Curentul International

Șeful gunoaielor și libertatea presei

Autor:  Cornel COTUȚIU

Intelectual, cultural – e un pigmeu. Ca afacerist, îi merge bine – nu degeaba este șeful gunoaielor din București. Ca parlamentar, e necesar partidului pe care ba îl părăsește, ba îl împărtășește, revenind la sânul lui – precum fiul risipitor din Biblie; oricum, e un măscărici necesar pentru PDL-ul aflat în iminent naufragiu.

E limpede la cine mă refer: Silviu Prigoană.

Doamne, cum de se suportă alăturate cele două nume?! Adică: nobilul prenume din latinitate – Silviu -, cu Prigoană -, cuvânt de origine rusească și care mustește de semnificații (care de care mai… mirositoare).

Doar că Prigoană al nostru (brr!) face pe ”telectualul”, adică buchisește ceva în câte vreun ziar, ba e invitat pe la niște emisiuni tv., ca să dea un pic de coloratură de circ (prin conduită și agramatisme). Și uite-așa (desigur, comandă de la Cotroceni), băiatului i-a venit ideea (?) să inițieze o zicere legislativă (mde! e deputat) prin care ziarele și canalele tv. ar trebui cenzurate de un organ al statului. Care organ?  Desigur, Consiliul Național al Audiovizualului – CNA.

Musiu Prigoană vrea să salubrizeze presa românească, ceea ce ar însemna răstignirea ziarelor independente neaservite Puterii; de asemenea, ar însemna o… ”prigoană” asupra celor care mișcă în front. De ce? Pentru că acest CNA e alcătuit din indivizi numiți de partidul de la Putere. (Nu întâmplător inițiatorii, alături de Prigoană, sunt PDL-iști, un UDEMER-ist și un așa-zis independent).

Asta, tovarășe Prigoană, ar semăna cu a pune botniță mass-mediei și a crea pe planeta noastră nenonrocită încă o ipostază românească a …democrației (!?!?).

Vorba cronicarului, nasc și pe gunoaiele Bucureștiului oameni.

Sper că în Parlamentul României există o majoritate…neprigonită.

Popularity: 4% [?]

Un proces în derulare (IV)

Autor: Pr.Vasile Susan 

 

 

1. Judecă, Doamne, pe cei ce-mi fac mie strâmbătate; luptă împotriva celor ce se luptă cu mine;

2. Apucă arma şi pavăza şi scoală-Te întru ajutorul meu;

3. Scoate sabia şi închide calea celor ce mă prigonesc; spune sufletului meu: “Mântuirea ta sunt Eu!”

4. Să fie ruşinaţi şi înfruntaţi cei ce caută sufletul meu; să se întoarcă înapoi şi să se ruşineze cei ce gândesc rău de mine.

5. Să fie ca praful în faţa vântului şi îngerul Domnului să-i necăjească. Să fie calea lor întuneric şi alunecare şi îngerul Domnului să-i prigonească.

6. Că în zadar au ascuns de mine groapa laţului lor, în deşert au ocărât sufletul meu.

7. Să vină asupra lor laţul pe care nu-l cunosc şi cursa pe care au ascuns-o să-i prindă pe ei; şi chiar în laţul lor să cadă.

8. Iar sufletul meu să se bucure de Domnul, să se veselească de Mântuirea Lui. Psalmul 34, 1 – 8.

Iubiţi fraţi şi surori în Hristos Domnul,

Dragi români iubitori de Credinţă Ortodoxă, Neam şi Limbă Românească!

Cu aleasă bucurie sufletească, cu dragoste creştinească aduc recunoştinţă Atotputernicului Dumnezeu, Cel ce mă ajută la alcătuirea acestor articole pentru publicare in revista CURENTUL INTERNAŢIONAL şi mă întăreşte în lupta ce o duc pentru publicarea şi cunoaşterea adevărului de către cititorii acestei reviste.

În acelaşi timp, cu tot respectul vin în întâmpinarea dumneavoastră stimaţi cititori, aşa precum am fost rugat după publicarea şi citirea articolelor pe lunile Mai – August, 2010, la „Curentul International”, în cadrul serialului generic intitulat: “CALVARUL DURERII ŞI ADEVĂRULUI”, cu un nou articol foarte interesant.

Precum am spus la timpul trecut, derularea acestui proces publicistic şi informativ, va fi de lungă durată, de bun augur, şi sperăm să producă rezultatul aşteptat, scos în evidenţă în articolele precedente.

Publicarea articolului “maraton” din numerele precedente, a adus mai multă lumină celor ce erau puţin sau deloc informaţi cu privire la cele prin care eu, Pr Vasile Susan împreună cu familia am trecut şi am îndurat în decursul perioadei de când am fost pe alungaţi pe nedrept (1 martie 2004),  de acolo unde am fost rânduiţi de Dumnezeu ca să fim îndrumători pe calea mântuirii a celor ce mi-au fost încredinţaţi în grija duhovnicească, credincioşii de la Biserica / Parohia Ortodoxă Română, Sf Maria, din Chicago, IL.

Am căutat ca să fiu în acord cu situaţia de la timpul prezent, şi să vă pun în faţa ochilor dumneavoastră citatul din Psalmul 34, versetele 1 – 8, precum se arată în „Motto” de la începutul acestui articol. Nu întâmplător am ales acest citat al Marelui Psalmist David, ci în mod cu totul corespunzător şi bine intenţionat, având în vedere cele 3  documente aduse la cunoştinţa dumneavoastră, ce vor fi asociate cu conţinutul versetelor 1 – 8, Psalmul 34.

De când am ajuns în starea de libertate, eliberat de jugul dictatorial al Arhiepiscopului de la Vatra Romanească, trecând de multe ori prin uşile Tribunalului din Chicago, am cugetat profund la felul în care Dumnezeu descoperă adevărul la timp, celor ce doresc a cunoaşte adevărul, între care cel dintâi sunt eu, Pr Vasile Susan. Spre marea mea mirare, de când a început procesul la Tribunalul Civil din Chicago, precum se poate vedea la www.rocpnews.blogspot.com, ori la www.pokrov.org, am fost cu luare aminte la tot ce Dumnezeu mi-a descoperit şi mi-a aratat că trebuie să cunosc şi să urmez.

Pentru a sparge gheaţa cât mai repede, şi a fi la subiect, vin în întâmpinarea cititorilor acestui articol cu REVELAŢII CUTREMURĂTOARE, care pe mulţi îi va face să se întrebe: OARE AŞA SĂ FIE? Documentele vorbesc.

Arhiepiscopul dictator de la Episcopia de la Vatra Românească, împreună cu episcopii puţin credincioşi din Biserica Ortodoxă Americană = OCA, (fosta Mitropolie Rusă), şi-au bătut joc de mine, Pr Vasile Susan precum şi de familia mea, cum prea puţin oameni vor cuprinde cu mintea lor. Oricum, acolo unde Dumnezeu lucrează se biruieşte lucrarea potrivnicului diavol, deoarece Sfânta Biblie spune, “la Dumnezeu însă toate sunt cu putinţă.” (Matei 19, 26).

De când am fost dat afară de la Parohia / Biserica Sf Maria din Chicago, până la timpul prezent am scris foarte des la Sinodul Episcopilor Bisericii Ortodoxe Americane, OCA. Am făcut apeleluri peste apeluri, şi cum spune proverbul Românesc, ”Bate toaca la urechea surdului.” Ba mai mult, mi-au întins şi capcane, curse, Episcopii de la OCA, ca odată căzut în ele să nu mai pot face nimic. Nu mare mi-a fost mirarea, ca să-mi dau seama, că tocmai capcanele pe care ei mi le-au întins mie prin lucrarea vicleanului diavol care lucra prin ei, au fost întoarse de Bunul Dumnezeu în direcţia opusă, şi tocmai ei au căzut în ele, precum se va vedea.

