Polemica despre teatru (2)

Despre festivaluri, selecţioneri şi altele despre teatru… (2)

Autor: Mihaela Dordea 

          Se pare că disputa dintre regizorul Claudiu Goga, directorul Teatrului „Sică Alexandrescu” din Braşov şi Cristina Modreanu, selecţioner unic al Festivalului Naţional de Teatru şi director al acestuia, a devenit polemică de-a dreptul. În atare situaţie, nu putem rămâne spectatori, cu atât mai mult cu cât ne dorim ca teatrul românesc să fie ce a fost cândva şi chiar mai mult decât atât..

            La scrisoarea deschisă a regizorului Claudiu Goga, Cristina Modreanu a răspuns! Noi, ca românul imparţial, redăm scrisoarea selecţionerului şi, nemulţumirea justificată a lui Claudiu Goga exprimată printr-o nouă scrisoare deschisă.

                                                                                                             Mihaela Dordea

„Despre puterea obișnuinței

Răspuns dlui Claudiu Goga

De-a lungul celor trei ani în care am avut responsabilitatea selecției pentru Festivalul Național de Teatru am explicat în multe rânduri – în articole, conferințe de presă și interviuri – care este conceptul gândit de mine pentru acest eveniment devenit principala ”vitrină” pentru teatrul românesc. Au fost multe comentarii, întrebări, acuzații chiar, cărora am încercat întotdeauna să le răspund, cum cred că e firesc să se întâmple. O fac din nou ca urmare a scrisorii deschise trimise de regizorul Claudiu Goga.

Intenția mea a fost de la bun început să aduc pe această ”platformă de prezentare” care este FNT spectacole contemporane, care să exprime diversitatea (atâta câtă este) a teatrului românesc de azi, care să descopere și alte feluri de a face teatru decât modelul unic, permanent reconfirmat în teatrul românesc ce are în centrul său viziunea regizorală. M-au interesat și spectacolele care tratau spațiul de joc într-un mod diferit, incitant și benefic pentru rezultatul final, și spectacolele în care actorul era invitat să renunțe la ”trăirism-ul” demodat al interpretării și antrenat să se exprime în alte feluri, și spectacolele care propun un alt limbaj scenic, cu o dimensiune fizică sau coregrafică mai accentuată, dar și spectacolele care erau contemporane prin tematica propusă și demonstrau, prin abordarea regizorală, o anume aderență la lumea în care trăim, dar și o calitate poetică a tratării materialului dramaturgic (cazul celor două spectacole produse la Brașov despre care dl Goga spune în scrisoare că n-a înțeles de ce au fost selecționate). Nu în ultimul rând, am gândit selecția spectacolelor românești astfel încât să constituie un ”showcase” care să stârnească interesul programatorilor din străinătate, iar selecția a ținut cont și de acest aspect, eligibilitatea acestor producții de către invitații din afara țării fiind unul dintre criterii. Principalele criterii țin, desigur, de calitatea artistică a producțiilor (lectura inovatoare/neașteptată/creativă a regizorului, piesă românească cu subiect capabil să intereseze și un public internațional, calitatea interpretării actoricești, ineditul propunerii scenografice, elaborarea profesionistă și în consonanță a tuturor elementelor spectacolului – coregrafie, muzica, decor, costume, proiecții video etc, dar și aderența la public)*.

Da, caut în teatru o abordare directă, percutantă și aderența la contemporaneitate, indiferent în ce mod se obține ea într-un spectacol – cu atât mai bine dacă se întâmplă într-un mod nou, surprinzător, inovator. Prefer acest gen de teatru unor creații estetizante. Credeam că e ușor de observat această opțiune, prin simpla parcurgere a listelor de spectacole din 2008 și 2009.

