15 NOIEMBRIE 1987

 15 NOIEMBRIE 1987

 Autor: Viorel VINTILĂ (San Francisco, California, SUA)

 Va spune ceva dată de 15 noiembrie 1987? Pentru unii este doar o simplă dată în calendar, pentru alţii o pagină importanta în manualul de istorie, un moment de referinţă pentru posteritate, un act de curaj nebun în faţa unei dictaturi represive care devenea din ce în ce mai greu de suportat şi luminiţa de la capătul tunelului (democraţiei) era într-o eclipsă totală. Ziua de 15 noiembrie 1987,  o zi de duminică, în care plebea mioritică era chemată să-şi dea votul unicului candidat comunist, o mascaradă regizată, o simplă formalitate şi un gest civic lipsit de importantă, jocurile politice fiind deja făcute, câştigătorul cursei electorale (sic!) fiind  cunoscut înainte că stampila să legifereze candidatul la rangul de cetăţean, cu trese politice,  al protipendadei comuniste.

Ca de obicei în acea perioadă se lucra şase, chiar şapte zile pe săptămână, chipurile, să realizăm planul, în timp ce salariile erau măcelărite şi tăiate cu până la 40%… ducând la disperare şi totală deznădejde pe cei 25 de mii de angajaţi ai Întreprinderii de Autocamioane, Steagul Roşu Braşov. Cuţitul ajunsese la os şi pe la colţuri tot mai mulţi îşi manifestau oprobriul şi scârba faţă de conducerea comunistă în frunte cu al său dictator, Ceauşescu. În acea zi de duminică, inevitabilul s-a produs şi mămăligă a explodat.

Ca participant activ la Revoltă Anticomunista din 15 Noiembrie 1987, vă voi prezenta evenimentele din acea zi, aşa cum le-am perceput şi simţit eu la vremea respectivă:

Eram un tânăr care d-abia terminase armata şi eram angajat al secţiei 410 (Sculărie) şi ca toţi  ceilalţi angajaţi ai Întreprinderii de Autocamioane,  „fluturaşul” cu chenzina, îmi fusese „alterat” serios, pe 15 noiembrie mă uitam la „lichidare” şi aveam 800 de lei în minus… la un salariu de 2500 de lei… pe lângă mizeria, frigul şi cozile interminabile pentru o bucată de carne sau pentru un litru de lapte. În jurul orei şapte dimineaţa, am ajuns la locul de muncă şi trecând prin faţa secţiei 440 (Matriţe) am văzut adunaţi şi foarte nervoşi un grup de zeci de muncitori care fluturau „fluturaşii” cu salariul ciuntit, exprimându-şi nemulţumirea şi indignarea prin decibeli puternici care se puteau face  auziţi până la poarta uzinei. Ceea ce nu ştiam era că revolta mocnea încă din noaptea de 14 noiembrie, când schimbul III încetase munca şi îşi manifesta nemulţumirea; în dimineaţa zilei de 15 noiembrie, scânteia avea să explodeze şi să culmineze cu marşul către Comitetul Judeţean al PCR-ului. În jurul orei opt dimineaţa, ies şi eu împreună cu mai mulţi colegi în faţa secţiei şi ne îndreptăm spre cei de la secţia 440, unde venise un director economic,  care încerca să calmeze spiritele, însă, muncitorii erau deja la saturare şi nu mai vroiau să audă limbajul de lemn cu promisiuni goale şi explicaţii marxist-leniniste şi au început să-l îmbrâncească pe director şi unul dintre muncitori chiar îi dăduse una peste bot… Deja ne adunaserăm câteva sute de muncitori şi încă mai ieşeau şi din alte secţii… s-a format o mulţime care intră din secţie în secţie cu mesajul: „Veniţi cu noi!” Revolta începuse!

