La 1 Decembrie

La 1 Decembrie

Autor: Prof.univ.dr.Ion Coja (Bucuresti)     

Printre puținele lucruri bune petrecute după decembrie 1989, se numără și instituirea zilei de 1 Decembrie ca zi națională a Statului român și a Neamului românesc. Nu se putea o alegere mai bună! Cinstim astfel un amplu proces istoric a cărui încheiere și desăvârșire a început la 27 martie 1918 la Chișinău, când românii de peste Prut au decis Unirea cu Țara, în ciuda dificultăților și primejdiilor deosebite pe care le presupunea acest act politic de sfidare a colosului imperial de la Răsărit. A fost un gest de mare curaj, pe care nu l-a putut repeta niciunul dintre popoarele aflate în vasta închisoare a popoarelor numită Rusia.

       A urmat în toamna aceluiași an, la 28 noiembrie, decizia bucovinenilor de a se desprinde din jugul altui mare imperiu, care a marcat dureros istoria noastră din cealaltă direcție, a Apusului. Iar peste câteva zile, în prima zi din iarna acelui an fantastic 1918, la Alba Iulia, s-a produs momentul astral: încheierea glorioasă a unui vast proces istoric, ale cărui începuturi se pierd în negura timpului, procesul prin care Dacia legendară se refăcea în hotarele ei străvechi.

         După aproape 2000 de ani, locuitorii dintotdeauna ai ținuturilor carpato-danubiene se regăseau din nou în interiorul aceluiași stat. Granițele politice se puneau astfel în acord cu granițele etnice! Aceasta este dreptatea care ni s-a făcut la 1 Decembrie 1918!

         Sunt multe gândurile care trec prin mintea românului la o zi atât de însemnată ca aceasta… Cine ar putea să le depene pe toate?! Așadar, încercând o vagă organizare a ideilor, numai câteva, următoarele:

         Mai întâi, constatarea tristă că situația politică de azi diferă mult, prea mult de cea de la 1 Decembrie 1918. Hotarele de azi nu mai coincid cu hotarele de atunci, ale României Mari! Considerăm că refacerea acelor hotare trebuie să fie parte din programul oricărui partid politic, din orice program de guvernare! Dacă pe plan politic lucrul acesta este ceva mai complicat și depinde acum de prea mulți factori externi, pe plan spiritual, cultural și economic refacerea României Mari, ba chiar a unei Românii și mai mari, este cu putință. Ne mai trebuie numai puțină voință! Voință de-aia, politică, adică la nivelul guvernanților, al clasei politice!

         În al doilea rând, să ne aducem aminte că la Adunarea Națională de la Alba Iulia  au participat mii de români veniți din ținuturi care, ulterior, la Trianon, prin decizia ezitantă a Marilor Puteri, au rămas în afara hotarelor noi ale României! Ne referim astfel la românii care trăiesc azi, ca minoritari, în țările din jurul nostru, dincolo de Nistru, în Bucovina, pe valea Tisei sau în sudul Dunării! Sunt câteva milioane de români extranei! Am făcut prea puțin pentru acești români după 1918. Urgența numărul unu, după părerea noastră, este ca guvernul român, pe toate căile posibile, să ceară de la autoritățile statelor vecine, dar și de la cele internaționale, ca românii care trăiesc ca minoritari în alte țări să aibă aceleași drepturi pe care le au în România minoritățile naționale! Ce poate fi mai firesc, mai corect?!

       Mă gândesc bunăoară la românii din Ungaria! Din sate curat românești de la Vest de Tisa, până pe malurile Balatonului răspândiți. La 1918 erau aproape patru sute de mii. Când România a intrat în război alături de Antanta, a fost acceptată condiția pusă de români: la sfîrșitul războiului, hotarul de Vest al României să fie pe Tisa… Azi, statisticile ungurești consemnează abia vreo treizeci de mii de români în Ungaria. În realitate sunt mult mai mulți. Majoritatea greco-catolicilor din Ungaria sunt români, iar greco-catolicii din Ungaria sunt aproape 500.000. Nu prea au cum să existe etnici unguri de religie greco-catolici. Sunt români bieții oameni, dar se feresc să recunoască asta de teama șovinismului maghiar, atât de stupid și de aspru cu cei ce nu vor să se facă maghiari…