Revenind: cred, în ciuda insistențelor autorului care susține că n-ar fi așa, că scrisoarea dlui Goga e generată de o nemulțumire personală, aceea că nu i-a fost selecționat spectacolul. Cum altfel s-ar explica faptul că, deși regizorul susține că întrebarea privind criteriile de selecție îl frământa de trei ani, nu a pus-o decât acum? Avea nenumărate ocazii să o facă, din ianuarie 2008 când se afla printre membrii Senatului care au aprobat proiectul meu pentru FNT, dar și după aceea, în discuții personale sau publice, sub orice formă ar fi considerat că e mai potrivit. Nu în ultimul rând, dacă l-ar fi interesat cu adevărat subiectul criteriilor de selecție, ce anume l-a împiedicat să răspundă invitației mele de la începutul acestui an, trimisă tuturor membrilor Senatului UNITER, de a discuta și îmbunătăți împreună lista acestor criterii? N-a răspuns nimic atunci, dar întreabă care sunt criteriile azi, după anunțarea listei de spectacole selecționate, așadar ce spune asta despre onestitatea semnatarului?

Trec peste celelalte lovituri sub centură, absolut incredibile venind din partea unei persoane pe care n-am bănuit-o vreodată de lipsă de caracter, ca să ajung la subiectul scrisorii: spectacolul ”Puterea obișnuinței”, o piesă de Thomas Bernhard pe care Claudiu Goga a ales-o și montat-o cu pasiune și dedicație, crezând în ea, împreună cu un grup de excelenți actori brașoveni. Din păcate, pasiunea și dedicația nu sunt suficiente întotdeauna în teatru pentru un rezultat excepțional. Spectacolul semnat de Claudiu Goga nu reușește să transmită convingător ideile puternice, devastatoare ale dramaturgului, care vorbește despre răul sădit în noi de puterea obișnuinței, care anulează ce e mai bun și mai înalt în oameni – creativitate, inovație, genialitate, credință în valoare. Textul extrem de dificil al lui Bernhard rămâne în această montare un fel de ghicitoare sofisticată pe care actorii încearcă să o dezlege fără succes. Stilul de joc foarte concret, stanislavskian, nu este în acord cu abstractizarea ideatică propusă de dramaturg, ci o banalizează (nu e suficient un machiaj în alb sau un râs exagerat pentru a exprima alienarea personajelor). Se vede în spectacol încercarea de a reda caracterul abstract al personajelor, dar e o încercare căznită, ce confirmă încă o dată că o nereușită rămâne o nereușită, indiferent de cât efort a fost pus în ea. Am apreciat scenografia pe care o semna regizorul și atmosfera spectacolului, dar asta nu e de ajuns pentru a face un spectacol viu.

E foarte trist să constați asta, dar cred că tematica piesei se aplică foarte bine la o bună parte din munca depusă în teatrele românești azi: puterea obișnuinței s-a instalat în multe dintre ele, atât de eficient încât a subminat, paradoxal, până și montarea cu piesa ”Puterea obișnuinței”. Din păcate, teatrul brașovean e un exemplu perfect în privința efectelor „baterii pasului pe loc” de care e vorba și în piesă: acest teatru nu a avut în ultimii ani o evoluție notabilă pe scena teatrală românească, tânărul director și regizor Claudiu Goga – în care personal am crezut enorm la începuturile carierei lui – căzând în capcana plafonării, atât regizoral, cât și ca manager. Îmi pare rău că sunt nevoită să o spun, dar sper să aibă forța să o recunoască și să depășească acest moment fără a-i învinui pe alții că a ajuns aici.

În încheiere aș vrea să mai precizez că pentru ediția 20 a FNT am vizionat 116 spectacole în toată țara (lista a făcut parte din materialele de presă oferite jurnaliștilor la conferința de presă de luni, 14 iunie). Scrisoarea dlui Goga e lipsită de onestitate și din acest punct de vedere  – nu a fost nevoie niciodată de ”nenumărate insistențe” ca să merg la Brașov sau în alte părți, ci doar de încercări reciproce de a programa deplasările în așa fel încât să pot vedea toate spectacolele propuse din țară. Reacție tipică – fiecare director de teatru și fiecare regizor crede că e singur pe planeta teatrului românesc. Aș vrea să-i văd pe fiecare dintre ei încercând să împace 71 de instituții producătoare de spectacole câte sunt în România de azi, cu 4-5 producții noi în medie, dintre care unele refuză să facă o primă selecție pretinzând să le fie văzute toate producțiile!