Pentru că am cunoscut adevărul încă de la începutul hărţuielii pe care mi-a făcut-o marele Arhiepiscop dictator şi mincinos de la Vatra Românească, potrivit cunoştinţelor ce le am referitoare la Canoanele Bisericii Ortodoxe, Statutul OCA, precum şi ale Constituţiei şi Regulamentelor ROEA, am lăsat lucrurile să meargă în mod cu totul normal, făcând ascultare de sclav, şi aşteptând ca timpul de la 24 ianuarie 2004, până la 26 aprilie 2005, să treacă cu voia Bunului Dumnezeu mai repede, şi cât mai bine cu putinţă. Aşa a şi fost. Bunele relatii pe care le-am avut cu credincioşii Bisericii / Parohiei Sf Maria din Chicago, IL, la acea vreme le am şi azi când am fericita ocazie de a ne întâlnii unii cu alţii. Toată suflarea Ortodoxă din Chicago, ca de altfel din toată ROEA a fost nemulţumită de abuzul de putere şi decizia dictatorială a Arhiepiscopului de la Vatra Românească de a mă alunga din Biserică / Parohie, la începutul Postului Paştilor din anul 2004, fără a da pe faţă, sau fără a arăta motivele sau acuzele la adresa persoanei mele sau a activitaţii mele ca preot.

Înaintarea dosarului la Tribunalul din Chicago la data de 26 aprilie 2005, a adus mare durere de cap celor daţi in judecată: Episcopia de la Vatra Românească, Arhiepiscopul ROEA, Pr. Prot. Simion Pavel, Chicago, IL. Nimeni nu a avut nimic de comentat, inclusiv eu, cu toate că am fost aruncat de la un dictator la altul, de la Arhiepiscopul dictator al ROEA, la Mitropolitul dictator şi necinstit al OCA, +Herman Swaiko. Mi-am înţeles rostul şi stăpânul pe care nu l-am supărat, dar pe care l-am tratat cu francheţe şi fără a-i da posibilitatea de a repercuta, sau de a mă acuza şi judeca pe nedrept. Mitropolitul OCA +Herman, nu a avut nici o armă, acuză, vină, s-au vreun motiv ca să se atingă de preoţia mea lucrătoare. Din contră, +Herman, fostul Mitropolit de la OCA a fost dat afară în mod forţat la 4 septembrie 2008 de Sinodul OCA,  pentru ca şi-a băgat mâna până peste cot, … şi nu a ştiut cum să dea socoteală de banii OCA, precum arată documentele OCA, peste $ 3,000,000.00, fiind acuzat de delapidare financiară, însuşire de bani, împreună cu un colaborator apropiat de-al lui postat în poziţie de răspundere la OCA. Aceasta a făcut fostul Mitropolit de la OCA, pe nume +Herman Swaiko, iar marea majoritate a Românilor Ortodocşi din America, mai ales din ROEA, nu vor să cunoască adevărul şi se lasă duşi de nas de dictatori incompetenţi şi necinstiţi.

            La data de 9 august 2005, am trimis la Cancelaria OCA  o scrisoare, prin care am cerut ca să se discute cazul meu la Şedinţa de Sinod de la OCA ce se ţinea între 18 – 20 octombrie 2005.

La data de 11 august 2005,  precum şi la data de 22 septembrie 2005, de la Cancelaria OCA, am primit o comunicare scrisă, că la viitoarea şedinţă de Sinod OCA (18 – 20 octombrie 2005), va fi discutat cazul meu, iar o hotărâre finală se va lua de către Episcopii de la OCA. În realitate nu s-a discutat nimic, nu s-a scris nimic la procesul-verbal de la Sinodul OCA din acea dată; şi nici până astăzi, precum se va vedea.

Arhiepiscopul dictator şi mincinos de la ROEA, după şedinţa de Sinod  de la OCA din 18 – 20 octombrie 2005, ştia că avocatul lui de la Chicago (cu care a cheltuit până acum peste $100,000.00, ca şi cheltuieli de judecată legate de cazul Pr. Vasile Susan), trebuia să meargă la înfăţişare la Tribunalul din Chicago, la 1 noiembrie 2005. Cuprins de frică şi tulburat la minte, Arhiepiscopul dictator şi mincinos de la ROEA, la 27 octombrie 2005, vorbeşte la telefon şi apoi scrie Mitropolitului de la OCA şi la Cancelarul OCA cele ce urmează:

            “… Eu (Arhiepiscopul “N”), am fost contactat de avocatul Companiei de Asigurare a Episcopiei (ROEA), care mi-a pus unele întrebări care m-au pus pe gânduri. Întrebările sunt în legătură cu cererea Pr. Susan care nu a primit consideraţie corespunzătoare din partea Bisericii (ROEA). Eu i-am explicat. Avocatul acela este de părere că Pr. Susan a urmat procedura Regulamentelor ROEA pentru a corecta, repara situaţia, mergând la Consiliul Episcopesc (precum arată scrisorile ataşate); anticipând acţiunea de la Sfântul Sinod (precum arată scrisorile ataşate). Avocatul nostru va încerca să scoată cazul afară de la Tribunal, deoarece este o chestiune a Bisericii, dar se pare că totuşi există un obstacol, o piedică… Părinte Rodion, eu nu-mi aduc aminte ca să se fi discutat ceva la Sinod (despre cazul Pr. Susan), şi nu văd nimic scris în procesul-verbal de la Sinod. Este necesar ca să se dea un răspuns Pr. Susan, că dacă nu se va da un răspuns, se poate verifica de oricine că el nu a primit nici o corectare, îndreptare din partea Bisericii, şi în felul acesta (Pr. Susan) poate face apel la Tribunalul civil …

Cu binecuvîntări, Arhiepiscopul “N” …

(Acest document a fost trimis pe FAX la OCA în ziua de joi, 27 octombrie 2005, la ora 7:50 P.M.)

Acesta este „primul document” din care reiese şantajul, minciuna şi corupţia Arhiepiscopului dictator şi mincinos de la ROEA în cârdăşie cu Mitropolitul mincinos de la OCA. Piedica de care vorbeşte Arhiepiscopul ROEA este tocmai refuzul si abuzul de putere manifestat de Arhiepiscopul ROEA faţă de drepturile pe care eu, Pr. Vasile Susan, le-am cerut ca să mi se respecte potrivit prevederilor, procedurilor regulementelor ROEA. De ce îi este frică Arhiepiscopului ROEA dictator, corupt şi mincinos nu va scăpa. Cine poate să mai aibă încredere în asemenea Arhiepiscop dictator şi mincinos? Nu eu, Pr. Vasile Susan. Poate naivii şi fricoşii de la ROEA.

La data de 9 noiembrie 2005, Mitropolitul mincinos de la OCA, scrie, şi trimite Pr. Vasile Susan următoarele:

“Dragă Părinte Vasile, Eu am primit scrisoarea dumnitale prin care ceri informaţii cu privire la plângerea dumnitale adusă împotriva Arhiepiscopului “N”. Prin aceasta doresc a te informa că dumneata trebuie ca să-ţi retragi una (ori / şi) toate plângerile ce le aduci împotriva Arhiepiscopului ”N” prin dosarul depus la Tribunalul civil. Precum dumneata îţi dai seama, acţiunile dumnitale de a te adresa Tribunalului civil sunt contrare disciplinei canonice şi tradiţiei Bisericii Ortodoxe. Dumneata vei primi un răspuns la întrebările dumnitale NUMAI după ce ne vei informa în scris că ai retras de la Tribunal procesul împotriva Arhiepiscopului “N”.

Sincer în Hristos

+Herman, Metropolitul OCA”

Acesta este „al doilea document” din care reiese şantajul, minciuna şi corupţia Mitropolitului dictator şi mincinos de la OCA în cârdăşie cu Arhiepiscopul dictator şi mincinos de la ROEA. Nici Mitropolitul de la OCA, nici Arhiepiscopul de la ROEA nu cunosc prevederile, procedurile Canoanelor Bisericii Ortodoxe, Statutului OCA, şi Regulamentelor ROEA. Minciuna Mitropolitului OCA constă în faptul că dorea prin şantaj ca să primească de la mine, (Pr Vasile Susan) o scrisoare notarizată prin care să fie făcut cunoscut la OCA retragerea procesului de la Tribunalul din Chicago, împotriva Arhiespiscopului ROEA, et al, pentru ca apoi să-şi bată joc de mine şi mai mult.