      În primele zile ale așa zisei revoluții din Decembrie 1989, când toată planeta asista cu încântare la revoluția copiilor din România, românii din Ungaria au prins curaj și au început să ridice fruntea cu mândrie, afirmându-și românitatea! Au fost nevoiți să facă pasul înapoi când emanații revoluției au început să-și arate adevărata culoare a pulovărelor… Depinde mult de felul cum merg lucrurile în Țară pentru ca conștiința românească să nu piară la românii de peste graniță! Ca și la cei din Țară, îndefinitiv!…

        În sfârșit, un gând pentru românii pe care soarta i-a dus și mai departe de fruntarii, românii risipiți de la Vladivostok până în Portugalia sau Irlanda, în cele două Americi, în Australia. Numărul lor s-a mărit considerabil după 1990, ca rezultat tragic al unor guvernări iresponsabile, criminale. Personal înclin să cred că în România de azi se duce o politică de trădare națională, care urmărește, printre altele, și depopularea Țării, crearea unui vid demografic care să atragă sau să justifice o masivă imigrație din Israel, a peste un milion de evrei. Sunt semne tot mai clare că nu este vorba de o nălucire a mea și a colegilor mei, care am semnalat acest pericol încă cu 10 ani în urmă. Una dintre dovezi este că guvernanții noștri, care au acceptat să slujească acestui plan de înrobire a României, a românilor, nu fac nimic pentru a-i readuce în Țară pe românii risipiți în toate zările. Dimpotrivă, în frunte cu președintele Țării, încurajează sau provoacă exodul românilor tineri spre alte țări.

      Clasa politică de care avem parte nu le poartă de grijă în niciun fel românilor români! Scornesc fel de fel de legi și privilegii pentru minoritari, de s-a ajuns să fii mai câștigat ca român în propria ta Țară dacă te declari țigan, maghiar, croat sau evreu… Ai astfel acces la avantaje interzise românilor neaoși! Legile Țării, în frunte cu Constituția, nici nu pomenesc de români, că există în această Țară o majoritate românească, prin ale cărei sacrificii, prin a cărei clarviziune s-a constituit statul român. Românii nu sunt subiect de drept în Țara lor!

      Nu știm cât va mai dura această abdicare a partidelor politice de la imperativul promovării și respectării intereselor naționale. Pe acest subiect, credem însă că este de datoria noastră, a societății civile românești, să intervenim, prin mijloacele specifice organizațiilor non guvernamentale, specifice intervenției individuale, pentru a forța clasa politică să-și înțeleagă misiunea, dar și pentru a transmite românilor de pretutindeni, din Țară și din străinătatea cea grea, un mesaj de susținere și încurajare, iar la cuvintele de îmbărbătare să adăugăm acțiuni și activități propriu zise, prin care să capete conținut dens, substanțial, grija noastră față de soarta românilor extranei, transfrontalieri.

         Câteva cuvinte în legătură cu un fenomen întristător al zilelor noastre: reacția de adversitate pe care o stârnesc preocupările legate de salvarea și consolidarea românismului, a românității noastre. Avem adversari de tot felul: în interiorul clasei noastre politice, printre așa zișii formatori sau lideri de opinie, printre liderii unor minorități etnice din România și, lucrul cel mai grav, suntem priviți cu ostilitate chiar și de autoritățile statelor vecine, unde trăiesc români de-ai noștri. Români care sunt supuși unui proces brutal sau subtil, dar permanent, de descurajare și marginalizare în calitatea lor de etnici români, proces propriu zis de deznaționalizare. Acest proces nedemn, descalificant pentru cei care îl susțin, este deosebit de complex, se desfășoară pe toate planurile posibile: economic, social, profesional, cultural… Aș sublinia componenta cea mai perfidă a acestui proces: manipularea psihică, atacul la resorturile sufletești ale românismului! Încercarea de a face să dispară din conștiința noastră mândria de a fi român, de a te ști român, urmaș al părinților tăi și al unor străbuni de toată isprava, mari făuritori de valori materiale și spirituale.        

