LA MOAI IN RAPA NUI (II)

“Quae  pigeat  invenisse cave quae  siveris” – Publilius  Syrus
(Fereste-te sa cauti ceea ce ti-ar parea rau sa gasesti)

LA MOAI IN RAPA NUI (II)

Autor: Corneliu Florea
Ce bine ca se face lumina, poate îmi alunga hausul din cap stârnit de avalansele amintirilor personale si istorice. A trecut lunga noapte a ecuatorului, in care nici nu stiu daca am dormit, atât sunt de emotionat de aceasta calatorie. S-a facut o noua zi, s-a trezit si echipajul avionului, si-a adus aminte de noi, ne furajeaza în trecere dupa care ne spun sa ne punem centurile de siguranta ca, daca o sa fim cuminti, aterizam!! Intram pe o vale larga a Anzilor Cordilieni ce sunt înalti si atât. Ba nu, sunt goi, sterpi, par ca un gard înalt de uluci foarte vechi, cenusii, ferestruit cu vârfuri inegale acoperite cu fâsii de resturi de zapada. Nu sunt nimic altceva decât un gard natural între Chile si Argentina. E primava în Chile si jos în vale e verde, o frumoasa cuvertura brodata agricol si horticol. Apare si un colt din Santiago de Chile, un conglomerat urban de sase milioane de locuitori, aprope sau nu prea departe, jumatate din populatia întregii tari.
Aterizam dupa aproape douasprezece ore de zbor continuu. Extraordinar cât s-a dezvoltat tehnologa aviatiei într-un secol. Numai un secol de la aripile de libelula ale lui Vuia si Vlaicu la aripile avioanelor de astazi ce duc sute de tone prin stratosfera!! Ce mari sunt minunile oamenilor de stiinta pe lânga cele ale sfintilor din calendare, poate inventatori sunt niste sfinti, mai stii!! Mai opreste-te calator efemer, treci în rând si plateste levy de 132 de dolari americani, un fel de taxa de intrare în Chile, numai pentru nordamericanii anglofoni! Statut special, ce dragut! Treci apoi la al doilea rând, la politia de frontiera sa te întrebe de ce am venit si cât stai. Au dreptul, e tara lor, ei sunt stapânii, ei fac regulele. Pac, înca o stampila în pasaport si trec la al treilea rând, pe româneste coada, cea a vamesilor, coada serioasa si asta cu câini detectori de alimente, droguri si mai stiu eu ce, unde toate bagajele sunt trecute printr-o uriasa masina de scanare sa vada tot, sa stie cu ce intram în tara lor. OKey! Mi-a placut asta cu scanarea bagajelor la iesire, nu am mai întâlnit-o pe alte aeroporturi.
De la început îmi place atmosfera aeroportului chilian, curat, încapator, nu cu risipa de spatiu ca cel toronton. Îmi plac oamenii, comportamentul lor latin, tinuta lor vestimentara îngrijita, calcata. În locul tenisilor de tot felu – sneakers – au aparut pantofii lustruiti, iar în locul bluejeans ieftini, uzati, zdrenturosi au aparut pantalonii calcati la dunga. Femeile, ehi femeile, stiu sa mearga frumos pe toace de-ti fura privirea, au corp si tinuta tonica, atragator cordonata, îmbracate ordonat. Senini si deschisi, te privesc cu lumina din fiinta lor, omeneasca, nu cea de serviciu a nord americanilor. Foarte putina obezitate. Din cele cinci ore pâna la al treilea zbor s-au si dus trei, tot plimindu-ma si privind, parca as fi intr-un imens muzeu. Aeroporturile internationale într-un anumit fel sunt muzee ale prezentului, ale momentului în care treci prin ele, daca le privesti cu luare aminte. Spun multe despre societatea în care te afli. Traiesc aceiasi stare de surescitare cu mare consum bioenergetic pe care nu pot sa-l stapânesc de peste 24 de ore. Nu simt oboseala, dar sunt constient ca se acumuleaza treptat. Ma asez la o masa, nu-mi trebuie mai mult decât un expresso si ma refugiez în lectura despre Polinezia, despre Rapa Nui. Ma concentrez cu greu, ma deconcentrez usor, e atâta animatie în jur, e atâta murmur latin placut si meru acelasi refren cu por favor si muchas gracias! Timpul ma cheama spre noua înbarcare, în cea de-a