Eu, Pr. Vasile Susan, mi-am pierdut lucul de muncă, din cauza faptului că am vorbit “DESCHIS ŞI ÎMPOTRIVA” Arhiepiscopului dictator şi mincinos de la ROEA care a acoperit preotul homosexual de la ROEA de mai bine de 20 de ani, precum a spus preoteasa acestui preot în plângerea sa – raportul trimis Consistotiului Spiritual de la ROEA.

Personal nu am avut şi nici nu am vreo abatere canonică, pentru care să fiu pedepsit, dar spunând adevărul am fost expulzat, dat afara din ROEA, concediat din serviciul/slujirea de preot, prin aceasta Arhiepiscopul dictator şi mincinos de la ROEA credea că a termint cu mine.

Doresc să-i spun pe această cale, că de atunci (1 martie 2004), abia a început “Chardashul si Kazachokul” la care dansează de voie, de nevoie, pe banii (“$$$”) naivilor… până se termină procesul.

De aproape şapte ani de zile, eu Pr. Vasile Susan, cer Sinodului OCA şi Mitropolitului ca să respecte prevederile şi procedurile Canoanele Bisericii Ortodoxe, să-mi arate acuzele, să mă pună la judecata tribunalului bisericesc si să-mi dea dreptul de apărare, şi nu vrea să facă ce este scris in Canoanele Bisericii Ortodoxe, pentru că nu pot inventa acuze de frica Tribunalului Civil.

Atunci vă întreb pe dumneavoastră, dragi cititori ai acestui articol, „Cine încalcă toate prevederile şi procedurile canoanelor Bisericii Ortodoxe cu privire la disciplină şi traditie: eu, Pr. Vasile Susan, sau Sinodul şi Mitropolitul de la OCA?

Răspunsul este acesta: numai Sinodul OCA. Pr. Vasile Susan cere respectarea lor, şi el le respectă întru totul, şi nu îi este frică de cunoaşterea adevărului.

De ce îi este frică Mitropolitului dictator, corupt şi mincinos nu va scăpa. Ce bine că a fost dat afară pentru delapidare financiară şi alte fărădelegi. Dumnezeu nu lasă OCA batjocorită până la PARUSIE.

La data de 28 aprilie 2010, Mitropolitul OCA, +Jonah, prin Cancelarul de la OCA, scrie, şi trimite Pr. Vasile Susan următorul E-mail:

From: agarklavs@oca.org
To: vasilesusan@hotmail.com
Subject: RE: A Response
Date: Wed, 28 Apr 2010 18:03:26 -0400

 

Re:  A Response

Dear Fr. Vasile,

Christ is Risen!

I greet you today on the Feast of the Mid-Pentecost!

I have been instructed by His Beatitude, Metropolitan JONAH to communicate the following information to you.  His Beatitude is bewildered by the nature of your recent postings.  Nevertheless, he is asking you to consider the following: 

 

1.       His Beatitude again extends to you an invitation to come to the OCA Chancery to meet with His Beatitude to discuss some of the issues that you have brought forward in your e-mails.  We would need to arrange this meeting at a time that would be convenient to both Metropolitan JONAH and yourself.

2.      His Beatitude would consider the possibility of assigning you to a parish if you would withdraw your lawsuit.  (Perhaps this would be something that you could discuss personally with the Metropolitan when you meet with him.)

Sincerely, your brother in Christ,

Fr. Alexander Garklavs

*

De la: agarklavs@oca.org   
La: vasilesusan@hotmail.com
Subiect: RE: UN Răspuns
Data: Miercuri, 28 Apr 2010 18:03:26 -0400

Re:  UN Răspuns

Dragă Pr. Vasile,

 

Hristos a Înviat!

Vă întâmpin pe dumneavoasră azi la Înjumătăţirea Praznicului Penticostarului!

Am fost îndrumat de Prea Fericitul Mitropolit +Jonah, ca să comunic către dumnevoastră următoarea informaţie.

Prea Fericitul este tulburat (nedumerit) de conţinutul ultimelor dumnevoastră postări (de pe Internet). Cu toate acestea el vă roagă pe dumneavoastră ca să aveţi în consideraţie următoarele:

1.      Prea Fericitul din nou vă face invitaţie dumneavoastră ca să veniţi la Cancelaria OCA, ca să vă întâlniţi cu Prea Fericitul pentru ca să discutaţi unele din problemele pe care dumneavoastră le-aţi făcut cunoscut prin trimitere de E-mail-uri. Noi trebuie ca să pregătim această întâlnire pentru un timp care să fie convenabil pentru amândoi, Mitropolitul Jonah şi dumneavoastră.

2.      Prea Fericitul are în consideraţie posibilitatea ca dumneavoastră să fiţi numit la o parohie, dacă dumneavoastră veţi retrage procesul (de la Tribunal). (Desigur, aceasta va fi ceva pe care dumneavoastră veţi putea ca să o discutaţi cu Mitropolitul când vă veţi întâlni cu el.)

Cu sinceritate, al dumneavoastră frate în Hristos,

Pr. Alexander Garklavs

 

Acesta este „al treilea document” din care reiese şantajul (black mail), extorcare (jecmănirea), amestecul în justiţie  (obstruction of justice),  şi corupţia (corruption), Mitropolitului +Jonah de la OCA, şi a Cancelarului de la OCA în cârdăşie cu Sinodul corupt şi infidel de la OCA şi Arhiepiscopul dictator şi mincinos de la ROEA. Nici Mitropolitul, nici Sinodul corupt, nici Cancelarul de la OCA, nici Arhiepiscopul de la ROEA nu cunosc prevederile, procedurile Canoanelor Bisericii Ortodoxe, Statutului OCA şi Regulamentelor ROEA. Minciuna Mitropolitului OCA constă în faptul că dorea prin şantaj şi extorcare ca să primească de la mine, (Pr Vasile Susan) o scrisoare notarizată prin care se fie făcut cunoscut la OCA retragerea procesului de la Tribunalul din Chicago, împotriva ROEA, Arhiepiscopului ROEA, et al.

Eu, Pr. Vasile Susan, doresc să spun deschis, cu curaj si tare Mitropoliţilor OCA, Sinodului OCA, Administraţiei Centrale OCA, că practică şantajul, extorcarea (jecmănirea), amestecul în justiţie şi corupţia, şi că prin toate acestea încalcă în mod deliberat prevederile şi procedurile Bibliei, Canoanelor Bisericii Ortodoxe, Statutului OCA şi Regulamentelor ROEA, precum şi legile Federale şi ale Statelor locale din Federaţia Americană. Toate aceste practici neortodoxe, sunt contrare literei şi  spiritului Bibliei, Canoanelor Bisericii Ortodoxe, Statutului OCA şi Regulamentelor ROEA, precum şi legilor Federale şi ale Statelor locale din Federaţia Americană, şi sunt clasificate drept „crime”, iar cei ce le practică vor da socoteala potrivit prevederilor şi  legilor în vigoare. Toţi Episcopii OCA (inclusiv Mitropolitul) implicaţi în asemenea practici trebuie sa demisioneze.

Eu, Pr. Vasile Susan, doresc încă odată ca in mod oficial, formal, sa cer Sinodului OCA să lanseze o investigaţie şi să afle dacă, “acuzele (aşa precum au fost publicate pe Internet şi de altfel trimise la Sinodul OCA şi sutelor de adresanţi) sunt adevărate sau false.” Eu am cerut această investigare vreme de 7 ani, iar Sinodul OCA a fost rugat de mine să urmeze calea: Canoanelor Bisericii Ortodoxe, Statutului OCA şi Regulamentelor ROEA, precum şi legile Federale şi ale Statelor locale din Federaţia Americană, dar Sinodul OCA nu ascultă, şi prefera sa urmeze legea junglei, fiind iresponsabil şi raspunzator faţă de tot ce i s-a întâmplat Pr. Vasile Susan şi altor preoti.

Eu, Pr. Vasile Susan, în lumina respectului pentru Dumnezeu şi Biserica Lui Ortodoxă, doresc încă odată ca in mod oficial, formal, deschis si transparent sa spun Sinodului OCA, că atât eu cât şi familia mea, nu suntem şi nu vom fi niciodata de acord ca să negociem vreo intelegere, care să nu fie dreapta, cinsitita, deschisa, transparenta, potrivit legii, nesecreta, in prezenta avocatului care ma reprezinta la tribunalul civil.