          Am discutat mult acest subiect cu oameni care îl pricep în toată amploarea sa regretabilă, nefericită. Asistăm în zilele noastre la o încercare perfidă de a impune la nivel național un defetism total față de viitorul nostru, ba chiar și față de trecutul nostru, prin răstălmăcirea sau falsificarea istoriei. De pretutindeni și ceas de ceas, prin mass media, prin Internet, auzi vorbe sau ți se oferă texte savant elaborate despre defectele noastre ca români, despre nimicnicia noastră românească. Oameni care și-au trăit degeaba viața, fără să producă nicio valoare, muște care se visează albine melifere, își descoperă vocația de critici și acuzatori ai neamului românesc, chemând la judecată poporul român, pe cei mai de seamă români, în frunte cu Mihai Eminescu, cu Ștefan sau Horia, aruncând asupra a tot ce este românesc umbra îndoielii, a derizoriului, a inconsistenței, a surogatului. A lipsei de autenticitate și de legitimitate!

         Am purtat pe acest subiect îndelungi discuții și consultări cu adevărați oameni de carte, oameni care duc pe umerii lor o autentică operă, o veritabilă carieră profesională, oameni cu o viață socială, de familie, normală, exemplară chiar. Români capabili să sesizeze motivațiile ascunse, oculte, ale acestor campanii de denigrare a românescului din lumea noastră. Din aceste discuții s-au desprins câteva concluzii pe care le consider capabile să orienteze eforturile noastre viitoare:

         Prima și cea mai importantă: suntem agresați pe diverse planuri, iar față de această agresiune cea mai bună strategie nu este cea defensivă, prin care să răspundem punct cu punct unor acuzații sau critici nefondate, deseori aberante. Ci este timpul să contra-atacăm promovând cu insistență valorile și aspectele care ilustrează capacitatea românilor de a excela, de a fi subiecte ale istoriei, fie la nivel regional, fie la un nivel european sau mondial!

         Un exemplu: suntem în permanență atacați – cum bine se știe, cu o tenacitate unică, de nostalgicii Ungariei Mari, care scornesc pe seama noastră fel și fel de basne, precum Simion Dascălul, cronicarul mincinos de odinioară. În mod deosebit pe mulți maghiari îi deranjează că ne sărbătorim istoria și ființa națională la 1 Decembrie! Le vine greu să ne vadă că sărbătorim România Mare, Unirea Transilvaniei cu Țara! Și scornesc fel și fel de motivații false, penibile, în neputința lor de a accepta evidența adevărului, a soluției date de istorie! Răspunsul nostru cel mai potrivit la toată mascarada propagandei lor anti-românești este să le punem oglinda în față, spre a vedea cu ochii lor câte parale fac! Văd paiul din ochiul nostru, dar nu văd bârna care le deformează complet percepția propriei realități. Trebuie ajutați frații noștri maghiari să-și vadă lungul nasului! Să le aducem aminte cu insistență, până le intră bine în computer, că Ungaria Mare după care oftează ei zi și noapte nu a existat! Repet: Ungaria Mare nu a existat! Este scornită de mințile înfierbîntate care confundă realitatea cu visurile deșarte de mărire! Ungaria așa zis Mare a fost un artificiu administrativ, o găselniță birocratică, a unui funcționar oarecare, numit Buest, decizie luată în 1867, de azi pe mâine, într-un birou, în urma unor intrigi și aranjamnte de culise. Ungaria așa zis Mare nu a fost o realitate istorică, împlinită printr-un eveniment de anvergură. Nici vorbă să se compare cu procesul prin care s-a ajuns la constituirea României Mari, proces care are la temelia sa jertfa a zeci, sute de mii de români!

          Prin jertfă se consolidează tot ce este trainic în istorie. Unde este jertfa ungurească la 1867?! Unde a fost jertfa ungurească atunci când, după un veac și jumătate de ocupație turcească totală, Budapesta este eliberată de armatele imperiale austriece? Să le aducem aminte celor care ne calomniază cu atâta pasiune, faptul rușinos, penibil, jenant, de care ne-am ferit să facem caz, că în armata care i-a alungat pe otomani din Budapesta și din Ungaria, nu a existat niciun combatant ungur! Repet: când turcii, care transformaseră Ungaria în pașalîc, au fost alungați de armatele unei puteri europene, creștine, în acea armată nu a fost niciun ungur care să fi ridicat sabia pentru gloria, liberatea sau demnitatea maghiară! Nici unul! La fel cum, în cele aproape două secole de ocupație turcească, păgână, nu s-a înregistrat niciun moment de rezistență, de opoziție ungurească la ocupația musulmană.