treia corabie zburatoare, e tot un Boeing 767 –300! Oare nu-i un avion prea mare pentru o insula atât de mica? Nu stiu, deocamdata începe sa se umple, privind îmbarcarea pentru o insula atât de mica, mintea îmi ia razna într-o fabulatie: Insula e intradevar foarte mica si pierduta în imensitatea pacifica, încît pilotii nu o vad, nu o gasesc întotdeauna, se tot învârt încoace si încolo pâna ce li se termina benzina si cad în ocean. Plosc! Mai departe, se pare ca rechinii si-au facut un reflex, se uita tot timpul spre cer si când vad un avion se i-au dupa el si nu se lasa si câteodata nu dau gres…
În fata mea s-a oprit o doamna între doua vârste, cele de la urma, care zâmbind, cum alt fel, îmi arata ca are locul de la geam. Îi zâmbesc, ma ridic, o ajut sa-si puna bagajul deasupra si ea zice Muchas gracias, caballero! Sa cad pe jos de caballero ce sunt si îngân un my pleajure! O, you speek english, are you a englishmen? No, I am romanian! Romanian!?! Îmi trage o masuratoare pe verticala si adauga deschis: what a pleasure!!  Am avut o companie de zbor deosebit de placuta, interesanta si instructiva cu aceasta doamna între doua vârste, cele de la urma, pe care le-a decorat cu ruj si fard discret, cercei, lantisor si inele, cu îmbracaminte aleasa Dar, astea tin de aspectul exterior, când vorbea, si a vorbit tot timpul, se impunea si predomina toate subiectele atinse. Tot cunostea, era o enciclopedie rujata si bineînteles vroia sa stie mai mult, orice, drept pentru care mi-a pus vreo doua – trei sute de întrebari si la orice raspuns primit avea un lung comentariu pe care-l termina cu una sau mai multe întrebari. Ma amuza, parca eram descusut de umbra altora. Cel mai mult se învârtea în sfera politico-sociala, ajungând sa-mi spuna ca e socialista. În Argentina, ea venea de la Boenos Aires si mergea în Tahiti, toti lucratorii sunt de stânga, comunisti, intelectualii cu discernamînt social sunt socialisti, cei bogati sunt bolnavi sau radicali, iar armata nu stie altceva decât sa urzeasca hunte. Partidul comunist din Argentina e foarte vechi, din primul razboi mondial, are multi si adevarati comunisti. Si dintr-odata trece la: voi românii nu ati avut comunisti adevarati, la voi comunismul l-a adus rusii ca dominatie si tiranie! Comunismul argentinian înseamna cu totul si cu totul altceva. Viseaza frumos; egalitate în drepturi si bunastare sociala, libertate cu respectarea îndatorarilor sociale, randament si justitie. Rusii nu au avut comunism adevarat, iar pe voi v-au nenorocit din nou!! Mi-a vorbit cu amanunte despre ocupatia României de catre rusi si de tradarea americanilor, pentru ca americanii tradeaza întotdeauna în afacerile politice de dominare, la fel ca englezii si rusii! Nu am avut ce comenta, avea dreptate, o ascultam si zâmbeam aprobativ, eu am trait patruzeci de ani ceea ce îmi explica ea mie. Totusi, Senora nu a fost multumita de atitudinea mea fata de comentariul ei. Sa ma convinga a adugat ca ea a citit ce au scris legionarii români din Buenos Aires despre comunismul din Romania, fiind prietena buna cu un profesor universitar, psiholog, fost mare legionar. Nu m-am aratat uimit, banuiam cine-i prietenul, asa ca m-a întrebat direct, perforându-mi retina cu privirea ei sfredelitoare, ce parere am despre legionari. Simplu, i-am raspuns ca respect mult generatia lor sacrificata, ca la vremea aceia au format cea mai valoroasa miscare nationala româneasca si ar fi putut face mai mult daca, ar fi fost mai putin religiosi si mai mult realisti. Acum e prea târziu, pentru ei, pentru România care de atunci nu a mai avut o generatie atât de devotata si nici nu va mai avea. Se vede ca astepta altceva de la mine dupa efortul ei, nu sa ma leg de conduita lor crestina. Imediat ma întreaba eu ce religie