Să sperăm că viitorul selecționer va reuși să mulțumească pe toată lumea.

Cristina Modreanu

*Lista integrală a criteriilor aplicate pentru selecție se găsește pe site-ul FNT: www.fnt.ro „

  „A doua scrisoare deschisă către selecţionerul Festivalului Naţional de Teatru, Cristina Modreanu

 Foto.Claudiu Goga

Apreciez gestul tău de a da răspuns scrisorii deschise pe care ţi-am adresat-o. Nu apreciez, însă, modul în care ai făcut-o, pentru că, pe de o parte, răspunsul tău nu face decât să ascundă într-o ceaţă preţioasă şi pretenţioasă problema de fond: ce vrei? cum gândeşti? care-ţi sunt criteriile?, iar, pe de altă parte, nu este decât o sumă de încercări de a manipula şi de a deturna atenţia de la problema de fond.

De aceea, scrisoarea mea va avea două părţi. Una în care voi demonta încercările de manipulare, iar cea de-a doua în care voi analiza, unul câte unul, criteriile de selecţie pe care le-am găsit, după cum ai recomandat, pe www.fnt.ro.

Cea de a doua parte este, cred, cea importantă (de aceea, cer răbdare cititorului pentru a o parcurge) şi invit, pe oricine este dispus, să se alăture acestei dezbateri, care, sper, va face bine teatrului românesc.

Prima manipulare: laşi să se acrediteze ideea că e firesc ca un selecţioner să fie întrebat, atacat, acuzat, controversat, în urma unei selecţii. Până la un punct ai dreptate. Da, un selecţioner nu trebuie să mulţumească pe toată lumea. Un selecţioner trebuie să convingă. Cu argumente! Iar tu eşti, pe departe, cel mai controversat selecţioner. Oare de ce?

A doua încercare de manipulare constă în acreditarea ideii că demersul meu vine în urma unei nemulţumiri personale, ca regizor. Am subliniat, cred, foarte clar, în prima mea scrisoare că nu despre asta e vorba şi am argumentat. Am spus clar de ce ţi-am pus aceste întrebări doar acum şi de ce n-am răspuns e-mail-ului pe care l-ai adresat Senatului UNITER.

„Uiţi”, însă, să explici de ce n-ai fost la Iaşi să vezi „Made in Est”, sau la Teatrul Mic să vezi „Hamelin”, sau (uitasem) la Teatrul Evreiesc să vezi „Miss Daisy şi şoferul ei” (n-a fost nici atunci şi nu e nici acum un reproş, e doar un amănunt).

Marea, imensa manipulare este însă alta. Te-am provocat la o analiză profesionistă a spectacolului „Puterea obişnuinţei” şi te-am rugat să-mi spui ce criterii de selecţie nu au fost îndeplinite. Nu mi-ai răspuns. În schimb, ai făcut ceea ce tu probabil numeşti o cronică de teatru prin care încerci că acreditezi ideea că spectacolul este slab. Operezi cu nişte consideraţii extrem de generale care conţin vagi urme de noţiuni estetice, pe care le îmbraci într-un limbaj stereotip (cu pretenţii intelectuale), limbaj care nu spune absolut nimic concret despre spectacol, dar lasă să se înţeleagă judecăţile tale de valoare, fără ca ele să fie argumentate. JUDECI, DAR NU ARGUMENTEZI! (În felul acesta nu e nevoie să vezi un spectacol ca să scrii despre el, e suficient doar să ştii ce imagine vrei să-i creezi.)

La un moment dat spui că stilul de joc e stanislavskian. Fals! E o minciună sfruntată în slujba manipulării – oricine ştie despre ce autor vorbim (Thomas Bernhard) ar tinde să creadă că o abordare strict stanislavskiană ar putea fi greşită şi, deci, ar putea să-ţi dea dreptate. Dar cine vede spectacolul îşi poate da seama că nu ai dreptate.

Apoi, decodifici intenţionat într-un mod simplist machiajul „în alb” – te-am citat –(machiajul nu e „în alb”!?) şi laşi să se înţeleagă faptul că e singura modalitate pentru a sublinia „alienarea personajelor”. Altă minciună. Altă manipulare.

