Tradiţii şi obiceiuri de Paşti, în Bucovina de azi

Tradiţii şi obiceiuri străvechi, din preajma Sfintelor Paşti, în  Bucovina de azi

Autor: Preot Ilie Rusu

Regiune istorică, Bucovina, cu toate formele ei de relief, este aşezată în nord-estul Carpaţilor Orientali, parte integrantă a vechiului stat feudal Moldova, cu nenumărate bogăţii, cu rezervaţii naturale şi monumente ale naturii, cu drumuri comerciale : Cernăuţi – Suceava – Câmpulung – Bistriţa, mai apoi spre Maramureş şi Neamţ, cu monumente istorice şi de artă, cu salba de mănăstiri, ctitorii din vremea lui Alexandru cel Bun şi Ştefan cel Mare ori de mai târziu, pictate în vremea lui Petru Rareş, încât istoricul Dimitrie Onciul remarca: „Nicăieri pe tot cuprinsul românesc nu se află, pe un spaţiu atât de mic, atâta bogăţie de istorie românească, atâtea amintiri scumpe ale trecutului nostru. Bucovina este ţara clasică a trecutului românesc propriu-zis.”

*

În toate aşezările din Bucovina,obiceiurile şi îndeletnicirile legate de Sfintele Sărbători de Paşti definesc cu precădere personalitatea bucovineanului,un om liber şi puternic,gata să se elibereze de „balastul” care îl simpte aproape şi care poate să-i pericliteze curăţenia trupului său „îndesat” de muntean şi a sufletului său drept şi neîntinat de creştin.

Cu precădere, pe Valea Moldovei, pe Valea Bistriţei Aurii, obiceiurile şi tradiţiile Paştelui capătă o dublă semnificaţie în viaţa „cetăţilor”. Pe de o parte, aceste tradiţii fac să pregătească creştinul pentru sărbătoarea Învierii Domnului, printr-o curăţire trupească şi sufletească, iar pe de altă parte,tot prin aceste tradiţii şi obiceiuri se marchează venirea primăverii, o reînviere a naturii,a vegetaţiei, o pregătire arăturilor, a fâneţelor, a animalelor pentru păşune.

Toată această „tensiune” este pregătită firesc din prima săptămână din Postul Mare, numită în vechime, ca şi ultima săptămînă din Postul Paştelui, ”Săptămâna Mare”. Toate zilele din această săptămînă au semnificaţii aparte. Pe vremuri nu se ţesea, căci noaptea ar veni Sf.Toader şi ar încâlci iţele, iar alţii nu mâncau fasole pentru a nu face bube peste an.

Lunea este numită Lunea Curată, Lunea Vaselor sau Spolocania. Spolocaniile se fac în această luni, ori în duminica care o precede. Copiii pot mânca ce a rămas de cu seară, iar cei mari, atât bărbaţi cât şi femei beau mai mult spre „a-şi spăla dinţii de cărnurile rămase printre ei, şi care cărnuri ar spurca Postul „sau spre a-şi spăla gura şi stomacul să fie curaţi”. Pe de altă parte în această luni se ţine post,iar unele femei nu lucrează pentru a nu i se sparge vasele şi pentru a avea spor la furcă. În ziua spolocaniei gospodinele spală toate vasele, mesele, tot ce au la bucătărie, soba, vatra, chiar şi cheile, uşile, dulapurile se curăţă cu atenţie pentru a fi curate pentru Post. Înainte, toate acestea se frecau cu leşie (apă amestecată cu cenuşă), timp în care alţii se mai cinsteau între ei, motivînd că vor fi iertaţi deoarece vor ţine postul. Tot în această zi, gospodinele umpleau şi înăcreau borşul. Pentru ca borşul să fie acru, se obişnuia să se tragă de păr sau de urechi pe cineva din casă sau de pe drum, înăcrindu-se borşul, cum s-a înăcrit de supărare omul respectiv.

În marţea următoare se continuă cu spălatul vaselor, numită şi Marţea Vaselor sau Marţea Încuiată, cu trimitere la încuierea care ar face-o Sf.Toader pentru toate zilele precedente.

Miercurea este numită Strîmbă, pentru că este rea pentru poceli dar şi Frumoasă pentru că  acum ar zbura morţii la cer.

