SARE PE RANĂ ŞI RÂNJETE LARGI ADUSE ÎN DAR SINISTRAŢILOR

SARE PE RANĂ ŞI RÂNJETE LARGI ADUSE ÎN DAR SINISTRAŢILOR

Autor: Cezarina Adamescu

            O vorbă românească spune: nu-i da omului cât poate el să ducă. Dar cât mai poate să ducă, ne întrebăm, bietul român, în situaţia în care ne-au adus capetele luminate din fruntea ţării? Cât va mai putea el suporta sărăcia, umilinţa, batjocura, asuprirea, birurile, sfidarea celor care s-au îmbogăţit pe seama oamenilor care i-au ales? De unde să mai găsească resurse de a renaşte, când totul în jurul lui e  noroi, apă, praf şi pulbere? Când, pe zi ce trece, se vede clar că ţara se afundă tot mai rău în hăurile în care ne-au împins iubiţii conducători…

            În mod paradoxal, în aceste clipe îmi vine în minte pericopa veterotestamentară din 1 Regi în care, Roboam, fiul lui Solomon, ajuns la domnie, îi asupreşte şi mai rău pe israeliţi decât fuseseră până atunci. El părăseşte sfatul bătrânilor care i-au cerut să le uşureze jugul şi cere sfatul tinerilor care crescuseră cu el şi care stătuseră înaintea lui. „Şi el le-a zis: Ce mă sfătuiţi să răspund acestui popor care mi-a vorbit, zicând: Uşurează-ne jugul pe care l-a pus tatăl tău peste noi?

Atunci tinerii care au crescut cu el, i-au vorbit, zicând: Aşa să vorbeşti poporului acestuia, care ţi-a vorbit, zicând: Tatăl tău ne-a îngreuiat jugul, dar tu uşurează-ni-l! Aşa să le vorbeşti: Degetul meu cel mic va fi mai gros decât coapsele tatălui meu. Tatăl meu a pus peste voi un jug greu, eu voi mai adăuga la greutatea jugului vostru; tatăl meu  v-a pedepsit cu bice, dar eu vă voi pedepsi cu scorpioane.” (1 Regi, 12, 8-11).  De notat că scorpionul era un bici înnodat cu plumbi. Aşadar, o pedeapsă infinit mai mare. Aşa şi poporul român, se trezeşte, din domnie în domnie, lovit cu bice, cu scorpioane şi cu cine ştie ce alte instrumente de tortură. De ce? Pentru că cineva trebuie să plătească nesocotinţa şi desfrâul sfidător al guvernanţilor. Şi cine altcineva decât cei care nu pot să se apere şi n-au instrumente suficiente pentru a riposta! Dar ferească Dumnezeu de mânia celui drept, ajuns la capătul răbdării! Vorba poetului: „hristoşi să fiţi,/ nu veţi scăpa/ nici în mormânt.”

            E un lucru bine ştiut: nu te duci la un mort, şi să râzi cu gura până la urechi. E nevoie de un minimum de bună cuviinţă şi decenţă. De asemenea, nu îţi arăţi faţa radioasă dinaintea cuiva care a pierdut totul: casă, gospodărie, animale, lucruri, bani, acte ori vieţi omeneşti. O elementară educaţie arată că e bine să ai un dram de solidaritate faţă de cel care suferă, chiar dacă în sufletul tău, nu-ţi pasă. Măcar aşa, de ochii lumii. Măcar când transmiţi cuvenitele condoleanţe, e cazul să fii serios puţin.

            O persoană oficială, un demnitar, trebuie, cu atât mai mult să dea exemplu de compasiune şi solidaritate cu cei care l-au propulsat în vârful piramidei. Să nu-i dezamăgească.

            Nu mi-au plăcut niciodată oamenii care vorbesc tare şi râd mult. Nu ştiu de ce. Poate pentru că eu sunt o tăcută? De asemenea, ţin să precizez că nu fac nici un fel de politică. Nu sunt în măsură să fac aprecieri politice. Las altora dreptul.

            De asemenea, nu i-am agreat pe cei care îşi fac loc cu  impertinenţă în faţă, lovind pe alţii cu coatele şi cu ţurloaiele, ba mai altoind la glezne pe cei din jur, pentru a-şi satisface propriile interese. În loc să-şi facă loc cu mintea şi cu inima.

            Ciudat. Parcă trăim Legile lui Murphy  pe viu. Dacă nu dorim ceva, exact aceea se întâmplă, fatalmente. Şi, în ultima perioadă, am avut cu vârf şi îndesat parte de aşa ceva. Şi dacă mulţi au zis: oricine, dar numai acesta să nu iasă în alegeri: exact ăsta a ieşit. Apoi: numai nenorocirea asta să nu ni se întâmple; ni s-a întâmplat aşa cum nu am dorit. Ca-ntr-un blestem care ne urmăreşte.