am. Ce-a primita de la parinti; sunt crestin ortodox. S-a linistit, intrase în panica. A continuat cu interogatoriul ca la politia politica, întrebându-ma de care parte sunt, din ce partid fac parte. Niciodata nu am facut parte din vreun partid, încerc sa fiu un om liber, fara idoli, stapâni si partide! M-a încoltit, spunându-mi în fata ca asta-i mai mult decât o naivitate. Taios a spus-o, încât sunt sigur ca în minte avea ideea de tâmpenie. I-am raspuns ca stiu, îi dau dreptate si asta a dezarmat-o pentru o clipa. Numai o clipa, pentru ca imediat a tocat si spulberat fantezia omului liber în actuala societate umana, direct, drastic, argumentat, ajungând pâna la ideea ca cei ce nu se implica în starea si miscarea societatii, desi o cunosc, sunt perfizi, sunt dezertori generatiei lor ce se implica în îndreptari, ameliorari, schimbari pozitive. Exceptional, iata-ma vazut, chiar acuzat, ca dezertor perfid al generatiei mele si ce sa zic: ca întreaga mea generatie româna dezertat! Din întreg întotdeauna lipsesc exceptiile, care nu pot contabalansa starea sociala. Nu, sunt convins ca cunoaste axioma, dar tocmai pentru asta o întreb daca ea s-a implicat în îndreptari, ameliorari si schimbari sociale. Ma priveste patrunzator, superior si afirma cu mândrie! Felicitari si unde ai ajuns cu îndreptarile, ameliorarile si schimbarile? De data asta, privirea si fizionomia fetei sale se schimba în una trista, a dezamagirilor. Îmi pare rau, cred ca am mers prea departe, am atins un punct sensibil. Pentru prima data îsi ia privirea de la mine si se uita pe geamul pe care intra tiptil o noapte. O noapte în noaptea trecutului…
Schimb discutia, întreb daca a mai fost în Tahiti. Se întremeaza, ea s-a nascut în Otahiti, asa pronunta ea Tahiti, s-a maritat cu un argentinian si au trait la Buenos Aieres, acum s-au retras in Otahiti, in Argentina au ramas doar copiii. Din poseta scoate si-mi arata un mic album de familie si, asa discutia continua pe alt fagas, lasând în urma istoria si starea politica a lumii…
Pe neasteptate, suntem anuntati sa ne punem centurile de siguranta, începe coborârea în vederea aterizarii în RAPA NUI. Ajung! Când au si trecut 3700 de kilometri de Ocean Pacific?! Au trecut odata cu vorbele noastre, cu ideile noastre; bune sau gresite, potrivite pentru unii, nepotrivite pentru altii, dar ce bine te poti simti în compania unei persoane luminate si predispusa discutiilor libere, comentariilor deschise. Mi-a creat o buna dispozitie, amuzant, nu credeam ca în aceasta calatorie, cineva, cu totul necunoscut, sa-mi vorbeasca cu atâta patos de legionarii români. Senora îsi deschide poseta si se cauta în oglinda ei. Totul se apropie de un anumit sfârsit, eu ma întorc la sfârsitul fabulatiei mele: Cica, polinezienii rapanui vad mai bine si mai departe decât noi, continentalii, vad pâna în miezul universului de unde marea forta – mana – le transmite daca de insula lor se apropie un avion cu oameni pasnici, prietenosi sau nu. Daca sunt calatori pasnici, atunci ei fac un foc mare sa vada pilotii insula, sa aterizeze lânga foc unde vor fi asteptati cu bunavointa. Daca nu-s de treaba, nu fac focul spre bucuria rechinilor! Vad focul!! Aterizam cu bine. Ne luam ramas bun, ca doi prieteni vechi, vechi prin anii care-i avem amândoi, ce traim în acelasi timp în societati diferite, în care suntem prelucrati si fasonati mai mult cum vrea ea, societatea, decât am vrea noi sa o amelioram, sa o îndreptam! Îi doresc drum bun în continuare. Dupa escala de aici, Boeingul se va ridica din nou pe aripile lui înca sase ore pâna în Tahiti, la Papeete, cel mai mare oras din Polinezia Franceza si unul dintre cele mai frumoase din lume cum îl prezinta senora, unde, când va ajunge va fii o frumoasa dimineata otahitiana.