Iubiţi fraţi şi surori în Domnul Hristos, dragi cititori ai Curentului International,

Din cele prezentate mai sus, precum şi din cele postate pe Internet, se poate vedea deschis, cât de meschini, necuraţi, necinstiţi, fără respect, faţă de Dumnezeu, Biserică, Sf. Biblie, Canoanele Bisericii Ortodoxe, Statutul OCA, Statutul şi Regulamentele ROEA, Legile USA, cunoaşterea adevărului, dreptate, judecată cinstită, preoţi, preoţie, creştini laici, sunt Episcopii de la OCA şi ROEA.

Iubiţi cititori, vedeţi şi dumneavoastră, cum dupa sapte (7) ani de zile, de batjocură, murdărie, minciuni, falsuri, şantajuri, etc, puse asupra mea şi a familiei mele… iata-l pe pe Mitropolitul şi Sinodul de la OCA, împreună cu Arhiepiscopul dictator şi mincinos de la ROEA (care s-au întâlnit la Colorado Springs, CO, între 27 – 28 aprilie 2010), si imi ofera mie Pr Vasile Susan un post de preot, dar condiţionat de retragerea dosarului de la tribunalul din Chicago referitor la judecata împotriva ROEA, Arhiepiscopului ROEA, et al. Toată această maşinaţie, şaradă, şantaj, extorcare, a fost pusa la cale de cei de mai sus, ca urmare a celor postate pe Internet la www.pokrov.org, de către mine, Pr. Vasile Susan, începând cu luna martie 2010, şi care adevaruri tare i-a nelinistit.

După şapte (7) ani de zile de batjocorire a preotiei lucratoare, pe care o am aşa precum am primit-o mai bine de 33 de ani în urmă, Mitropolitul +Jonah de la OCA, consideră că Pr Vasile Susan, este bun de preot paroh, este curat, este cinstit, este inocent, nevinovat, are preotie lucratoare şi merită în cele din urmă o coaja de colac uscat, o bucata de prescura invechita si tare, şi nu în cele din urmă un pai tras prin nas si o gura astupata după atîta aşteptare.

Prin această acţiune murdară, puţin creştinească, se poate vedea caracterul, constiinta si viciile care sunt caracteristice Episcopilor de la OCA. Se poate vedea apoi cum, Diavolul care de la început a întunecat minţile Episcopilor de la OCA i-a dat peste cap, i-a dat pe faţă, iar Dumnezeu va fi Cel care îi va judeca pentru faptele lor. Care dintre dumneavoastră – dragi cititori – veţi putea să staţi la masa tratativelor cu astfel de neoameni, caractere şi figuri umane? Aştept răspunsul prin comentariile ce le veţi posta pe Internet la acest articol.

Acest material de E-mail primit de la Cancelaria OCA la 28 Aprilie, 2010, a fost pus la dispoziţia avocaţilor, care au toate datele problemei pe masa de lucru, şi este mai mult decît posibil ca în curînd, pentru aceste practice necinstite, necreştine şi neortodoxe ca şantaj, extorcare (jecmănire), amestec în justiţie şi corupţie Sinodul Episcopilor de la OCA, fiecare episcop în parte, Administraţia Centrală de la OCA inclusiv Cancelarul, să fie parte dintr-un aşa numit “CLASS ACTION LAWSUIT”, fiind asociaţi la această acţiune legală aproximativ 4 preoţi, foşti membrii ai ROEA şi OCA.

Materialul acesta publicat pe doar câteva pagini, va avea un va avea un “frate” mai mare, mai extins pe aproximativ 100 de pagini, presărat cu peste 30 de fotografii, şi cu documente aranjate “a la carte”, care va fi datat 21 septembrie 2010 şi care va fi editat în limba engleză şi postat la www.pokrov.org. Va fi ceva de luat în considerare, de neuitat.

Doresc să precizez următoarele acum, către sfîrşitul acestui text, şi anume că, atît Mitropolitul OCA +Jonah, Arhiepiscopul ROEA, Cancelarul OCA, trebuiau să cunoască cel puţin doua lucruri mai înainte de trimiterea respectivului E-mail la 28 aprilie, 2010, in atenţia Pr. Vasile Susan:

1. Trebuiau să gândească la timpul trecut al Pr. Vasile Susan, potrivit proverbului românesc “unde am fost si unde am ajuns” (“ce-am avut si ce-am pierdut”) şi să ofere soluţii, reparare a greşelii potrivit cu prescriptele evanghelice menţionate mai jos (Luca 19, 1 – 10 cel puţin;

2. Trebuiau să anunţe despre intenţiile lor cel puţin 4 persoane, şi anume pe Arhimandritul Roman Braga, Michael Ronnett (naşul de la cununie al preotului G. Ursache), Maica Gabriela Ursache, mătuşa după tată a preotului G. Ursache şi pe Pr. Gheorghe Ursache, şi să se pregătească totul, inclusiv locul…

Pentru cele scrise aici şi care sunt reale şi nu ironizante, deoarece se referă la adresa mea, doresc a face cunoscut Mitropolitului +Jonah, de la OCA, să fie cu luare aminte la aceste referinţe Biblice:

-         Pilda Datornicului nemilostiv (Sf. Evanghelie de la Luca 18, 23 – 35);

-         Vameşul Zacheu (Sf. Evanghelie de la Luca 19, 1 – 10;cale de urmat, nu de ocolit.

-         Judecata Viitoare (Sf Evanghelie de la Matei 25, 31 – 46);

 

Dragi cititori,

Doresc a va prezenta doua fotografii si a va indruma sa cititi intrebarea de mai jos, iar daca puteti sa dati un raspuns, sa-l postati (pe site-ul Curentului International) la comentarii.                                                                                                                         

                                                                                  

Poate cineva să facă o prezicere năstrujnică, sa ghiceasca cu privire la subiectele  la care Metropolitul OCA, Prea Fericitul  +Jonah şi Cancelarul OCA, P. C. Pr. Prot. Al. Garklavs se gîndesc cu mare atentie, în afară de numirea P. C.  Pr. Vasile Susan la “vreo parohie” (Vezi E-mail-ul din data de 28 aprilie 2010), ori la “vreun posibil proces din partea familiei şi neamurilor P. C. Pr. Vasile Susan, cu un număr mult mai mare de $$$ Milioane” decât procesele lui K. K. şi a lui R. S. K.…?

                                         

Doamne Iisuse Hristoase, Fiule al Lui Dumnezeu celui viu, Milostiv fii nouă păcătoşilor, şi ne miluieşte. Amin.

            Doamne Iisuse Hristoase, Fiule al Lui Dumnezeu celui viu, Dreptule Judecător şi Răsplătitor al faptelor tuturor oamenilor, fi cu luare aminte la toţi slujitorii sfintelor altare si la faptele lor şi a Ta judecată dreaptă şi sfântă să nu-i ocolească. AMIN.

Cine are interes de a cunoaste autenticitatea documentelor, folosite mai sus, este rugat ca să telefoneze la OCA: 516 – 922 – 0550, ori la ROEA: 517- 522 – 4800. Vă mulţumim!

 

(Pr. Vasile Susan, 10 Septembrie, 2010, Chicago, IL. U.S.A.)

P.C. Preot Vasile Susan

5413 N. Nottingham Ave. Chicago, IL. 60656

Phone: 773-220-9503; E-mail: vasilesusan@hotmail.com

Popularity: 4% [?]

Răfueli mafiote între ilegaliştii PCR  

Autor: Paul LEU

Kenmore, Washington USA

Duminică, 15 august 2010, la o emisiune de la Antena 3, proprietatea lui Dan Voiculescu-Felix, Radu Tudor, pe un ton de mare pompă şi cu afectuoasă recomandare, a difuzat un interviu cu Gheorghe Gaston Marin (Grossman), fost partizan în Franţa, demnitar de rang înalt în epoca celui mai dur stalinism şi ultimul susţinător al lui Dej.