Luat de val m-am alăturat muncitorilor care după ce şi-a îngroşat rândurile au decis să se îndrepte   spre „Palat” (administraţia uzinei)… acolo, muncitorii revoltaţi au spart mai toate geamurile clădirii… Mulţimea revoltată şi nervoasă  se întrebă ce are putea face pentru că mesajul lor să poate fi recepţionat…cineva a strigat: „Haideţi la Comitetul Judeţean!”… idee care a fost imediat împărtăşită de cei prezenţi, astfel încât coloana protestatarilor a  decis să părăsească uzină, moment în care câţiva dintre muncitori au luat cu ei şi câteva steaguri tricolore care erau atârnate la poarta uzinei.

Odată ajunşi în faţa spitalului judeţean s-a cântat „Deşteaptă-te române!”, ceea ce a descătuşat oamenii de refularea şi tribulaţiile care îi măcinau de peste 20 de ani… şi că din senin a urmat: „Jos Ceauşescu!”. Mii de oameni, printre care elevi şi studenţi, aveau în sfârşit curajul să protesteze şi să se alăture coloanei „Stegarilor”… un sprijin deosebit de important care a făcut ca  protestul, iniţial social, să devină unul  politic… s-a ajuns de la „Vrem banii noştri” sau „Vrem căldura şi mâncare” până la: „Jos comunismul!” şi „Jos Ceauşescu!”, o idee politică care nu a stat la baza declanşării acestei revolte spontane. Sincer, mie nu îmi venea să cred ce se întâmplă atunci, mă frecam la ochi şi la urechi şi eram total siderat… să strigi „Jos Ceauşescu!” într-un stat atât de dictatorial cum era România, era ceva ce nu se mai auzise… mai auzisem vag atunci, ca în anul 1977 avusese loc o revoltă în Valea Jiului, dar cred că manifestaţia din 1987 a fost mai amplă şi a avut un răsunet şi un impact mult mai puternic, zdruncinând din temelii sistemul comunist. După estimările de atunci, se pare că au fost în jur de 15-20 de mii de protestatari, care anesteziaţi de frigul din casa, de lipsa de mâncare şi de tăierile salariale, au îndrăznit să se ia la trântă cu sistemul comunist şi să-l pună la zid, strigând: „Jos Comunismul!”

Ajunşi în faţa Comitetului Judeţean, sediul comunist a fost devastat, s-au spart geamuri, s-a aruncat cu banane, portocale (ceea ce romanul de rând vedea o dată pe an) cu telefoane… şi într-un final cineva a aruncat şi portretul lui Nicolae Ceauşescu aflat undeva sus la ultimul geam… în prealabil, câţiva dintre colegii mei l-au luat la ţintă cu ouă, dar în momentul când tabloul a fost aruncat, lumea era în delir, parcă fuseseră izbăviţi de o tiranie care nu se mai termină…. tabloul a fost rupt în bucăţi şi a fost incendiat în uralele mulţimii extaziate la vederea acestui gest unic, nebunesc, dar cât se poate de real.

Nu exista un organizator, un lider care să încerce să organizeze mulţimea şi, eventual, să iniţializeze un dialog cu cei de la conducerea Comitetului Judeţean de Partid, în care să fie prezentate nemulţumirile muncitorilor. Pur şi simplu a fost o revoltă spontană, declanşată pe neaşteptate, în urma tăierilor de salariu care nu păreau să mai aibă sfârşit. Nimeni nu ştia ce deznodământ va avea această revoltă, probabil adrenalina de moment ne blocase simţul realităţii şi frică dispăruse total. Realitatea avea însă să fie alta… după vreo două ore de devastare a Primăriei în uralele celor de pe gazonul din faţa Primăriei… miliţia şi scutierii îşi fac apariţia şi se desfăşoară… fiecare fuge cum poate… forţele de represiune intervin brutal şi pun capăt revoltei.  Am revenit seară să văd ce se mai întâmplă… totul era încercuit şi se lucra de zor la repararea geamurilor sparte şi la curăţirea spaţiului verde din faţa Primăriei. A doua zi dimineaţă, totul arată că nimic nu s-ar fi întâmplat.