Cobor într-o lume ce pâna acum mi-a fost foarte îndeparta, unica pe acest pamânt, misterioasa, în RAPA NUI. Am venit aici si pentru Ica, sunt cu ea în suflet. Sunt la capatul unei calatorii continue de 31 de ore, dintre care 21 în aer si zece în aeroporturi. Nu simt oboseala, fiindca o ciudata bucurie a necunoscutului dorit ma stapâneste, îmi da energie. Aeroportul e mic, cochet, animat si primitor fata de cei veniti de departe, de pe alte continente, la aceasta ora târzie. Toti sunt asteptati si întâmpinati cu ospitalitate si o ghirlanda de flori naturale pentru a o pune în jurul gâtului celui sosit. Eu fac parte dintr-un tur organizat de agentia turistica ‘’Gateways International’’. Il vad pe cel ce tine cartonasul în mâna cu numele agentiei. Facem cunostinta, imi adreseaza cuvintele de bun venit, mai asteptam sa vina si ceilalti, facem cunostinta si plecam la hotel. E noapte, hotelul nu e departe, e la marginea oceanului pe o faleza înalta. La receptie suntem primiti cu zâmbet polinezian – da, e foarte diferit si placut – totul e stiut si aranjat. Mi se înmâneaza un plic adresat personal cu ‘’Iorana, welcome to Rapa Nui‘’ din partea agentiei turistice cu tot programul sederii mele pe insula. Iorana este salutul folosit de polinezienii rapanui si tot asa se numeste si hotelul, care e însirat sub forma unui imens motel pe faleza, între o curte cu flora polineziana exotica si abundenta si un gazon verde spre ocean din care se aud greieri cântând. Greieri!! Greieri în Rapa Nui?!? Cum au ajuns aici? Cine i-a adus de la mii de kilometri? Când? Greieri ca acasa în România sau ca cei din gradina noastra din preria canadiana.
E miezul noptii, am deschis usa de la terasa sa aud greierii din gazon si câte un câine din departare. Deodata aud Boeing-ul ce si-a luat zborul spre Tahiti de pe aceasta foarte veche picatura de lava, ce masoara doar sasesprezece kilometri lungime pe zece kilometri latime, dar ce istorie si ce arta s-a dezvoltat pe ea, am citit ca este fara asemanare în lume, de mâine am sa o traiesc!
Telefonul suna desteptarea si aud valurile oceanului, ies pe terasa si le vad. Polinezienii de demult stiau sa le citeasca, descifrau semnele de pe valuri precum amerindienii urmele si semnele de pe ierburile preriei. Nu glumesc, a fost o mare percepere, o eruditie de milenii, stiintele au întrecut-o, într-o zi si stiintele de astazi vor fi întrecute. Lasa dom’le meditatia matinala, intra în program, îndata va începe turul cel mare al insulei minune.
Dejunul e dejun, ca în Europa si America Latina, nu brekfast with doughnut and coffee precum cel nord american, în care gogoasa e un aluat cu tot felul de gusturi si arome artificiale iar ceea ce numesc ei cafea e un fel de apa amaruie de culoarea cafelei. Ce sa aleg dintre sunci si salamuri, dintre brânzeturile etalate, omleta si cârnaciori, plus unt, majunuri, patiserie, sucuri diferite, apa pentru tot felul de ceaiuri si în sfârsit cafea cu aroma si gust de cafea buna. Si tot privind nehotarât, ramân flamând precum magarul între doua clai de fân, nehotarât din care sa înceapa. Sa-mi fie de bine, e ora noua, trebuie sa plec. Soseste un microbus din care nu coboara un tânar cu fata deschisa si având trasaturile polinezienilor pe care i-am vazut în Hawaii, ghidul. Facem cunostinta, apoi cu ceilalti calatori veniti din departari sa admiram moaii insulei, numita si buricul lumii de locuitorii ei. Daca ei zic, o fi, desi multi locuitori din alte parti ale lumii îl pretind la ei in tara. Eu, românul, cred ca este Muntele Retezat, doar se vede, domnule, cu ochiu liber unde o fost taiat, zâc hateganii.