Constatând că o parte a mass-mediei  româneşti desfăşoară, fără jenă, o campanie susţinută de reabilitare a diverşi lideri comunişti, din anii 1950 şi pune problema reînfiinţării PCR, am hotărât să precizez locul ce l-a ocupat Gheorghe Grossman printre tovarăşii săi cominternişti.

„Revoluţionarii de profesie” înscăunaţi la cârma României de Armata Roşie: Gheorghiu Dej, Emil Bodnăraş, Ana Pauker, Gheorghe Gaston Marin, etc. etc., nu pot fi absolviţi de crimele regimului comunist, de lagărele de muncă forţată, de închisorile cu regim de exterminare, de execuţii fără procese, de exproprieri, expulzări, de jefuirea, de distrugerea României Mari.

Deşi Grossman, se numără printre cei trimişi de Stalin spre a sovietiza România, actualii criptocomunişti de la Antena 3, asociaţi cu neocomuniştii baronizaţi, încearcă să-l reabiliteze şi să-l transforme în ceea ce nu a fost.

Spre exemplu, ca şi actualii “baroni” neocomunişti[i], crescuţi sub aripa ocrotitoare a lui Ion Iliescu, Emil Bodnăraş, dispunând de impresionante resurse financiare, a efectuat, în ilegslitate, numeroase acţiuni ordonate şi finanţate de Stalin, de poliţia politică sovietică, sau determinate de interesele unei găşti mafiote, cu apucături gangstereşti, cum a fost cazul intimidării, izolării, destituirii şi asasinării primului secretar al PCdR din ilegalitate, numit de Kremlin, pentru a forţa Moscova să-l înlocuiască cu Gheorghe Gheorghiu Dej  etc. etc.  

Acestea sunt adevăratele merite pentru care cetăţeanul sovietic şi agentul NKVD-ului, Bodnăraş şi alţii de teapa lui, au fost răsplătiţi, lăudaţi, stipendiaţi de patronii lor din Kremlin, decoraţi de Guvernul RPR, Comitetul Central al PCR şi reciclaţi de gazetarii obedienţi.

La Congres al V-lea al PCR, ce a avut loc la Moscova,  coordonat de Béla Kun şi condus de polonezul Alexander Daniliuk Ştefanski, s-a hotărât, între altele, ca România să fie divizată între mai multe republici sovietice, care să aparţină proiectatei “Federaţii Sovietice Balcanice”.

Republica Moldova urma să se extindă până la curbura Carpaţilor Răsăriteni şi Obcinele Bucovinei, Dobrogea era anexată Bulgariei, Transilvania Ungariei, iar RPR urma să rămână numai cu Muntenia şi Oltenia.

În 1937, agentul spionajului sovietic Bodnăraş, ca şi alţi cominternişti, au venit clandestin în România pentru a pune în practică directivele Cominternului cu privire la pregătirea aplicării hotărârilor Congresului al V-lea al PCR şi a procura „documente şi informaţiuni de ordin militar, interesând apărarea naţională” a fost depistat şi arestat.

Sub învinuirea că “s-a asociat in scopul de a provoca revoluţia comunistă în România, de a schimba, prin violenţă, ordinea socială existentă şi a indemnat pe Domany Akos să se introducă în sediul Marelui Stat Major, în scopul de a procura pentru URSS documente şi informaţiuni de ordin militar, interesând apararea naţională”, Bodnăraş a fost condamnat la şase ani de muncă forţată. Eliberat în 1942, a continuat să primească bani şi să îndeplinească ordinele date de Kremlin. În vreme ce Armata Roşie ocupase o parte din România, grupusculul mafiot de comunişti ilegalişti: Gheorghiu Dej, Emil Botnăraş, Constantin Pârvulescu, Iosif Rangheţ şi alţi câţiva, pentru a fi siguri că vor accede imediat la putere după ce sovieticii vor ocupa România, au hotărât înlăturarea, prin orice mijloace, a lui Ştefan Foriş, ce deţinea funcţia de secretar general al Comitetulu Central al PCdR, aflat în ilegalitate.

Mai întâi, Bodnăraş a iniţiat o campanie de discreditare, de satanizare, a primului secretar al PCdR, Foriş, după care a urmat atacul frontal.

Conform unui plan dinainte stabilit, la 4 aprilie 1944, Emil Bodnăraş, ajutat de Rangheţ, cu pistolul în mână, având la brâu un ciocan, a pătruns în locuinţa conspirativă, situată pe strada Carol Knappe, din cartierul Domenii, Bucureşti,  unde se afla ascuns Ştefan Foriş, l-a înştiinţat că a fost eliberat din funcţia de secretar general al PCdR, prezentându-i un document fals, fără nici o semnătură, l-a somat să-i dea o declaraţie că renunţă necondiţionat la funcţia de prim secretar şi să-i înmâneze  toate cifrurile, cheile, întâlnirile, legăturile, tot…´

Despre momentul când trimisul lui Dej a intrat în posesia servietei cu documentele secrete ale PCdR şi i-a confiscat pistolul din dotare, Ştefan Foriş dă câteva detalii într-o scrisoare, din decembrie 1944, adresată Comitetului Central al PCR:

“La 4 aprilie, el (Emil Bodnaraş – n.n.) mi-a comunicat prin scris demiterea mea din postul de secretar general al partidului.

Cu toate că scrisoarea nu era iscălită, m-am supus deciziei, fără nici o rezervă, văzând că am pierdut încrederea tovarăşilor noştri din Uniunea Sovietică. (…)

Pentru a evita orice complicaţii şi pentru ca partidul să execute sarcinile sale în ajutorul Armatei Roşii, am predat imediat toate legăturile.

Am făcut o declaraţie în scris de supunere fără nici o rezervă pe baza căreia noul CC a putut prelua imediat conducerea partidului fără nici o piedică“.

Cu privire la destituirea fortuită a lui Foriş mai multe amănunte aflăm dintr-o epistolă cifrată a lui Bodnăraş, redactată la 16 aprilie 1944, în care executantul îi raporta lui Gheorghiu Dej, aflat în închisoare, că misiunea a fost îndeplinită:

“Pe cât de lungă a fost pregătirea, pe atât de rapidă şi concentrată a fost acţiunea. În trei ore, măsurile au fost completate. Moştenirea (documentele partidului) ne-a fost predată, iar capul familiei (Foriş), nevasta sa (Victoria Sârbu) şi prietenul casei (arhivarul Remus Koffler, asistentul lui Foriş) au fost mutaţi la un sanatoriu bun (o casă conspirativă sigură). La ora 1 noaptea am depus cheile şi toată averea familiei în mâinile bunului nostru prieten cel mai bătrân şi cel mai priceput dintre noi cei de aici (Constantin Pârvulescu), astăzi stâlpul principal al familiei”[ii].

După ce Bodnăraş i-a luat banii, documentele şi pistolul, Foriş, împreună cu cei doi amintiţi mai sus, au fost ascunsi în diverse case conspirative din Bucureşti şi păzit cu străşnicie.

Dupa ce Armata Roşie a invadat întreg teritoriul ţării, în 1945, mafiotul ilegalist a fost „ales” secretar general al PCR şi a demarat procesul de sovietizare a României.

În octombrie 1946, Gheorghiu Dej, aflând că Ana Pauker şi Vasile Luca interveniseră la Kremlin pentru a-l înlocui cu Foriş, a plecat de urgenţă la Moscova pentru a preîntâmpina marginalizarea sa.

Aci a trebuit să aştepte mai bine de o lună la Hotelul Bucureşti, până când Stalin a decis ca el să deţină, în continuare, functia de secretar general al PCR.

Între timp, Dej a ordonat lui Gh. Pintilie [Pantiuşa Botnarenko] să-l suprime pe prizonierul sechestrat încă din vremea ilegalităţii, în subsolul fostei ambasade poloneze din Bucureşti,

”Pantiuşa s-a dus la Foriş cu şoferul său, un agent rus pe nume Petre Bulgaru, povestea complicele Teohari Georgescu, în ianuarie 1968. Erau amândoi înarmaţi cu pistoale, dar nu le-au folosit, ca să nu facă zgomot.