La final, spui: „am apreciat scenografia pe care o semnează regizorul şi… atmosfera spectacolului…”. Mulţumesc. Dar greşeşti. Regizorul a semnat decorul! Costumele sunt semnate de Lia Dogaru. Un critic de teatru ar trebui să aibă proprietatea acestor termeni.

Ţi-am cerut o analiză profesionistă şi mi-ai oferit o compunere de elev în clasa a XII-a.
Ţi-am cerut să-mi spui ce criterii nu a îndeplinit spectacolul de la Teatrul „Sică Alexandrescu”, încât nu l-ai selecţionat. Nu ai răspuns. Eram de bună credinţă. Aşa cum tu nu ai fost când ai susţinut că Teatrul „Sică Alexandrescu” „nu a avut o evoluţie notabilă pe scena teatrală românească” şi că am căzut în „capcana plafonării”, ca regizor şi ca manager. AICI ESTE ÎNCERCAREA DE DETURNARE A PROBLEMEI. CĂCI PROBLEMA NU ESTE CÂT DE BUN SAU RĂU ESTE REGIZORUL / DIRECTORUL CARE TE ÎNTREABĂ DESPRE CRITERII; PROBLEMA ESTE CE RĂSPUNZI TU.

Despre mine, ca regizor, te las să crezi ce vrei. N-am să te contrazic nici în ceea ce priveşte aprecierea ta despre calitatea managementului meu, doar pentru a evita ca această scrisoare să fie prea lungă. (Poate cu altă ocazie.) Te întreb altceva. Eu sunt director de 8 ani. În fiecare an la Teatrul „Sică Alexandrescu” au fost, în medie, 5 premiere. La câte dintre cele 40 de spectacole ai fost? Îţi spun eu: maximum 4. În fiecare an organizez Festivalul de Dramaturgie Contemporană. La câte ediţii ai fost? Îţi spun eu: la niciuna. Cum poţi atunci să apreciezi activitatea teatrului? Citeşti în stele?

În ceea ce mă priveşte, cred că important, cu adevărat, este doar modul de selecţie. Criteriile. Aşa cum am promis, voi analiza criteriile care apar în regulamentul Festivalului Naţional de Teatru, criterii pe care înţeleg că ţi le asumi ca fiind necesare şi suficiente.

1. Calitatea artistică a spectacolului propus de producător

1.1.   lectura inovatoare/ neaşteptată/ creativă a regizorului

Criteriul mi se pare corect. Mi-e greu să cred că acest criteriu a putut opera, însă, în ceea ce priveşte spectacolul „Puterea obişnuinţei” atâta timp cât mi-ai mărturisit că nu citisei textul înainte şi nu ştiai nimic despre Thomas Bernhard (dacă, între timp, ai citit atunci aştept să discutăm, cu argumente, recurgând la o a analiză concretă text-spectacol).

1.2 piesă românească cu subiect capabil să intereseze şi un public internaţional

De ce un public internaţional? Şi cât de internaţional? Şi, dacă te interesează piesa şi nu spectacolul, de ce nu faci o secţiune de spectacole-lectură cu piese româneşti? Criteriul mi se pare discutabil şi vag definit.

1.3 calitatea interpretării actoriceşti

Criteriul mi se pare corect. Tu spui „excelenţii actori braşoveni”. Înţeleg că te referi la cei din spectacolul „Puterea obişnuinţei”. Nu mi-e clar, însă, dacă te referi la prestaţia din acest spectacol sau e o evaluare la modul general. Dacă e la modul general, cum poate „să bată pasul pe loc” o trupă cu astfel de actori. Ca un manager prost ce sunt, pe doi dintre aceşti actori eu i-am adus în teatru, iar alţi doi au avut multe împliniri în spectacolele mele de regizor plafonat.

1.4. ineditul propunerii şi realizării scenografice

În principiu, criteriul ar fi corect, dar cred că este insuficient definit. Cred că e prea puţin să analizezi ineditul propunerii şi montării atunci când vorbeşti despre scenografie. Şi, apoi, cum defineşti ineditul? Multe lucruri inedite n-au valoare. Revenind la spectacolul „Puterea obişnuinţei”, spui: „am apreciat scenografia (…) şi atmosfera spectacolului”.