Acum vad insula ziua, e verde polinezian cu multa vegetatie. Întâi, trecem prin Hanga Roa singura localitate de pe toata insula, capitala, aproximativ patru mii de locuitori. E cu totul altfel decât cu ce suntem obisnuiti in Nord America sau aievea. Strazile bine pavate aglomerate cu tot felul de masini, au trotuare largi pe care trec polinezienii autentici cu fete placute, calme amestecati printre calatori, vizitatori de tot felul si câini de toate corciturile. Free and friendly dogs spune ghidul, adaugând ca ei merg numai pe trotuare si nu deranjeaza pietonii fiindca ziua au un comportament civilizat, ca oamenii. Bine de stiut ca ziua au comportament uman iar noaptea unul canin. Trotuarle sunt strajuite de case cu un singur nivel, modest întretinute, înconjurate de vegetatie luxurianta crescuta în voia Naturii, flori exotice de tot felul, agatate în glastre sau prin gradinite de flori lasate tot în grija Mamei Natura. Iesim afara din Hanga Roa si peisajul se schimba, e ondulat din vremea formarii insulei din lava erupta de trei vulcani în urma cu vreo trei milioane de ani, dupa aprecierea specialistilor. Toata Polinezia este formata din insule vulcanice vechi si trebuie sa fi fost un spectacol atragator pentu cei din univers privind aceste focuri de artificii naturale, prin care terra le dadea semnale luminoase ca zamisleste o lume unica în mijlocul albastrului Pacific. Spectacol grandios care a durat milioane de ani, ba si acum din când. Vegetatia insulei e mult redusa, aspect pastoral cu pâlcuri de pomi. Drumul este paralel, aproape paralel, cu tarmurile insulei si asfaltul s-a terminat, nu e rau, dar parca altfel ar trebui sa fie la un asemenea trafic turistic international, mai ales ca insula este si sub patronajul UNESCO, fara sa-l mai mentionam si pe cel chilian.
Atragator este sa asculti istoria lumii sub forma de poveste. Povestesc si eu din cele citite, imaginându-mi cadru de atunci: … a fost odata, de mult de tot, un strop de insula într-un ocean de valuri fara de sfârsit. Dupa ce ca a fost atât de mica, într-o zi s-a zguduit napraznic si s-a rupt din ea o mare parte, care s-a scufundat, nimeni nu stie cât de adânc. Astfel insula a ramas si mai mica pentru locuitorii ei, a caror stramosi venisera de pe o alta insula, dar nici unul nu mai stia de unde. Cei ramasi, strâmtorati de griji si temeri, au hotarât ca trebuie sa caute insula de unde au venit stramosii lor, sa vada daca se pot întoarce din nou acolo. Ariki Hotu Matu’A (regele) împreuna cu Tangata Honui (batrânii întelepti) au ales sapte barbati, cei mai puternici si hotarâti, sa plece cu un catamaran, sa caute insula stramosilor. Si au plecat. S-a facut luna plina de cinci ori si catamaranul înca nu s-a întors. Cei ce îi asteptau cu rabdare si încredere în Make – Make (creatorul lumii si al Polineziei) îsi ziceau doar ca, de tare departe trebuie sa fii venit stramosii lor daca de atâtea ori a fost luna plina si înca nu s-au întors. Abia când s-a facut a sasea oara luna plina s-au întors cei sapte cautatori ai insulei stramosilor lor. Erau obositi si necajiti. ‘’Am fost pâna la Te Pito o Te Henua (adica buricul lumii) dar nu i-am gasit pe stramosii nostri‘’ a zi Matato’a (conducatorul catamaranului). ‘’Pâna la buricul lumii, asta trebuie sa fie tare departe! Cum e acolo’’ au întrebat mai multi. ‘’E tare frumos, plin de paduri si pasari, dar nu sunt oameni’’. Atunci, Ariki Hotu Matu’A a hotarât ca o parte din ei se vor stramuta acolo, pe buricul lumii. ‘’Vom face doua catamarane mari, mai mari ca niciodata si ne vom pregati de drum lung, ce va tine pâna ce luna va fi de trei ori plina’’ Se pare ca asa a fost cu adevarat. Din mica insula vulcanica, numita Rapa Iti, care a suferit un mare cutremur, prabusindu-se o parte din ea pe fundul oceanului, au plecat, dupa explorarile celor sapte, doua catamarane conduse de Ariki Hotu Matu’A spre Te pito o te Henua, adica buricul lumii, în primele secole ale primului mileniu, dupa cum socotesc europenii timpul. Azi se stie ca, între Rapa Iti (Iti înseamna mic) si insula Te pito o te Henua sau mult mai cunoscuta sub numele de Rapa Nui (Nui înseamna mare) sunt vreo 4000 de kilometri, iar polinezienilor de atunci, aproximativ cincisprezece secole în urma, le-au trebuit luni de zile sa-i faca pe valurile oceanului în