        Nota bene: principatul medieval ungar, creație a Bisericii Catolice, nu a avut o omogenitate etnică comparabilă cu a principatelor românești, între care includ și Transilvania. Nu întâmplător regii Ungariei de origine maghiară îi numeri pe degete, într-o jumătate de mileniu! Asta până la Mohaci, în 1527, când statul ungar dispare. Dispare Ungaria, dar nu și Transilvania, care continuă să existe! De ce nu dispare și principatul Transilvania  odată cu Ungaria, la 1527? Simplu de ce: pentru toată lumea, pentru toate cancelariile din acea vreme, Ungaria și Transilvania erau lucruri diferite, entități complet separate, care nu puteau fi gândite împreună! Dimpotrivă, în linii mari, Transilvania se afla în aceeași situație cu Moldova și Țara Românescă, fiind toate trei părtașe în mod firesc la aceeași istorie, la același model de organizare politică.

        Insistența cu care ne atacă detractorii maghiari ne obligă la gestul cel mai firesc: comparația între cel calomniat și calomniator! Foarte ușor și la îndemâna oricui este să constate că oportunismul și lipsa de demnitate este mult mai prezentă la liderii maghiari decât la cei care ne-au condus și reprezentat pe noi! S-o spunem pe șleau și pe înțelesul omului de rând: momentele în care să-ți fie rușine de tine că ești maghiar sunt mult mai numeroase și mai jenante decât cele care i-ar îndreptăți cât de cât pe români să trăiască acest sentiment dureros… Nu mai intrăm acum în detalii, dar aceste detalii de urgență trebuie adunate de istoricii specialiști și puse pe tapet, căci numai așa vom închide gura celor care și-au făcut o meserie din a calomnia tot ce este românesc!

         Ținem totuși să punem o întrebare pentru bravii noștri detractori maghiari, mai activi ca de obicei în preajma zilei de 1 Decembrie: Câți sunt românii care au făcut istorie pentru Budapesta, și câți sunt maghiarii care au marcat istoria pentru români? Câți sunt românii al căror nume a fost maghiarizat și se fălesc azi cu ei toți maghiarii, și câți sunt maghiarii cu nume românizat?… Să mi se ierte simplicitatea, aproape penibilă, a demersului pe care îl propun! Dar nu avem încotro și trebuie să ne coborîm la nivelul cerebral al celor care ne agresează, agasanți și insistenți cu orice ocazie! Să vorbim așadar pe înțelesul minții lor, împuținată de ură și năluciri deșarte!

      Avem nevoie, zic, de aceste două liste, riguros alcătuite, ca să le facem publice și să tranșăm odată și pentru totdeauna disputa artificială, nefirească, la care suntem obligați să participăm, oricât de neserioasă ni se pare nouă, românilor. Pentru cei ce vor face această operațiune, de listare a românilor care împodobesc Pantheonul unguresc, le recomandăm să verifice situația din satul Buia, unde s-au născut cei doi mari matematicieni Farkas și Janos Bolyai. Am prieten un istoric din Sibiu, care mi-a demonstrat că tatăl, Farkas din Buia, scris Bolyai, era român, că tot satul Buia era românesc pe la 1800, iar numele de botez Farkas, adică Lupu, este un binecunoscut nume de botez tipic românesc, larg răspândit la românii din Ardeal, din Maramureș! Din păcate acel coleg se teme pentru persoana lui și pentru familie să-și susțină ipoteza, adevărul!… Să-l ajutăm noi, dacă nu pe domnul istoric, atunci măcar pe domnul Adevăr să iasă în lume teafăr, întreg, nemăsluit!