Şoferul a luat o rangă şi a lovit. Dar Foriş era mai înalt, astfel încât a fost aşezat în faţa unui scaun. Şoferul s-a suit pe scaun şi a început să lovească, repetat, până când nu s-a mai auzit nici o suflare.

Corpul l-au îngropat sub duşumeaua camerii la doi metri adâncime”[iii], de unde, după reabilitarea din aprilie 1968, victima rivalităţilor fratricide a fost scoasă şi dusă în Mausoleul eroilor pentru socialism.

Răfuiala mafiotă a lui Dej şi Bodnăraş cu grupa lui Foriş, este doar unul din multiplele aspecte ce au ieşit la iveală din istoria PCdR, din perioada când comuniştii ilegalişti din România, în aşteptarea Armatei Roşii, işi reglau conturile între ei după bunul plac, fără amestecul direct al Moscovei.

Note

---

[i] Din topul celor mai bogaţi oamen din România, circa 80% dintre ei au fost securişti sau activişti ai PCR.

[ii] Lavinia Betea, “Bodnăraş – cetăţean sovietic“, în ziarul Jurnalul Naţional, din 4 octombrie 2005

[iii] Mai multe amănunte vezi în: Adrian Criş, Ucis de partid, în Săptămânalul Bihoreanul, din 19 decembrie 2005

 

Popularity: 6% [?]

ADRIAN MARINO (1921 – 2005)

SIT TIBI TERA LEVIS (în româneasca noastră, cea de toate zilele, să-i  fie ţărâna uşoara)

 

Autor: Corneliu Florea

Şi tot latinii au mai zis: De mortuis nil nisi bene, adică despre morţi numai de bine. Omeneşte şi creştineşte aşa se spune, dar în realitate e cu totul şi cu totul altfel: noi, pământenii nu-i uităm şi nu-i iertam nici în mormânt, îi ponegrim şi profanăm, iar dacă ar fi să ne luam după cele creştineşti pe lumea cealaltă se lasă, din greu, cu judecata de apoi, care nu miroase a bine pentru foarte mulţi. Prin urmare unele zicem, altele ni-s faptele! Asta o ştiu de la Baciu Iulius din Piatra Fântânele, ţăran mai înţelept decât o grămadă  de domni la un loc. 

Anul acesta – 2010 – fiind în România am avut, pentru prima data în viaţa, şansa să aflu şi viceversa, adică ce zice un mort despre vii. Această posibilitate ne-a oferit-o nouă, celor încă în viaţă, Adrian Marino, care ne-a luat-o înainte, lăsând în urma lui sute şi sute de pagini despre foştii lui concetăţeni scriitori, condeieri şi grafomani, mari şi mici, de pretutindeni dar, care trebuiau să fie publicate numai la cinci ani de la moarte sa. Clauză testamentară respectată. Astfel a apărut la Editura Polirom, frumos editat şi bine piperat, volumul de peste 500 de pagini VIAŢA UNUI OM SINGUR a lui Adrian Marino, cunoscut critic, istoric şi teoretician literar. Odată apărut, cohorta scriitoricească bucureşteană s-a declanşat în toată forţa şi viziunea ei între osanale şi bălăcăreală. Gaz pe focul dezbaterilor l-a pus un fragment din volum, în care Adrian Marino îl execută, de la el din mormânt pe viul, foarte viul Mircea Dinescu de la CNSAS. Acest poet, disident de pe vremea când era numai şoim al patriei, pripit din fire şi buruienos la gură a adus, de unde o fi adus, şi el ca şi alţii, dovezi din care reieşea ca mortul a fost informator de securitate şi probabil aşa a rămas şi pe lumea cealaltă. Incendiu total!! Stau, citesc şi privesc cum pompierii lui Marino încearcă să dreagă imaginea omului singuratic în timp ce, de pe partea cealaltă a focului, cei despre care Marino nu a scris de bine înainte de-a trece în lumea umbrelor, dau cu sticle de cocktail  Molotov. Mă rog, sui iuris!! Plus alte comentarii gonflate dar sterile făcute de necunoscătorii  realităţilor din trecut şi mulţi alţi privitori pasivi, ce par doar curioşi, dar care ştiu destule.

Da, Adrian Marino, ţărănist din tinereţe, a făcut închisoare politică opt ani şi a avut domiciliu forţat şase ani în Bărăgan, la Lăteşti. Fără îndoială e un palmares temeinic din acele timpuri. Dar din 1965 a avut drept să scrie şi publice, apoi în 1969 a fost reabilitat politic şi i s-a dat  permis nelimitat să facă navetă în occidentul european,  precum ţăranilor navetişti, de la ei din sat până pe platformele industriale judeţene ale construcţiilor epocii de aur. Acest fapt a ridicat suspiciuni de tot felul şi în cazul Marino. De ce pun şi eu gaz pe foc? Pentru că, între 1970 şi 1990 toţi aceşti navetişti în occident erau automat ştiuţi drept colaboratori ai securităţii, afirm aceasta pentru că din 1980 am citit şi am scris la presa exilului, mai precis, pentru cei ce vor să verifice, la Cuvântul Romanesc din Canada şi Curentul lui Pamfil Şeicaru ce apărea la München, eram de asemenea în contact epistolar cu multe  personalităţi din Europa occidentala şi Nord America. Aşa am fost io la timpul trecut. La timpul prezent, las noua generaţie de ziarişti post decembrişti cu masterate in jurnalistică şi scriitorimei înregimentată la uniunea lui Nicolaie Manolescu, să se întrebe de ce Marino făcea naveta în interes de serviciu în occident, iar alţii  nu aveau drept nici să publice?      

Acum, în 2010 mă delectează citirea cărţii sale şi a diferitelor comentarii despre originalitatea  lui de-a beşteli post mortem viii rămaşi în urma lui, dând dovadă că a fost un poltron incapabil să se confrunte cu ei direct în timpul vieţii. Acum, pitit pe undeva prin lumea umbrelor, se crede la adăpost şi-i ocărăşte şi înjoseşte pe toţi cei pe care i-a cunoscut sau citit şi nu i-au plăcut şi/sau nu i-au făcut pe plac. Ascultaţi, telegrafic redat, o parte din ceea ce a adunat Aurelian Giugal în articolul său “De ce atâta venin şi trivialitate?”, publicat în Revista Cultura: o catastrofă – impertinenţa unui oarecare – obscur profesoraş – mediocri inculţi – lichea – arivist feroce – gangsteri provinciali – pseudo publicişti  – derbedei pursânge  – pseudo scriitorul care vine de la coada vacii – o mare mediocritate – un carierist – un parvenit – un intelectual de prima generaţie – tip odios – agresivi, obraznici şi aroganţi  -  uluitor de agresiv şi vulgar – moralist cu lipsă la cântar – un personaj rural, primitiv – prototip de proaspăt urbanizat -  personaje primitive, agresive cu fruntea îngustă – sinistru şovin – farsor ipocrit – violent, grobian, cu fizionomie de killer – carierişti megalomani puşi pe căpătuiala -  mărunt golănaş de periferie – suburban – incult – obraznic – psihopat senil -  şi autorul articolului ne precizează că asemenea limbaj regăsim la tot pasul în memoriile postume ale lui Adrian Marino. Citiţi ce şi cum a scris un mare critic şi teoretician literar român!! Oare, cum se numesc în psihiatrie cei ce au o impresie foarte buna numai despre ei şi detestabilă faţa de toţi ceilalţi consideraţi inferiori şi malformaţi cel puţin neuropsihic? Parafrenie!! Nu mai are importanţă, în lumea umbrelor unde se află Adrian Marino probabil ca nu e nevoie de discernământ dacă nu te-ai dus cu el. Şi despre  morţi numai de bine!

Dar ei despre noi? De exemplu, iată ce părere are, din eternul său mormânt, Adrian Marino despre cei din exilul romanesc, pe care i-a vizitat, cercetat, studiat şi încondeiat fiind şi lefegiu condeier în timpul vieţii. Cel mai mult a fost la Paris şi la München.