catamarane fara busole, doar dupa astrii, pasari si valuri. Si cu ochii deschisi, îmi imaginez cum a fost acea calatorie de zile si nopti nesfârsite, când leganati pe orizonturile fara orizont ale oceanului, când izbiti de valuri si vânturi naprasnice, îngramaditi claie peste gramada cu totii, uzi sau arsi de soare cu resurse de supravietuire minime, traind mai mult din milostenia oceanului. Atunci, de undeva, din pretutindenea universului au fost ajutati cu totii de acea forta supranaturala, numita mana, sa poata rezista, sa învinga oceanul si sa ajunga cu bine pe buricul lumii! Ghidul nostru vorbeste întruna de mana, o forta extraordinara de vointa si putere, prin care stramosii lor îndepartati au putut sa ajunga cu bine pe insula. În memoria lor au cioplit si ridicat moaii, în cinstea îndepartatilor predecesori si totodata ca multumire misteriosului univers ca ia înzestrat cu mana! Peste tot în Polinezia se vorbeste despre mana si prima data am auzit despre ea în Hawaii, unde un polinezian hawaian ne-a vorbit de aceasta forta sacra din univers pe care au avut-o predecesorii lor sa ajunga în acest arhipelag plutind mii de kilometri pe catamarane, învingând multe zile stihiile oceanului. Nu este numai o forta fizica ci si acea putere spirituala ce da tarie corpului sa nu se lase înfrânt în fata marilor greutati, dificultati, privatiuni. Mana este acea misterioasa fota din univers ce îmbogateste sufletul polinezienilor dându-le autoritate si încredere de conducatori, de învingatori. Aceasta mana o au si pasarile ce zboara neîntrerupt zile si nopti deasura oceanului în migrarile lor si unele animale ce înving primejdii de nebanuit. Plante si semintele au mana plutind neîntrerupt pâna ajung pe insule îndepartate unde se înfiripeaza. Prin mana s-au creat moaii.
Am ajuns în capatul nord estic al insulei, la RANO RARAKU, panta unui vulcan de sub craterul lui stâncos, unde a fost marea cariera de tuf vulcanic din care s-au sculptat moaii. Aici se afla cel mai vechi si mare atelier de sculptura al lumii în aer liber, unde vreme de câteva secole, s-au cioplit si finisat aproape o mie de moaii (inventariati 887) si au fost apoi transportati în toata insula, majoritatea în apropierea tarmurilor si înaltati pe niste platforme sacre numite aku. Specialistii, antropologi si arheologi, înca dezbat metodele de transport si înaltare, având în vedere ca unii din moai au zeci de tone iar polinezienii rapanui nu aveau animale de tractiune, necunoscuta fiindu-le si roata. În acesta cariera de tuf vulcanic s-a deschis un imens atelier de sculptura unde fiecare clan îsi avea un spatiu a lui, în care lucrau de obicei cinci, sase oameni timp de un an sa ciopleasca si sa finiseze un moai, sub conducerea unui maori – sculptorul maestru. Cioplitul era foarte anevoios fiindca se facea cu dalti si ciocane de piatra, din bazalt, iar slefuitul se facea cu piatra ponce. Cu toata aceasta tehnica rudimentara, care a ramas aceiasi de-a lungul secolelor, se observa o evolutie artistica continua, pâna într-un moment istoric când totul a fost abandonat dintr-odata. Din nefericire tuful vulcanic este de fapt o cenusa vulcanica suprapresata, deci o roca fragila în fata timpului, ceea ce a dus si duce la degradarea neintrerupta a moailor, în special a fetelor, a capului. Si înca nu este un program adecvat de restaurare si conservare spre rusinea forurilor internationale care pretind ca le patroneaza! Pe pantele de la Rano Raraku se afla un complex istoric de arta unic în lume, format din cariera de tuf vulcanic si urmele certe ale un vast atelier de sculptura, împreuna cu cel mai mare muzeu de statui monolitice din lume, în aer liber. În acest chip l-am vazut eu si îl retin, comparând cu tot ce am vazut prin lume pâna acum. Sunt 397 de moaii în total numai în acest loc. Cândva, cu secole în urma majoritatea erau în pozitie verticala, acum sunt culcati pe spate ori pe o dunga, altii sunt îngropati pâna la umeri ori pâna-n gât. Chiar si în aceste pozitii, plimbându-te pe aleile dintre ei esti cuprins de o înfrigurare emotionala puternica, având impresia ca te afli într-o alta lume, nu pentru faptul ca e din piatra ci pentru ca fetele lor exprima atât de mult mister, parca toate necunoscutele universului sunt pe fata lor. Toate tainele artei sunt împietrite în ei.