Tot în vechime Joia din prima săptămână a postului Mare era numită a Iepelor, ţinâdu-se pentru a se „mânzi” iepele.

Vinerea se urzeau pânzele,când cei vechi spuneau că Sf.Ilie doreşte să păscă caii Sf.Toader.Sâmbăta de acum este numită cu precădere „a morţilor”, sau a Sf.Toader, cea mai importantă zi din această săptămână în care de obicei femeile nu lucrează, pregătind coşul, coşarca pentru cinstirea morţilor care se face dimineaţa mai târziu la Biserica satului. În coşarcă sunt puse atât pomene, pâini, prăjituri, gogoşi, pampuşte (gogosi,n.r.),  tartine, alte dulciuri, vin, care se împart între credincioşi şi la cei săraci. O parte din acest „paos”, din această pomană, cu o lumânare este lăsată de femei pe o masă din Biserică, pentru a fi la pomenirea morţilor făcută în toate celelalte sîmbete din Postul Mare, până în Sâmbăta lui Lazăr. Această sâmbătă se ţinea înainte şi de cei care aveau albini, pentru a le ajuta la înmulţitrea stupilor. După aceste zile urmează o perioadă mai mare de „linişte” în ale obiceiurilor, până în sâmbăta Floriilor (a lui Lazăr).

În trecut, în Săptămîna Floriilor nimeni nu se spăla pe cap, deoarece îi creştea în cap fire de păr alb. Fetele, dacă timpul le permite, pun flori în grădină, pentru a le merge bine. Nu se plantează pomi fructiferi şi nici nu se pune în grădină nimic, deoarece se crede că ce va ieşi vor face numai flori, fară a lega, fără a face fructe.

Duminica este numită Duminica Floriilor, Floriile, Intrarea Domnului în Ierusalim. În această zi se sfinţesc la Biserică ramurile de sălcii, ”mâţâşorii”, care încep a înmugurii. Această ramură este dusă acasă şi aşezată la icoane pentru spor în gospodărie dar şi pentru fete pentru spor în dragoste.De asemenea ele se folosesc şi în caz de boală,punându-se sub perna celui suferind sau pentru îmbunătăţirea vederii. Cum va fi timpul în ziua de Florii, aşa va fi şi în ziua de Paşti, iar dacă de Florii ies broaştele atunci vara va fi frumoasă.

Urmează Săptămîna Mare, a Patimilor, în care se crede că dacă moare cineva, sufletul lui este dus în Iad, căci Raiul este închis, Cerul este închis. Această săptămînă este ţinută prin post strict. Marţea din această săptămînă se numea şi Marţea Sacă, ţinându-se pentru dureri de cap şi pentru ca să nu sece laptele la vaci. Cenuşa cu care se face focul în miercurea Paştilor, ca de fapt din toată această săptămână,era bună pentru straturi. În Joia Mare, a Patimilor sau Joia Neagră se credea că morţii veneau pe la vechile lor locuinţe şi ar rămâne până la Duminica Mare. Nu se spală rufe, ţinându-se ca o sărbătoare, iar dacă se pune cloşca pe ouă ea va scoate numai cocoşi. Se dă de pomană uliului, pentru a nu mânca puii vara. Se crede, că cine doarme în această zi va fi puturos tot anul. Din Joia Mare nu se toarce până la Ispas (la Înălţare). În această zi se cere ca toţi din casă să planteze un pom, crezând că se prind mai bine. Nu lipseşte nimeni seara de la Denia cea Mare, cînd femeile tămâiază la cimitir pe cei morţi. Cine posteşte din Joia Mare până la Paşti, se crede că va şti cu trei zile înainte când va muri. Se colorează, se vopsesc cu culoarea roşie ouăle. Se crede că dacă moare cineva în sat în această zi ouăle nu ies frumoase şi colorate bine. Vinerea Mare sau Vinerea Scumpă este ţinută cu stricteţe, ajunându-se, mai ales pentru arsuri. Nu se coace şi nu se seamănă nimic. Dacă plouă în această zi, anul o să fie bogat, dar zilele dintre Paşti şi Rusalii vor fi ploioase. Sâmbăta, dar şi Joia se face pasca, care are formă rotundă, asemănătoare cu scutecele lui Iisus. Cojile de ouă din care s-a făcut pasca se aruncă pe apă, pentru a vesti mai la vale, în josul rîului venirea Paştilor. În această zi, unica din an, femeile ar avea voie să-şi bată bărbatul. Cine moare în Sâmbăta Mare, nu este nici cu morţii nici cu vii. Din crucea de la pască se ţinea o bucată până la Sf.M.Mc.Gheorghe, când se dă la animale, pentru mană. Cine cade pe drumul spre Biserică, la Înviere, va avea mari probleme în acel an. În noaptea  de Paşti se deschid porţile Cerului, iar ceea ce ceri, Dumnezeu îţi va da. În ziua de Paşti, toţi membrii familiei, veniţi de la Înviere, se spală întru-n vas cu apă neîncepută în care se află un ou roşu şi un bănuţ de argint. Oul se pune pentru ca să fie toţi roşii şi sănătoşi ca oul, iar banul, ca să fie bogaţi şi curaţi ca argintul. Se gustă apoi, neapărat, prima dată din anafora de Paşti care a fost adusă în coşarcă unde sau sfinţit de preot bucăţi mai mici din cât mai multe feluri de mîncare,de la usturoi de leac până la bucăţi de carne şi ouă încondeiate. Aceste ouă fiind încondeiate, împistrite, pictate sau colorate sunt cu migală, create de gospodinele din Ciocăneşti (ca si-n alte localitati din Bucovina), pe tot parcursul Postului Mare, fiecare după gustul propriu care şi l-au format, împrumutat sau moştenit.

