să rămână un organism care are în centru pe Hristos. La un asemenea nivel, în care vorbim de Biserici doar ca instituţii, e foarte greu să gândim unirea celor două şi implicit absorbţia protestantismului şi a neoprotestantismului, ca să ne reîntoarcem la timpul de dinaintea anului 1054, în care creştinismul să fie doar unul singur şi ca formă.

– Ce semnificaţie ar avea acest pas şi când s-ar putea înfăptui?

– Părerile sunt împărţite. Sunt unii care cred că nu ar fi un lucru bun ca acest pas al unirii dintre cele două Biserici să existe cândva, alţii consideră că ar fi necesar pentru o asemenea lume care se desacralizează şi, chiar mai mult, se dezumanizează. Nu aş da un răspuns categoric în această privinţă. Sunt prea multe aspecte de dezbătut şi sigur nu ne-ar ajunge timpul, iar, dacă ar fi să scriu o carte despre acest aspect, nu cred că aş termina-o prea curând. Dar voi pune pe gânduri pe toţi cei ce vor citi acest interviu. În cartea Enciclopedia dezvoltării sociale, coordonată de către profesorul universitar Cătălin Zamfir, la capitolul despre globalizare, punându-se problema dimensiunii socioculturale a globalizării, în privinţa unificării tuturor religiilor se spune că amalgamul religios ar putea fi realizat doar la nivelul altor religii decât cea creştină. Creştinismul iese din schema de unificare (aş putea spune demonică) pe care au „realizat-o“ la nivel de religii cei ce conduc lumea din umbră. Este foarte importantă, în aceste vremuri, unitatea de credinţă şi mărturisirea lui Hristos la unison de către toţi oamenii care cred în El. Ipotetic vorbind, o unire a creştinismului ar fi extrem de necesară, ca toţi să fim una, aşa, cum, de altfel, se ruga şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, însă e destul de greu. Ţin foarte mult la Ortodoxie, sunt apropiat şi de Biserica Romano-Catolică, însă am văzut şi grupări aşa-zis creştine, în care manifestarea lor pentru Dumnezeu este una care nu se potriveşte deloc cu mărturisirea în duh a Bisericii Ortodoxe în care eu slujesc. De aceea, cred că va fi extrem de greu să facem o predicţie în ceea ce priveşte unirea şi trăirea sub acelaşi acoperământ în creştinism.

– Ce înseamnă scrisul pentru tine ?

– Scrisul pentru mine înseamnă destul de mult. Am publicat până acum trei cărţi care — zic eu — în procentaj maxim mă reprezintă. Nu le-am publicat din dorinţa de a avea un nume, ci efectiv din bucuria de a-L mărturisi pe Hristos şi prin intermediul scrisului. Lucru, de altfel, mărturisit de mine în fiecare cuvânt lămuritor / cuvânt introductiv din fiecare carte a mea. Acum vreo zece ani (prin 2000) un domn îmi sugera să scriem o carte împreună şi, de bucurie, am început să visez cu ochii deschişi că voi publica o carte. Bucuria a fost mare prea devreme, deoarece nu s-a realizat acest lucru, chiar dacă eu îmi făcusem tema. La fel s-a întâmplat şi un an mai târziu, când patru persoane trebuia să muncim la o carte legată de învăţământul religios la nivel de liceu, însă şi de această dată mi-am făcut partea, ceilalţi nu, şi nu a mai apărut lucrarea. Acum patru ani (în ianuarie 2006) mi-a apărut prima carte şi am fost tare bucuros. Cartea, în general, este un moment de bucurie pentru mine. Unii se bucură de o maşină luxoasă, alţii de o vilă, alţii de realizări financiare spectaculoase, eu mă bucur de cărţi şi cu atât mai mult atunci, când pot să scriu şi să public despre Hristos.

– Biblia spune să nu ne închinăm la chip cioplit. Din această perspectivă, ce reprezintă icoanele ortodoxe şi statuetele catolice ?