Să vedem cum i-a văzut pe românii din străinătate citind capitolul “Exilul şi emigraţia” (între paginile 174 şi 197), pentru dumneavoastră spicuiesc. În introducerea capitolului vorbeşte despre drama “deplasaţilor” şi ajunge la concluzia că nu a cunoscut nici român “exilat” echilibrat (ghilimelele îi aparţin). Apoi vorbeşte despre “disidenţii de Beaujolais”, foşti şi actuali securişti, membri de partid, colaboratori la Scânteia deveniţi peste noapte rezistenţi, anticomunişti şi teribil de vigilenţi. Asta îmi aminteşte de ciobul care râde de hârb. Antipatici îi erau legionarii, antisemiţii şi rasiştii. Foarte frumos, de ce nu le-a spus-o atunci în faţă, poate mai afla câte ceva. O altă concluzie a decedatului este că exilul românesc a ratat să îmbrăţişeze şi să cultive ideea federalistă, paneuropeană. Şi se lamentează, e dezamăgit mortal, uitând cadrul european al cortinei de fier şi al războiului rece până în 1990, în care se afla acel exil românesc, pe care el îl vede etnicist, naţionalist, tradiţionalist. Dar britanicii, ruşii şi evreii oare cum sunt? Nu are importanţă pe lumea cealaltă şi concluzia defunctului pentru românii exilaţi este Rataţi din toată lumea, uniţi-vă!! Ce spiritual, păcat că a ajuns în lumea spiritelor, dezunindu-se de ei!!

Să-i trecem în revistă şi pe unii din cei pe care-i nominalizează în acest capitol. Despre Mircea Eliade spune că, prima întrebare care i-a pus-o a fost cine a mai scris despre mine? După care i-a declarat, fără jenă, că  România nu mă interesează decât dacă sunt publicat. Pe el îl interesau doar afirmarea si publicitatea strict personală. În plus, aflăm că Mircea Eliade nu avea nici o educaţie şi sensibilitate artistică. E.M.Cioran i-a spus, între altele, aproape radios, cum cinci savanţi francezi, într-o emisiune TV pur şi simplu au desfiinţat Istoria credinţelor si ideile religioase a lui Mircea Eliade – de sus din neant, fiind acum e mai in temă -, scrie că  istoria lui Eliade are lacune şi erori. S-a documentat la faţa locului. Am cunoscut şi alte forme de servilism, insistenţe umilitoare, telefoane disperate, tot felul de manevre “relaţioniste” şi direct s-a referit la Pavel Chihaia, căruia i-a fost util dar m-a uitat. Ingratitudinea viilor. I.P. Culianu, un supralicitat, este de fapt un subprodus, în esenţă, a lui Mircea Eliade şi despre a cărui execuţie scrie că este rituală, sacralizată, de tip legionar, care i-a conferit postum, dimensiuni mitice. Ştie tot, ştie tot şi în plus bagă mâna în foc că securitatea nu ar fi făcut aşa ceva. Acum, fiind unde se află, nu era indicat să vorbesc de mâna în foc, fiindcă e ca şi cum ai vorbi de funie unde nu trebuie! Lui Paul Goma, la început, îi recunoaşte meritele ideologice şi politice, rezistent anticomunist “arhetipic” (ghilimele-s ale autorului) după care întoarce foia, scriind despre el că are înclinaţie nativă spre egocentrism, narcisism şi megalomanie galopantă. Mai adaugă lipsit de simţul realităţilor, extravagant maladiv, gafeur şi eronat, în derapaj patologic şi că după ce citea un text de Paul Goma simţeam nevoia instinctivă să mă spăl imediat pe mâini! Curat, curat răposatul s-a spălat pe mâini de Paul Goma şi a trecut mai departe la Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca despre care de la început pune o întrebare: în ce calitate M.L. şi V.I. fac totuşi ordine în cultura şi literatura română? Tare proastă întrebare, se vede că vine de la un neînsufleţit incapabil de diferenţiere între a face ordine şi analiza culturii româneşti din acele vremuri, când Virgil Ierunca în Revista Limite prezenta Antologia Ruşinii, pentru care nu numai morţii nu-l iartă dar nici viii de azi metamorfozaţi în rezistenţi prin cultură. Pe două pagini îi toacă şi aflăm şi motivul: cei doi i-au ignorat opera şi l-au boicotat! Păi, bineînţeles că trebuiau tocaţi!! Un alt  exilat român de la Paris, care l-a evitat şi ignorat, a fost jurnalistul şi scriitorul de mare caracter Theodor Cazaban, deşi au fost colegi de facultate. Normal, Th. Cazaban era dintr-un alt aluat, acela ce dă personalităţi integre. Vă recomand cartea “Captiv în lumea liberă”, merită. Poetul Ştefan Baciu este de importanţă cu totul secundară pentru că nu i-a acordat un gest de reciprocitate. Am înţeles. Bujor Nedelcovici aflăm că trăieşte drama scriitorului român exilat: neafirmat, neintegrat şi neacceptat. Cât priveşte  Marie-France Ionesco este o biată licenţiată care şi-a permis să dea note şi interviuri în presa română. Ce îndrăzneală, să demitizeze extraordinara presă română postrevoluţionară, strigător la luna nouă! O altă biată, dar profesoară, pierdută într-un orăşel din Normandia, fiica Doinei Cornea, Ariadna Combes s-a dus la Cluj ca visiting profesor şi şi-a dat ifose, la fel şi Mihai Nasta, tot visiting profesor şi tot cu un singur s, la Cluj, pe lângă ifose era şi înţepat, superior şi irascibil!! Mai departe, scrie mult despre dramele lui Ion Negoiţescu cu iubiţii lui, care ori îl părăseau ori îl şantajau şi apoi despre pseudoistoria lui literară, total fantezistă, foarte personală  din care el, Adrian Marino, lipseşte cu desăvârşire, deşi i-a fost atât de intim, încât i-am dus şi mesaje la unii dintre foştii săi  iubiţi. Nu comentez, dar mă gândesc, cum pot şi e liber, oare în lumea în care se află Adrian Marino în ce stadiu au ajuns cu recunoaşterea drepturilor minorităţilor, de orice fel? Sunt convins că mult prea regretatul critic-cărturar să îndrepte ce-a mai rămas de aliniat la nivel euro-atlantic, altfel praf de critica literară se alege de cei ce ii stau in cale şi nu îl aplaudă, cu excepţia tartorilor mari. 

În acest capitol, “Exilul şi emigraţia”, printre personalităţile marcante ale românilor din străinătate, majoritatea pariziene, Adrian Marino m-a găsit şi pe mine, tocmai în vestul sălbatic al preriei canadiene şi m-a făcut cârpă de şters pe jos, într-un paragraf. Sui iuris! Dar, şi io am drepturile mele, chiar dacă sunt cel mai mic dintre pământeni, indiferent dacă sunt vulgar, insultător, agresiv şi l-am atăcat furibund pe marele critic literar. Dacă aşa a fost, a fost pentru că au existat nişte motive, cauze. Deşi mă voi opri la acest paragraf, întâi trebuie să notez că Adrian Marino, în urma intensei traume psihice din copilărie (vezi capitolul Primele represiuni) a rămas un mare complexat, cu o personalitate precară pe care nu s-a putut clădi un caracter integru, puternic, dar cu isteţime a mascat toate carenţele în spatele unei culturi absolut memorizate, discernământul înţelepciunii nici la senectute neatingându-l. Dovada lipsei de personalitate şi caracter este tocmai acest volum pe care l-a publicat intenţionat post mortem, fiindu-i frică, în viaţă, de riposta celor denigraţi şi terfeliţi de el, imaculatul şi sublimul singuratic. Drept care, şi paragraful lui referitor la mine îmi arată laşitatea şi drumul lui de la adevăr liber la mistificarea comandată. Întâi, despre laşitatea viului mort, fiindcă el trăia şi scria din pielea unui viitor cadavru, satisfăcut că io, Corneliu Florea nu pot să-l mai ating cu agresivitatea mea mârlănească la doi metri sub pământ. (Aproximativ o optime din cei pomeniţi în această carte sunt mârlani, printre care si un academician: H. Daicoviciu!). Nu, din contră, când voi merge la Cluj am să-i pun o lumânare la mormânt şi un mic anunţ: Aici zace un poltron! Pentru că nu a avut curajul să-mi spună în faţă ceea ce a lăsat să fie publicat postum. Ştia că nu e adevărat.

