S-a ridicat la cer – Conf. univ. dr. Constantin Nicolae MĂLINAŞ

Autor: Gabriela Petcu

„Toţi suntem nemuritori. Dar trebuie să murim întâi” (Mircea Eliade)

Octombrie 2009. Culorile de verde arămiu se revărsau în cel mai frumos tablou al naturii. Toamna respira miresme de gutui coapte şi tufănele albe. Eram invitată de domnul George Roca la Oradea, pentru a participa la un eveniment în Tinca. Liceul „Nicolae Jiga”  împlinea 10 ani de la botezul cu numele marelui om de suflet, prilej pentru o frumoasă  manifestare. Au fost invitaţi speciali printre care şi scriitorul Constantin Nicolae Mălinaş pe care am avut bucuria să-l cunosc şi să petrecem împreună, câteva ore minunate.

Îmi amintesc privirea aceea care pe moment, nu am înţeles-o…În ochii săi,  jucau lumini şi umbre…un fel de bucurie amestecată cu nostalgie, cu îndoială dar şi cu oarecare consolare…cu întrebări şi răspunsuri deopotrivă. Un zâmbet fragil, se risipea printre cuvinte..însă cuvintele erau ferme. Aşa sunt şi acum, cuvinte scrise, rămase mărturie gândurilor şi faptelor sale.

Întoarcerea de la Tinca  spre Oradea, a fost o plăcere. Eram în maşină  împreună cu scriitorul George Roca, cu profesorul Iosif Popa şi cu cel care azi este la cer şi căruia îi dedic un gând etern, Constantin Nicolae Mălinaş. Se făceau glume într-o atmosferă de veselie şi încântare. Ziua era frumoasă, însorită şi colorată în toamnă ruginie. Uneori, îmi aruncam privirea în oglinda retrovizoare (eu conduceam) şi reuşeam să-i surprind pentru o clipă, chipul radios care răzbătea dintre gândurile adunate prea multe şi prea grele. Ajunşi în Oradea, l-am lăsat acasă…După ce ne-am luat rămas bun şi a coborât din maşină, George Roca mi-a şoptit „este tare bolnav…” Atunci, m-am întors brusc şi am privit în urmă. L-am văzut…da, era acolo şi ne făcea cu mâna…Am simţit atunci că nu îl voi mai vedea şi am înţeles toate acele lumini şi umbre din privirile lui. Îmi venea să plâng şi nu ştiam atunci că va veni şi timpul în care lacrima se înlocuieşte cu amintirea pentru că moartea nu este altceva decât o cale spre eternitate.

În ianuarie, am aflat că starea de sănătate s-a înrăutăţit. Se afla la un centru de recuperări…Am îndrăznit să-l sun. Şi mi-a răspuns. Glasul îi era stins dar duios…şi liniştit…se pregătea să meargă dincolo…

Azi, Constantin Nicolae  Mălinaş, este la cer. Dumnezeu i-a făcut loc printre îngeri iar noi, cei care l-am cunoscut, ne vom ruga pentru ca toate ce-au fost pe pământ, să fie în iertare. Eu ştiu că acolo, unde se află acum, este bine. Din acest motiv, nu am să plâng ci voi pune o mână pe piept, acolo unde sufletul pulsează iubire şi îmi voi îndreptata privirea spre cer, acolo unde începe nemurirea.

Dumnezeu să-l odihnească!

Cei doi buni prieteni, George Roca şi Constantin Mălinaş.

„Ne-am luat la revedere, i-am spus că plec în Australia
şi voi reveni la anul (în 2010). El s-a uitat la mine cu ochii înlăcrimaţi şi
mi-a şoptit la ureche: “Mălinu nu va mai înflori la primăvară!”

Fabulă  eternă
(lui George ROCA)

Două păpădii vorbeau alăturate
şi se încălecau pline de fiori în seminţe
– Suntem convinse că viaţa noastră
va fi mult mai bună când ne vom lua
va fi mai senină, mai liniştită,
 va fi mai de fiinţe!
– Vom fi căsătorite chiar de doua ori
  ce fericire!
  se vor naşte primii copii…
– Urmatorii, urmatorii…
– Şi vom trăi mult ridicate de subsiori,
vom trăi mult, până când…

– Nu va veni niciodată timpul să mori !
– Vom trăi peste fire!

Dar în clipa aceea a venit altcineva
le-a scuturat de toate
a venit o pală de vânt – au căzut,
s-au împrăştiat,
n-a mai rămas din ele nimic,
decât pământ în jur,
decât negrul pământ!
     

Morala:
Aşa este şi omul – păpădie
iar Dumnezeu o pală de vânt în vecie!

(Oradea, 12 ianuarie 2009 Constantin Mălinaş)

Gabriela Petcu

25 februarie 2010