– Porunca a II-a din Decalog menţionează acest aspect în Vechiul Testament, la cartea Ieşire 20, 4 şi urm., însă icoana nu este nici chip cioplit, nici idol, ci este o reprezentare care face trimitere la o realitate spirituală. Există trei modalităţi de închinare: adorarea, pe care o atribuim doar lui Dumnezeu întreit ca Persoane (Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt), preacinstirea, pe care o atribuim doar Maicii Domnului şi cinstirea, prin care îi venerăm pe semenii noştri care s-au desăvârşit în Hristos. Dacă stau bine să mă gândesc, nu ar fi corect să spun că mă închin icoanelor, ci îl cinstesc pe sfântul N, sărutându-i chipul zugrăvit în icoană. Aceasta este înţelegerea profundă atunci când rostim expresia „ne închinăm icoanelor“. Icoana este un obiect de cult, dar nu ne folosim de ea ca un simplu „instrument de lucru“, ci ea face o trimitere reală către lumea lui Dumnezeu. Ea este fereastra care ne face să fim în comuniune cu sfinţii, cu Maica Domnului, cu Mântuitorul Iisus Hristos. Sigur, există şi alte mijloace de întâlnire şi de unire cu Dumnezeu, cum e — spre exemplu — rugăciunea, însă, vorbind despre icoană, pot face o astfel de precizare fără a reduce experierea lui Dumnezeu doar la o reprezentare. În prima mea carte, Meditaţii pentru contemporani, am două articole despre icoană, unul l-am formulat folosind un limbaj dogmatic, iar celălalt folosind un limbaj catehetic care e mai accesibil omului de rând. Îmi aduc aminte că am tratat şi momentul apărut în veacul al VIII-lea al primului mileniu creştin cu privire la icoană. Considerată a fi un idol, icoana a fost scoasă din biserică de cei ce au căzut într-o asemenea erezie. Lucrurile sunt mult mai profunde şi toate pleacă de la prima erezie, arianismul, (combătută în anul 325 la primul Sinod ecumenic) prin care s-a „atacat“ dumnezeirea Fiului, deofiinţimea şi consubstanţialitatea Lui cu Tatăl, dar aici dezbaterile sunt mult mai profunde şi nu intru în amănunte. Perioada legată de combaterea icoanei poartă numele de iconoclasm. Încercarea a fost mare şi a ţinut mult: o formă de iconoclasm există şi-n zilele noastre, chiar dacă la sinodul din 787 s-a stabilit adevărata învăţătură despre icoană. Aici s-a arătat rolul ei multiplu, şi anume:

— celestetic – acela de a împodobi biserica şi de a crea un cadru anume pentru rugăciune; deşi părinţii spun că în rugăciune să nu-ţi imaginezi nimic, totuşi trebuie spus că imaginea bună şi sfântă este sădită de Dumnezeu în om şi ea ne este necesară alături de celelalte puteri ale sufletului, cum sunt: simţurile, opinia, înţelegerea, raţiunea. Aşadar imaginaţia nu trebuie înlăturată, ci trebuie curăţită, deoarece prin ea — după cum zice Părintele Stăniloae — avem puterea de a crea, asemănându-ne Creatorului nostru;

— cel pedagogic – acela de a cunoaşte Sfânta Scriptură, învăţătura Bisericii, istoria Bisericii, vieţile sfinţilor;

— cel latreutic – de a însoţi cultul Bisericii, de a-L avea pe Hristos în chip văzut alături de noi, de a o avea pe Maica Domnului, pe sfinţi;

— cel haric – de a mijloci harul divin.

Va trebui să facem diferenţierea între o icoană şi un tablou religios. Icoana, în Biserica Ortodoxă, ia naştere în urma rugăciunii, a nevoinţei şi a stării interioare profunde a pictorului în relaţia cu Dumnezeu. Există rânduieli care trebuie respectate la pictarea unei icoane. Modelul icoanei este prestabilit, trebuie să fie modelul bizantin, în care chipul nu este unul realist, ci este unul transfigurat de nevoinţă, de sfinţenie, de lumină divină etc. Eu când mă închin — spre exemplu — icoanei lui Hristos, nu mă interesează icoana ca obiect, ci, sărutând picioarele Domnului din icoană, sărut picioarele lui Hristos din veşnicie, Cel ce poartă în veşnicie trup prin înomenire, dar transfigurat după înviere. Aşadar, eu nu sărut imagini ireale, fără corespondent în realitate, ci în virtutea dumnezeirii Fiului, pot trece în duh din lumea mea în lumea Domnului şi, sărutând picioarele Lui sfinte din icoana Sa, sărut în chip real picioarele Domnului meu, pentru că Dumnezeu mă poate face contemporan praznicului împărătesc pe care-l sărbătoresc indiferent care este el.