Si în contrast cu acest fara de asemanare spatiu valoros al civilizatiei umane, vizitat de calatori veniti din toata pretutindenea lumii, te izbesc conditia drumului neasfaltat si rau, a facilitatilor de la parcarea intrarii. Desigur nu pentru ele venim aici, ele fiind doar necesare, dar frapeaza neplacut, da nastere la comentarii critice, mai ales când ti se spune ca insula este în patrimoniul UNESCO, sub egida ONU si teritoriu special al republicii chiliene, acum în secolul XXI-lea. Este înca un exemplu ca de la înaltele lor tribune se raspândesc doar vorbe goale. Mai bine era daca insula era sub patronajul scandinavilor sau germanilor. Am dreptul la opinie personala, nu? E legitimat de ONU!
Plecam mai departe, spre AHU TONGARIKI unde pe la marginea oceanului se afla cea mai mare si impresionanta galerie de moai, de marimi si expresii diferite, fixati vertical pe o platforma sacra. Trebuie sa folosim toate superlativele când vedem, admiram si vorbim despre aceasta grandoare de arta rapanui fara asemanare pe insula, în lume. Trebuie de asemenea sa mentionam înca un fapt, ce mareste si mai mult valoarea acestei expozitii de moai ce extaziaza pe toti privitorii si anume ca, din aproape toata mia de moai doar cincizeci sunt asezati verticali pe rampe sacre, iar aici, laolalta, sunt cincisprezece dintre ei! Toti moaii au fost doborâti în timpul razboiului dintre clanuri, a carui motive nu se cunosc precis, multe ipoteze si teorii, dar aprope cu certitudine descoperitorii europeni au fost cauza discordiei si a nenorocirilor lor. Apoi, moaii au fost din nou restaurati, cu truda si migala de specialisti, arheologi si antropologi, la mijlocul secolului XX, ca nu mult dupa restaurare, aceasta parte a insulei sa fie izbita de un puternic val mareic devastator, tsunami, ce a doborât toti moaii, precum o bila mare si grea de popice a venit cu forta si i-a doborât. Reconstructia pe care o admiram azi a fost facuta de catre Universitatea din Chile, în trei ani. Privesc în parte fiecare moai, asa ne-a sfatuit ghidul dupa ce ne-a dat informatiile preliminare, si observ ca aceste statui monolitice fara picioare, asemanatoare unor popice uriase, au capul o treime din toata înaltimea statui cu o fata ce exprima mândrie si mister. Sprâncene puternice desupra unor ochi ce privesc parca peste toate orizonturile, poate pâna în Rapa Iti, poate pâna în univers, fiindca universul nu-i numai deasupra capului nostru ci imprejurul nostru, ne-a explicat filosofic ghidul nostru, de fata cu moaii, dreptu-i! Nasul median si puternic cu nari mari si largi deschise, deasupra unor buze subtiri si botoase, ciudat, parca exprima orgoliu în fata timpurilor rele ce vor veni sa-i macine, sa ne macine. Câtiva dintre ei deja au trasaturile fetei estompate de timp si licheni inferiori ce s-au întins ca niste eczeme, de mari entemperii si de rasturnari repetate. Trei dintre ei mi s-au parut bine conservati, par niste nobili din univers cu lobii urechilor prelungiti pâna la gât iar unul are pe cap un pukao din zgura rosie vulcanica. Nimeni nu e sigur ce reprezinta acest pukao fiindca rapanuii nu purtau palarii, dar putau parul strâns în coc înalt si decorat cu pene, iar la ceremonii îl îmbogateau cu mai multe flori, frunze, ierburi. Poate fi o decoratie adaugata din cine stie ce ratiuni moailor pe care-i îi venerau. Misterios, doar sunt pe o insula plina de mistere, istorii de necrezut si multe suferinte…(Va urma)