Alta era  însă, situaţia în uzină, unde aveau loc şedinţe extraordinare de UTC şi de Partid în fiecare zi, ocazie cu care se înfiera acţiunea manifestanţilor şi se condamnau acei care au luat parte la aceste acte de „huliganism”. Cei care au fost arestaţi atunci, au fost anchetaţi, bătuţi şi torturaţi groaznic în beciurile miliţiei şi securităţii din cauza cărora unii  s-au ales cu boli degenerative. După fiecare şedinţă de acest gen, mai dispărea câte unul dintre noi, fiind luat şi anchetat, iar apoi chiar deportat în afară judeţului. Am avut colegi de muncă, printre care chiar secretarul UTC din acel timp, Eugen, care fusese arestat şi deportat în alt judeţ… Unul dintre colegii mei, un bun prieten, Postolachi Florin, Preşedintele Asociaţiei 15 noiembrie, a fost şi el arestat, anchetat şi bătut de securişti, acum este deputat în Parlamentul României. Chiar dacă ne lega o prietenie deosebită, niciodată nu mi-a dat detalii despre clipele petrecute în beciurile miliţiei, aceste momente marcându-i toată viaţa şi de aceea îi era greu să-şi reamintească şi să povestească prin ce a trecut… mi-a spus însă că a fost bătut rău, dar nu a vrut să intre în amănunte.

„După ce iniţial se anunţase pedeapsa capitală pentru muncitorii arestaţi, sub presiunea opiniei publice mondiale, comuniştii au revenit asupra hotărârii lor, deportând, în urma unui proces înscenat, un număr de 61 de muncitori şi schimbând locurile de muncă ale altor 27 de persoane dintre cele peste 300 arestate şi anchetate în sediile Miliţiei şi Securităţii din Braşov şi Bucureşti”.(http://www.15noiembrie1987.ro/istoric.php). Cei deportaţi s-au reîntors la începutul anului 1990 şi au fost reangajaţi la vechiul lor de muncă şi  fiecăruia dintre ei le-a fost repartizat un apartament în Centrul Civic al Brasovului. Nu ştiu dacă acum mai stă careva dintre ei acolo, mulţi dintre ei au vândut businessurilor care s-au dezvoltat acolo…

În amintirea zilei de 15 noiembrie 1987, în fiecare an, pe la această dată se organizează  Crosul „15 Noiembrie”- traseul de 5 kilometri al crosului rememorând drumul dintre uzina „Steagul Roşu” (Roman SA) şi Comitetul Judeţean de Partid (actuala Prefectură), parcurs de masă de manifestanţi anticomunişti în noiembrie 1987. Câţi îşi mai amintesc de momentul 15 noiembrie 1987? Oare a meritat sacrificul celor care atunci, şi-au riscat efectiv viaţa şi au dat dovadă de un curaj nebun, ieşind pe străzi şi scandând lozinci împotriva lui Ceauşescu? Să nu-i uităm pe cei 61 de muncitori deportaţi şi pe cei 300 de arestaţi şi anchetaţi care au fost supuşi terorii şi chinurilor din beciurile Miliţiei şi Securităţii.

Eu, unul, ca braşovean şi ca participant la evenimentele din 15 noiembrie 1987 nu pot uita această zi istorică şi prin acest articol vreau să îmi exprim respectul şi aprecierea pentru cei 61 de muncitori deportaţi (dintre care 12 nu mai sunt printre noi) şi pentru cei 300 de arestaţi şi anchetaţi care au suferit de pe urma revoltei de la Întreprinderea de Autocamioane. Revolta de la „Steagul Roşu” a fost bombă cu efect întârziat care avea să explodeze doi ani mai târziu, când Revoluţia din decembrie 1989 avea să-l detroneze pe dictatorul Ceauşescu şi să dea speranţe unei vieţi mai bune, care, din păcate, pentru mulţi nu s-a adeverit.

Să nu uităm momentul 15 noiembrie 1987, ziua când frica a fost învinsă şi pusă la respect de către 15 mii de oameni curajoşi, care au îndrăznit să-l înfrunte pe dictator şi să arunce cu ouă în tabloul lui Ceauşescu atârnat pe frontispiciul clădirii Comitetului Judeţean şi să strige: „Jos Ceauşescu!”.

15 noiembrie 2011