Voi încheia răspunsul la această întrebare, lăsându-l pe Sfântul Ioan Damaschin, un luptător împotriva iconoclasmului, dar şi un sfânt iubitor al Icoanei icoanelor, să ne mărturisească despre sfinţita icoană:„Dar când Dumnezeu, din pricina milostivirii milei Lui s-a făcut om, cu adevărat pentru mântuirea noastră — şi s-a făcut om nu cum s-a arătat lui Avraam în chip de om şi nici cum s-a arătat profeţilor, ci s-a făcut om în chip substanţial şi real — a făcut minuni, a suferit, a fost răstignit, a înviat, s-a înălţat şi toate acestea s-au întâmplat în chip real şi a fost văzut între oameni; deci când s-au făcut acestea, s-a înfăţişat în icoană chipul Lui spre aducere aminte de El”. Acelaşi lucru ni-l dezvăluie şi o cântare bisericească:„Negrăită şi dumnezeiască este rânduiala Ta cea către oameni, Cuvinte al Tatălui, căci Chipul cel nezugrăvit de mână, ci de Dumnezeu scris, nemincinoasă arată întruparea Ta. Pentru aceasta icoana Ta o cinstim sărutându-o”.

– Eşti şi profesor de religie, ce este de făcut ca tinerii să-şi îndrepte paşii mai mult spre biserică ?

– Nu mai sunt profesor de religie! Am fost, dar nu profesor de religie titular, ci eram încadrat la plata cu ora. Aceasta se întâmpla în perioada anilor 1999-2003. Mi-a prins bine întâlnirea cu elevii de liceu, mai ales că, cei ce conduceau liceul din Reşiţa, unde predam, îmi dădeau la început de an şcolar doar clasele a XI-a şi a XII-a. Subiectele pe care le-am dezbătut la ore erau interesante: tot felul de preocupări legate de evoluţia ştiinţei, de relaţia ştiinţă-religie etc. Mai rar întâlneam tineri care se rugau, care deprinseseră din familie modul de viaţă creştin: rugăciunea, postul, mersul la biserică, spovedania, împărtăşania, duhovnicul etc. Ca tinerii să se apropie din ce în ce mai mult de biserică, ar fi necesar să schimb modul de viaţă al societăţii moderne. Deşi mă folosesc de foarte multe lucruri pe care societatea modernă le promovează, totuşi sunt valori în societatea tradiţionalistă care nu pot fi înlocuite niciodată.

În primul rând, cred că tinerilor trebuie să li se ofere accesul şi la alte informaţii decât cele prezentate azi de către mass-media. Ei trebuie să ajungă să cunoască Biserica şi în profunzimea ei, nu doar la nivel informaţional, ci experimental. Îmi aduc aminte că la o oră de religie, întristat că elevii mei cunoşteau doar nume ale artiştilor, ale sportivilor, ale maneliştilor etc. le-am prezentat pe marele Pavel Florenski — preot rus, matematician, fizician, filozof etc. care era catalogat drept „da Vinci“ al ruşilor. A murit în închisorile comuniste, după ce a fost ridicat de la domiciliu de către NKVD, strămoşul KGB-ului. Tinerii elevi, auzind de el, au fost profund mişcaţi şi m-au întrebat: „Dar noi de ce nu am ştiut de el?“ Şi pe seama acestei întrebări se pot spune multe. Am destulă experienţă ca să propun tot felul de lucruri folositoare pentru atragerea tinerilor la Biserică şi la unirea lor cu Hristos: promovarea unor proiecte de către Biserică în care să fie implicaţi tinerii; realizarea convenţiilor de colaborare între/dintre Biserică, şcoală, ONG-uri etc. Apropierea tinerilor de Biserică într-un mod masiv se va face atunci când noi, slujitorii, vom deveni modele de viaţă în Hristos. Harul lucrează în viaţa unui sfânt, iar liniştirea lui în Hristos, slujirea lui, tot ceea ce face el se transferă comunităţii / comunităţilor şi implicit tinerilor. În varianta aceasta cred mai mult.

– Cei ce nu cred în Dumnezeu se pot prăbuşi în absurd ?