            Am tot sperat să nu fie aplicată  ambiţia preşedintelui de a se tăia pensiile, salariile bugetarilor şi toate ajutoarele şi îndemnizaţiile. S-a întâmplat în chip fatidic, tocmai acest lucru. Credeam că am scăpat de calvarul diminuării pensiilor şi iată că minţile diabolice ale guvernanţilor au născocit alte metode de a-i asupri pe oameni la sânge: mărirea TVA, impozitarea pensiilor, reducerea tuturor facilităţilor pentru persoanele defavorizate.

            Se nasc de aici întrebări legitime: Până unde? Până când? Pentru ce? Şi cu ce am greşit noi, oamenii de rând (adică aliniaţi în rând, precum oile care merg la sacrificare) – de suntem penalizaţi mereu şi mereu.

            Să vedem: penalizat vine de la „pena” adică vină. Dar mai înseamnă în limba italiană şi: ruşine. Mai vine şi de la penal.  Avem, aşadar o vină: vina de a ne fi născut, de a face parte, fatalmente, din acest neam ai cărui bravi conducători îşi masacrează supuşii. Şi până nu văd sânge, nu-şi astâmpără setea şi foamea. Urât blestem. Neam de vampiri. În 1993, în Westfalia de Nord unde reprezentam România într-o fraternitate europeană, unde se adunaseră creştini din 18 ţări europene, un etnic german mi-a spus, atunci când eu îmi apăram ţara, chipurile, spunându-i că nu avem droguri, SIDA şi prostituţie (nici nu aveam pe atunci, eram nişte dulci nevinovaţi. Ele aveau să prolifereze imediat după aceea).

            -Da, dar îl aveţi pe Dracula, mi-a replicat neamţul.

            Şi a trebuit să recunosc că în străinătate suntem receptaţi ca un neam de urmaşi de vampiri.

            Nu mă mir că astăzi, turismul în Ţara lui Dracula a înflorit, castelul contelui vampir este vizitat mai mult decât Muzeul de ştiinţe naturale „Grigore Antipa” ori Biblioteca Metropolitană, iar zilele acestea am aflat că unul din cei mai buni actori americani, Brad Pitt, vine în România să toarne un film despre Dracula. Simbolurile morbide au ajuns un blazon, puţin mai lipseşte să fie pictate pe drapelul naţional. Ca să se ştie din ce neam de sălbatici ne tragem.

            Să revenim. Zilele trecute, preşdintele României a ieşit din buncărele în care stătea ascuns precum un şobolan în zilele ciumei şi a purces, vesel nevoie mare, la locul inundaţiilor. Şi după ce a împărţit râsete şi hă-hă-ieli,  cu agreabilul său râs laaaarg, a început să-i certe pe bieţii oameni rămaşi fără acoperiş. Ba, mai mult, le-a spulberat şi ultima nădejde că s-ar putea cândva redresa, spunându-le că: ORICE VENIT TREBUIE IMPOZITAT! Fără comentarii. Era oare un moment potrivit pentru a pune sare şi ardei pe rănile lor?

            De asta aveau nevoie oamenii în clipa aceea? De astfel de veşti ucigătoare de speranţă? Parcă-i un făcut. România a ajuns un fel de poartă a infernului dantesc pe frontispiciul /sau stema căreia ar trebui scris: „Lasciate ogni speranzza, voi che intrati” – vestitul anunţ care atârnă de poarta infernului.

            Cu ce i-a ajutat preşedintele, în afară de faptul că i-a enervat, i-a admonestat că şi-au aşezat vetrele lângă albia râurilor, le-a spus că trebuie să treacă la muncă, să nu mai lenevească şi să aşteaptă de la stat venituri care nu li se cuvin. Şi doar e ştiut că ţăranul e cel care trage cel mai mult la jug: la câmp, în gospodărie, în familie, ba şi în interes obştesc.  Pentru ţăran nu există program fix, munca lui nu conteneşte niciodată, căci agricultura nu aşteaptă.

            Dar iată că anul acesta, nici la câmp, nici în gospodărie nu vor mai avea ce face: totul e compromis. Vor munci doar să-şi reclădească bordeiele. Dar cu ce le vor amenaja? Dumnezeu ştie.

            „Doamna blondă din sonete” ca să-l parafrazez pe marele poet, atât a ştiut: să meagă să-şi etaleze toaletele la ţară, ba mai mult, a avut îndrăzneala să întineze frumosul şi curatul port popular maramureşean, împopoţonându-se  în chip deşucheat, precum o pupăză vopsită, cu straiele sfinte ale neamului. Şi ce a făcut: de cum a descins din superba maşină (!!!???!!!) a început să le peroreze sinistraţilor despre noul „brand” turistic, care ar putea lua naştere acolo, pe locul unde râurile au ieşit din matcă, poate chiar pe locul caselor care o luaseră la vale, duse de viitură. Şi asta unde? În locul unde muriseră oameni, duşi de învolburata apă. Adică a întrezărit sâmburele unei afaceri grase, a unui eventual „tun” din care ar ieşi bănuţi frumoşi.