            1.5 elaborarea profesionistă a tuturor elementelor spectacolului – coregrafie, muzică, decor, costume, proiecţii video…

Un criteriu total neclar. Mă văd în situaţia de a atrage atenţia asupra unui limbaj extrem de vag care, însă, la nevoie, poate justifica orice.

            1.6. aderenţa la public

Teoretic ar putea fi un criteriu. Dar care public? Am văzut cu toţii multe spectacole slabe care au mare aderenţă la public.

Şi gata? Atât? Doar atât e concludent pentru a aprecia CALITATEA ARTISTICĂ A UNUI SPECTACOL? Estetica teatrală încape pe un colţ de şerveţel?

1. CV-ul artistic anterior al creatorului spectacolului şi al trupei care îl pune în operă

Criteriul este relativ şi permite o selecţie arbitrară. Practic, împarte creatorii în două: cei cu origine sănătoasă şi ceilalţi. Şi apoi, marii creatori, cu CV-uri bune, nu pot greşi? Criteriul judecă creatorul, nu creaţia!!

1. Eligibilitatea de către programatorii invitaţi de Festivalul Naţional de Teatru pentru programele/ festivalurile de care răspund.

Cum măsori şi cum faci transparente criteriile programatorilor invitaţi? Şi cine sunt ei? Sau, poate, ar trebui ca directorii de teatre să ştie din timp cine sunt invitaţii Festivalului Naţional de Teatru şi să-şi facă repertoriul astfel? (Glumesc, desigur.)

Dincolo de titlul pompos (las de-o parte tamponarea limbii române) acest criteriu este o fiţă.

1. Adaptabilitatea producţiei la o scenă din Bucureşti.

Nu e un criteriu de selecţie, din moment ce tu accepţi varianta ca spectacolul să se poată juca la sediul unde a fost produs.

Şi gata? Asta e tot? ASTEA SUNT CRITERIILE? Foarte „complex” pentru un festival naţional!!!!

Îmi permit (pentru că mi-a sărit în ochi) să comentez doar una dintre atribuţiile selecţionerului – le-am găsit tot pe site-ul F.N.T. – aceea în care spui că poţi decide dacă te deplasezi sau nu pentru a vedea pe viu un spectacol, în baza unei înregistrări cu spectacolul, pe care ai vizionat-o în prealabil.

Care director de teatru, care actor, care regizor, care scenograf, care om de teatru acceptă
să-i fie judecată munca după o înregistrare? În cazul acesta poate ar trebui să-ţi trimitem cu toţii dvd-uri cu producţiile teatrale şi să le vezi acasă. Şi-atunci şi spectatorilor Festivalului Naţional de Teatru ar trebui să li se proiecteze spectacolele. Ar fi mai ieftin, nu? Că tot e criză şi că tot se face Festivalul Naţional pe bani publici. Şi, te rog să spui dacă e adevărat că în vinerea premergătoare zilei de luni, când ai dat publicităţii selecţia ai cerut unui teatru bucureştean dvd-uri cu spectacolele sale?!

O ultimă nelămurire. Nu mi-a fost deloc clar ce criterii nu a îndeplinit spectacolul „Puterea obişnuinţei” pentru a nu face parte din selecţia Festivalului Naţional de Teatru. Observ că din selecţie lipseşte şi spectacolul care a câştigat premiul UNITER 2010 pentru Cel mai bun spectacol. Ce criterii nu a îndeplinit?

De-acum îi las pe cei interesaţi să judece.

Închei cu o întrebare (cum altfel?) din „Puterea Obişnuinţei”: DORMI BINE NOAPTEA?

Claudiu Goga,

Directorul Teatrului „Sică Alexandrescu”,

regizor şi membru în Senatul UNITER

PS: Ironia sorţii, Thomas Bernhard mărturisea că a scris „Puterea Obişnuinţei” ca o critică adusă organizatorilor Festivalului de Teatru de la Salzburg.