– Trăim vremuri grele. Întotdeauna, orice perioadă a istoriei a avut greutăţile ei, însă acum, când cu toţii credem că trăim într-o lume emancipată (progresul ştiinţific, lejeritatea comunicării şi a mobilităţii locului de muncă), îmi pun multe semne de întrebare. Ateismul e la modă. Multe state occidentale sunt laicizate, iar oamenii din aceste ţări, dacă nu sunt atei declaraţi, sunt cel puţin indiferenţi din punct de vedere religios. Nu ştiu dacă ateii se prăbuşesc în absurd, însă absurditatea, adică ateismul, poate fi o normalitate într-o societate laicizată, în care creştinismul se regăseşte, ca trăire în adevărul dumnezeiesc, la tot mai puţini oameni. Unul din capitolele foarte importante ale sociologiei îl reprezintă devianţa. Odată cu Reforma lui Luther din 1517 are loc naşterea protestantismului. Acest fenomen, la începutul său, era socotit o devianţă. Ulterior, peste veacuri, pentru un sociolog care studiază fenomenul religios, protestantismul — datorită extinderii lui — nu mai este socotit o devianţă, ci o normalitate în societate. Ceea ce mă frământă este tocmai acest proces şi anume, ateismul ca o devianţă, iar apoi ateismul ca o normalitate. Nădăjduiesc că Dumnezeu nu ne va lăsa într-o asemenea nesimţire faţă de cele duhovniceşti şi faţă de viaţa în Dumnezeu. În România, potrivit recensământului din 2002, ateismul este cuprins alături de celelalte religii în afară de creştinism, însumând un procent de aproximativ 1,1%.

– Omul îşi poate alege singur destinul sau este predestinat încă de la naştere ?

– Mă feresc întotdeauna să folosesc cuvântul „destin“, cu atât mai mult cuvântul „predestinaţie“. Despre „predestinaţie“ vorbesc foarte mult cultele protestante. Tot omul este chemat de a se mântui în Hristos. Preferenţialitatea nu este un atribut al lui Dumnezeu. Sigur, o alegere există, dar aceasta este legată de neam şi de felul în care un neam se desăvârşeşte în urmaţii lui pentru că aceştia se sfinţesc în Hristos şi prin Hristos. Avem în Sfânta Scriptură genealogia Mântuitorului nostru Iisus Hristos (vezi Evanghelia după Matei şi după Luca). Avem alegerea Maicii Domnului, avem şi alegerea Sfântului Ioan Botezătorul etc. Părintele Nicolae Steinhardt vorbea în cartea lui Dăruind vei dobândi tot de o alegere, dar nu de predestinaţie. Spre exemplu, părinţii Maicii Domnului, Ioachim şi Ana, de asemenea părinţii Sfântului Ioan Botezătorul, Zaharia şi Elisabeta, s-au rugat ca Dumnezeu să le dăruiască prunci, şi le-a dăruit. Aceşti prunci născuţi cu şi în rugăciune, post, nevoinţă au primit anumite daruri. Aici vorbim de rânduieli profetice, nu de predestinaţie. Sunt două lucruri diferite.

Omul poate să-şi aleagă singur destinaţia, scopul, finalitatea în această viaţă. Este liber să o facă. Este liber să trăiască cu Hristos sau să aleagă să trăiască fără Hristos. Însă în aceste situaţii, poate să trăiască veşnic, sau să moară veşnic.

– Ce trebuie să ştim şi mai ales să facem în fiecare zi pentru a ne apropia de Bunul Dumnezeu ?

– Să iubim: pe Dumnezeu, pe oameni, animalele, natura etc. Un părinte a fost întrebat de un ucenic când vine sfârşitul lumii. La care părintele i-a răspuns că sfârşitul lumii vine atunci când nu va mai exista cărare de la semen la semen, adică când nu va mai fi dragoste între oameni. Asta trebuie să facem în fiecare zi: să-L iubim pe Dumnezeu, pe semen, creaţia întreagă. Desăvârşirea în iubire sfântă este lucrul bine plăcut lui Dumnezeu.

– Dragă părinte Ionică mă bucur că am reuşit să realizez acest interviu de mare sensibilitate şi îţi mulţumesc că te am printre prietenii mei, destul de puţini de altfel.

A consemnat cu mare bucurie,

Adalbert GYURIS