        Același exercițiu nu ar strica să-l facem și cu ceilalți vecini, întrebându-ne câți ucrainieni, ruși, bulgari, sârbi sau greci au scris pagini de istorie românească, și câți români i-au fericit pe vecinii noștri și ar binemerita nu numai un cuvînt de recunoștință din partea acestora!… Dar ar merita ca în toate aceste țări, în Grecia, în Bulgaria, în Serbia, în Ucraina, în Ungaria, să înceteze prigoana împotriva celor ce simt românește și se consideră români! Oare cât vom mai tolera persecutarea și marginalizarea românilor fără a face auzit măcar protestul nostru, al românilor din România, care nu riscăm nimic demascând nerușinarea guvernanților vecini, a guvernanților noștri, complet surzi la suferința românilor din țările vecine?!

        Și mai pun o întrebare, tot pentru vecinii noștri unguri, pentru acei unguri care nu mai ostenesc blamându-i pe români în toate felurile: la Trianon, în 1920, s-a decis crearea statului Ungaria. Budapesta nu mai fusese capitala unui stat adevărat, suveran, încă din 1527, după dezastrul de la Mohaci. După 400 de ani, la Trianon, a apărut din nou un stat ungar. De data asta, pentru prima oară în istoria lor, ungurii erau majoritari în propria țară. Iar statul ungar era, pentru prima oară, un stat național! Comunitatea internațională le-a făcut ungurilor acest dar, iar ei, maghiarii, consideră că atunci, la Trianon, s-a produs cel mai mare dezastru din istoria lor!… Care e logica acestor resentimente? Cum puteți deplânge la nesfârșit dispariția granițelor care aparțineau altora, habsburgilor?! Nicidecum maghiarimii! Nu vă deranjează ridiculul situației?!

          Până la Trianon, vreme de 400 de ani, ungurii au trăit sub guvernarea și administrarea altora, ba a turcilor, ba a austriecilor. După Trianon, ungurii s-au trezit fără stăpân, liberi să se guverneze cum vor! Și știți dumneavoastră, frați maghiari, care a fost prima inițiativă a politicienilor dumneavoastră de atunci, a liderilor de la Budapesta? Care a fost primul lor gând de auto-guvernare maghiară, suverană și independentă pentru prima oară după 400 de ani? Nu știți, căci este tare jenant ce a decis, de capul ei, clasa politică din Ungaria! Au decis să trimită și au și trimis la București o delegație, de trei conți maghiari, care i-au propus regelui Ferdinand și lui Ionel Brătianu ca Ungaria să se lipească la România, într-un stat dualist, după modelul dualismului austro-ungar instituit în 1867!… Nici mai mult, nici mai puțin!

        Așadar instituirea unui dualism româno-ungar a fost proiectul politic cel mai dorit, speranța cea mare a politicienilor maghiari!… Lipsiți de exercițiul guvernării, al libertății, fruntașilor unguri le-a fost teamă de riscurile și provocările la care te supune suveranitatea. S-au simțit singuri și neajutorați, neasistați! Nu știau încotro s-o apuce! Cam la fel cum au reacționat țiganii noștri când au fost eliberați din așa zisa robie: s-au trezit și ei dintr-odată neasistați, și s-au întors pe capul boierului român să afle cu ce l-au supărat și să ceară să rămână mai departe sub pulpana sa!…

        Unde era disprețul politicienilor maghiari față de tot ce este românesc atunci când au venit la București cu căciula în mână cerșindu-ne întovărășirea?! Unde era dorul de libertate și neatârnare care animă, se zice, întreaga istorie a cavalerilor maghiari?!…

        Ceva asemănător s-a întâmplat și cu vecinii de la Sud, după Războiul de Independență purtat de armata româno-rusă. În urma acelui război, a înfrângerii Turciei, pe harta Europei a apărut un stat nou: Bulgaria. România, românii adică, de-a lungul istoriei au făcut mult pentru a-i ajuta pe patrioții bulgari să țină aprinsă flacăra identității etnice bulgărești. Poate de aceea, dar și din alte motive, fruntașii bulgari au venit la București, în delegație la regele Carol, cerând ca Bulgaria să se alipească la statul român, să devină parte componentă a regatului… Cine știe dacă nu era mai bine ca Ion C. Brătianu să nu se fi opus acestei idei?! În orice caz, dacă Bucureștiul ar fi acceptat să devină capitală a Țării și pentru bulgari, pentru locuitorii de la Sud de Dunăre, poate că alta ar fi fost soarta românilor din Bulgaria! Așa însă, într-o Bulgarie pentru a cărei apariție din neant au murit mii de români la ’77, minoritarii români au avut de îndurat un regim de deznaționalizare care continuă și azi, sub oblăduirea Comunității Europene… Aceeași situație și în Grecia, în Serbia, în Albania, în Ucraina… Aceeași politică mizeabilă de descurajare și aneantizare a românismului, a populației cea mai veche din această parte a Europei….