În vechime cu precădere, dar şi azi, unii gospodari, venind de la Înviere, cu lumânarea nestinsă ocolesc casa, pentru izgonirea celui rău. Nu este bine să se cearnă făină sau să se bage mâna în solniţa cu sare, căci îţi va transpira mâinile. Ciocnind ouăle, bărbatul cu femeia, a cui nu se va strica, acela va trăi mai mult. Vânătorii puneau în puşcă anaforă pentru a atrage de ea mai mult vânat. Dacă oul vopsit roşu, sfinţit de la Paşti,îl păstrezi patruzeci de zile fără să se strice este semn sigur că eşti un om norocos. Toată lumea în ziua de Paşti trebuie să tragă clopotele şi să bată personal toaca,semn al apostolatului şi al răspândiri prin el a vestei Învierii. Umblatul copiilor după ouă roşii este o continuare şi o transformare a vechi tradiţii când fiii se duceau la părinţi, nepoţii la moşi şi finii la naşi cu pască şi cu ouă,ciocnind şi stând la masă cu ei, mai ales în a doua şi a treia zi de Paşti. Ciocnitul ouălor, ca datină generală, se prelungeşte în toată Săptămîna Luminată cu reflexie până la Ispas şi Rusalii. În Săptămîna Albă, Luminată, Cerul este deschis, după tradiţie, până la Ispas, iar cine moare e fericit căci ar merge fără judecată direct în Rai, la Dumnezeu.

Toate aceste credinţe, tradiţii şi obiceiuri care se mai păstrează în mare parte şi azi am socotit să le menţionez deoarece definesc sufletul bucovineanului. Ele în cea mai mare parte nu contravin învăţăturii noastre creştine ci dimpotrivă o întregesc şi o fac accesibilă, în înţelesul ei, creştinului de rând.

Socotesc că dragostea de Dumnezeu, unită cu dragostea de Patrie şi de aproapele, cu deplina cinstire a eroilor care s-au jertfit pentru apărarea şi întregirea Ei, cu respectarea tezaurului nostru de tradiţii şi obiceiuri străvechi sunt virtuţi ce trebuie să stea profund înscrise în fiinţa şi conştiinţa fiecăruia dintre noi. Ele trebuie sădite în noi din fragedă pruncie ,ori unde ne-am afla,prin repetate exerciţii spirituale. De aici concluzionând vom afirma că tradiţiile şi obiceiurile strămoşilor noştri, sunt, prin rememorarea virtuoasă a lor, un profund exerciţiu spiritual.

Pr. Ilie Rusu