            Apoi s-a gândit să dăruiască ceva unui sinistrat: o bicicletă cu care să survoleze valurile tulburi….

            A doua zi, e drept, a venit cu câteva pachete de ciocolată pentru copii mai mici sau mai mari. Frumos. Că doar nu din buzunarul domniei sale erau cumpărate. Dar a mai făcut un gest care a rămas de pomină: a împărţit ţărăncilor pantofi cu toc cui. Stupoare!

            O femeie chiar i-a luat, gândind, probabil că şi ei or fi buni la ceva, îi va vinde şi-şi va cumpăra pâine.

            Alta, chiar i-a probat şi, cu toate că mergea şleampăt pe uliţa abia zvântată, era mulţumită: primise ceva de la guvern: semn că, are grijă tata guvernu’ de oamenii necăjiţi, nu-i lasă de izbelişte, iată le-a adus pantofi noi, lucitori, cu tocuri de 10 cm, pot face concurs Miss Sinistrata, 2010 – de Gherase Dendrino.

            Dacă frumoasa blondină şi-ar fi vândut măcar una din faimoasele sale poşete care costă mii de euro, poate că ar construi cu ei o locuinţă pentru amărâţii care stau în clasele şcolii, cu şase copii mici, care mănâncă, tot graţie grijii părinteşti a guvernului, câte şase cutiuţe de pateuri pe zi, başca vreo câteva pâini. Banchet, nu altceva. Risipă pe timp de austeritate.

            Dar măcar nu l-am văzut pe taica preşedinte spunând larg din guriţa până la urechi: fraţilor, uitaţi, vând ultima mea maşinuţă de lux pe care am primit-o şi vă construiesc aici un adăpost, până vă redresaţi…

            Nici un guvernant n-a făcut un gest  de mărinimie, să dea din „puţinul lor”, măcar o leţcaie în favoarea sinistraţilor. Preocuparea lor de bază în aceste momente de agonie a ţării este să-şi dea peste nas unii altora,  ba uneori şi poalele peste cap, să încurce planurile adversarului politic, pentru ca apoi, să poată spune cu satisfacţie: Aţi văzut ce hotărâre a luat ministrul? Aţi văzut ce prost merge partidul lor?

            Totdeauna al celorlalţi. Ceilalţi sunt de vină. Noi suntem îngeri.

            „Ceilalţi, iată iadul!” – spunea şi Jean-Paul Sartre. Poporul român a sintetizat genial această afirmaţie într-un proverb, e adevărat, prelucrat din pildele evanghelice: cel despre paiul  din ochiul vecinului şi bârna din propriul ochi.

            Mi-a plăcut însă, gestul onest al lui Mircea Badea care a dăruit una din maşinile lui, pompierului care şi-a pierdut propriul autoturism sărind să salveze câteva vieţi. Un gest cât se poate de grăitor. Fără fasoane pe tocuri.

            Lăsând ironia la o parte, nu putem să nu constatăm cu îngrijorare, că din zi în zi, starea României se alterează, că a început să miroase a stârv de la cap, că orbecăim în ceaţă şi acum şi prin noroaie (că astea ne mai lipseau!), că suntem mânaţi şi ne îndreptăm cu cea mai mare viteză spre căderea liberă în prăpastie, în abis, că suntem absorbiţi de o imensă gaură neagră.

            Şi asta în timp ce iluminaţii aleşi, rânjesc, presară sare pe rănile care mustesc sânge infectat, dau cu tifla, sfidează naţiunea.

            Analiştii politici, economici, sociali prevăd şi vin zilnic  cu ştiri apocaliptice, despre scumpirea întreţinerii cu 200-300%, scumpirea medicamentelor, reducerea oricăror facilităţi pentru omul de rând, impozitarea pensiilor, creşterea TVA, şomaj în masă. O societate muribundă.

            Nici măcar speranţa nu ne-a mai rămas. Măcar aceea ne mai ţinea de cald.

            Ne întrebăm clipă de clipă, ce-o să mai urmeze? Orice zi aduce o nenorocire, o măsură împotriva omului, o năpastă şi mai mare, ceea ce ne îndreptăţeşte să spunem în loc de: „Mai rău decât atât nu se poate”, un alt slogan devenit cruntă realitate: „Se poate şi mai rău”.

            Se poate să fim în continuare conduşi de aceeaşi oameni siniştri care şi-au făcut un scop în sine din nimicirea poporului român, în mod deosebit, a bătrânilor, a copiilor şi a celor care încearcă să-şi croiască un drum în viaţă, o familie, un cămin. Adică a tuturor.

            „O tempora, o mores!”

            Oare trebuie să ne acceptăm în mod fatal soarta?