        Prin ce impuneau românii în fața vecinilor maghiari și bulgari? Prin faptul evident că în această parte a Europei, a lumii, statul cel mai vechi și mai stabil, cu o continuitate neîntreruptă de peste 600 de ani, era statul român. Nici în toată Europa nu găsești multe popoare care s-au învrednicit de o asemena performanță politică! Semn de cumințenie și de înțelepciune atât la nivelul domnilor, cât și la nivelul omului de rând de la talpa Țării!… Nu întâmplător românii se numără și printre cele numai câteva popoare din Europa care au fost în stare să elaboreze un cod juridic propriu, vestitul jus valachicum…

        …Da, oameni buni, așa s-au petrecut lucrurile după Trianon!  A fost un moment jenant pentru bieții unguri, iar noi, românii, ca niște veritabili domni, ca niște adevărați boieri, ca niște buni vecini, ca niște oameni oameni, ca niște români ce suntem, ne-am abținut să-l popularizăm, să-l mediatizăm și să-l comentăm! Să facem caz, ori, ferit-a Sfîntul, să facem haz! Căci comentariul, oricare ar fi fost, nu putea fi decât unul complet defavorabil ne-prietenilor noștri! Și poate că așa ar trebui să procedăm și în continuare! Să facem uitate asemenea momente de slăbiciune ale Celuilalt!

        Din păcate, abnegația ungurească sistematică, instituționalizată, de a lovi și calomnia tot ce este românesc, ne obligă să părăsim îndătinata noastră atitudine de a-i lăsa pe neprieteni în plata Domnului. Bunătatea noastră însă și bunul nostru simț sunt considerate de aceștia slăbiciune, prostie chiar! E timpul ca această impertinență bozgoră să capete răspunsul cuvenit, iar cei fără rușine să fie obrăzniciți și puși cu nasul la perete, să nu și-l mai ridice așa de sus fără niciun temei! Dacă nu se găsesc maghiarii de bun simț care să-i tragă de mânecă pe conaționalii lor mai zănateci – sau nu îndrăznesc!, să ne ocupăm noi, românii, de această trebușoară! Și s-o facem de data asta temeinic, cu sistemă! 

         …Avem nevoie, așadar, de o strategie bine pusă la punct prin care să contracarăm eforturile sistematice ale celor care, cu fel și fel de minciuni, ne calomniază și ne sabotează cu orice ocazie! Noi nu avem nevoie de minciuni, de alte calomnii ca să le răspundem, ci avem de partea noastră adevărul și nu mai putem întârzia cu punerea în funcțiune a acestei arme teribile: ADEVĂRUL!

         Și adevărul este de partea noastră în cele mai multe cazuri! Numai detractorii noștri au motive să se teamă de adevăr! Ceea ce înseamnă că îl avem de partea noastră și pe bunul Dumnezeu, care este, în fapt, alt nume al adevărului. Numai că trebuie să avem grijă mare: Dumnezeu, oricât ne-ar iubi, nu ne bagă și în traistă!… Ne-a iubit Dumnezeu atunci, la Alba Iulia, și a vegheat Sfîntul Duh la opera care se finaliza în acea zi de neuitat. Dar acel final fericit se împlinea prin fapte de vitejie și de dăruire apostolică a cărturarilor noștri, și datorită jerfei românești din acei ani teribili ai Marelui Război. 1 Decembrie s-a împlinit prin voia Domnului, dar nu ne-a picat din cer!…

       E 1 Decembrie! Tuturor românilor așadar, pentru fiecare român în parte și pentru întreg Neamul nostru cel românesc, inima și fruntea sus! Avem de ce! La Mulți Ani Frumoși!

 (Buriaș, 28 noiembrie 2010)