Şi acum, de la adevărul liber la mistificarea ce i s-a ordonat. În Jurnalul Literar numărul 38 – 39 din 1990, Adrian Marino, fără să ne cunoaştem, a scris, în rubrica sa Cronica Ideilor Literare, despre primul meu jurnal publicat, Jurnal de lagăr liber, o recenzie amănunţită, binevoitoare cu observaţii pertinente şi mici elogii. Am fost fericit, cine dracu n-ar fi, când un profesionist scrie frumos despre primul lui op !?!  I-am aflat identitatea şi adresa şi i-am mulţumit. Din 1990 am început să public în mica mea revistă de critică socială, Jurnal Liber, observaţii critice la adresa Revistei 22-GDS. Argumentat, e drept agresiv şi incisiv, am scris pamfletul “GDS sau Grupul Dresat de Sörös”, pe care, întâi şi întâi l-am trimis gedesiştilor să afle  direct de la sursă. Gedesiştii, din ciupercăria lui Sörös, au tăcut din profunda lor superioritate! Între timp, gedesiştilor  se alăturase şi Adrian Marino, pentru că dolarii soros nu aveau miros. Când, după un timp, i-am trimis lui Adrian Marino al doilea jurnal “Jurnal pe frunze de arţar”, gedesiştii au găsit prilejul revanşei şi a trimis împotriva mea cătana ardeleană, cu instrucţiuni precise. GDS-22  i-a pus la dispoziţie trei sferturi de pagină în numărul 31 din 1996 în care gedesistul voluntar, la ordin, a tras în mine din toate poziţiile. Am rezistat, dar ceea ce m-a surprins şi uluit a fost cât de obedient, de schimbător, cu o sută optzeci de grade, este Adrian Marino dacă noii săi stăpâni îi cer. Pe vremea aceea nu cunoşteam biografia şi profilul neuropsihic al criticului, nici nu ştiam că în critica literară românească se poate scrie despre o carte oricum: corect sau contrafăcut la comandă, din răzbunare, subiectiv, pe pile, pe bani, pe sex, pe ceas de mână sau patru rezervoare pline de benzină ori trei zile sejur la Sinaia. Cât despre fostul  versat critic, Adrian Marino, l-am simţit pe pielea mea că poate să scrie la comandă despre acelaşi autor elogios sau dezastruos. În cazul meu şi-a îndeplinit atât de bine misiunea primită încât, negreşit, a primit o decoraţie gds si o permisiune la Kolozsvar. Cine doreşte să verifice nu are decât să citească, cel puţin cele două cronici scrise de Adrian Marino despre jurnalele mele şi va avea dovada afirmaţiilor mele. Nu a fost corect, nu mi-a plăcut, dar ceea m-a izbit a fost ce poate face o mână de dolari dintr-un ditamai critic literar român. Şi i-am spus-o direct, deschis, desluşit. L-am şifonat atât de tare, încât a tăcut mormânt, dar s-a răzbunat pe revistele mele rupându-le (gest isteric, normal era doar să le arunce) şi a aşteptat, în singurătatea minţii sale, să dea colţul şi de după colţ să mă insulte, ca pe atâţia alţii în acest op.

Aşa îl văd eu pe fostul Adrian Marino, căruia îi doresc sănătate acolo unde se află.

(August 2010, Winnipeg, Canada)                                                                             

Popularity: 7% [?]

Cucuveaua și vuvuzeaua

 

Auror: Cornel COTUȚIU

Într-o „anumită parte a presei” din primii ani postedembriști circula o sintagmă care se preta la conotații și atribuiri de valențe simbolice fel de fel: „Cucuveaua de la Cotroceni”. Președintele României era „săracul” kgb-ist Ion Iliescu.

Acum se ițește o nouă expresie: „Vuvuzeaua de la Cotroceni”, cu diferența că președintele țării, Traian Băsescu, cârmaci fiind, ține muștiucul în gură, dar zgomotul se produce la palatul Guvernului. Apoi, premierul Boc îl amplifică, asta chiar dacă din ce în ce mai puțini votanți se mai lasă impresionați de cei trei mici, o bere și o găleată de plastic pe care le-au primit la alegerile anterioare.

„Popolul suveran” a asistat în zilele acestea la un spectacol intitulat „Remaniere portocalie”; autor: jucăușul de la Cotroceni. Adică: șase hălci de osânză (cabotini și maeștri în furtișag, demagogie, impostură) au fost schimbate cu personaje proaspete ori reciclate. Altfel spus: să vină alții, care vor deprinde „arta” guvernării României, buzunărind un popor, ascunzând gunoiul sub preșul pretinsei democrații, mințind cât încape și adulându-l pe mare Cârmaci.

O paranteză: tovarășul  Marko Bela, în acest act al guvernării, are o tehnică simplă, dar extrem de eficientă: Dacă vă atingeți de miniștrii mei unguri, pa!, ne retragem și voi, portocaliilor, pierdeți sprijinul nostru, iar pentru o minimă majoritate de care ați avea nevoie în actul decizional nu aveți decât să vă machiați cu cosmeticalele coanei Udrea, cea care e luminița pe care Traian Băsescu o vede după ce străbate tunelul (politic, desigur). Deci, Băsescu/Boc – ciocu mic! Ba chiar, uneori, „hallgas!”

„Popolul suveran” confundă (nevinovat sau voit) două verbe: „a remania” și „a remaia”.

Să vedem: „a remania” înseamnă a aduce îmbunătățiri în cuprinsul unei lucrări, în organizarea unei instituții, în componența unui guvern etc. Ei bine, ce să remaniezi în sânul puterii executive care a bramburit o țară de second-hand (cum a numit-o Cârmaciul de la Cotroceni într-un recent interviu execrabil)? Sunt doar experimente pe buzunarul contribuabilului.

Dar „a remaia”? Iată: a reface (la un ciorap, la un tricot) firele deșirate, prinzând ochiurile scăpate, rupte, cu ajutorul unui instrument special. Ei bine, nu e nevoie de un mare efort de substituție, pentru a găsi corespondenți reali, potriviți expresiilor conținute în definirea noțiunii. Concret: Care sunt firele deșirate în România de azi? Dar ochiuri scăpate, rupte? Cine e instrumentul special în efortul de cârpoceală a unui dezastru? De la centru până la talpa țării veți găsi date, fapte concrete, oameni încadrabili în conturul semantic al sintagmelor de mai sus. Și veți recunoaște că e mult mai potrivit verbul „a remaia” (nu ca o soluție, ci ca o pecete calificativă!) pentru penibila comedie parlamentar-guvernamentală, regizată de Cotroceni, în care suntem siliți să supraviețuim.

Cornel COTUȚIU

Popularity: 4% [?]

Prin librăriile americane

Adevărata faţă a lui Churchill

 

 Autor: Ioan Ispas (Newark, Delaware)

          Pentru români numele lui Churchill este asociat cu Yalta şi cele 90 procente, influenţă în România, făcute cadou lui Stalin. Pentru englezi el este cel mai mare britanic al secolului trecut. În afară de Yalta, Sir Winston Leonard Spencer Churchill (1874 – 1965 ), a mai avut două iniţiative cu efecte catastrofale asupra României, şi nu numai.

Despre adevărata sa faţă, ce efect a avut cariera sa politică asupra imperiului britanic, care au fost consecinţele iniţiativelor sale din ultimul război mondial şi ce risc prezintă preluarea modelului său pentru oamenii politici americani de astăzi, ne arată Patrick J. Buchanan în cartea sa “Churchill, Hitler and unnecessary war. How Britain lost its Empire and the West lost the World.“, editura The Rivers Press, N.Y., 2008.

Churchill, corespondent de război în armata spaniolă din Cuba, combatant în India, luat prizonier în Războiul burilor, scrie o carte de succes despre toate acestea şi intră în parlament la 26 de ani. Conversaţia şi discursurile sale erau scânteitoare.

Dar avea două  probleme, pe care Patrick J. Buchanan le numeşte “reckless and dismal judgement“ (pag.352). Ambele îi vor marca lunga sa carieră politică. Prima manifestare a acestor probleme apare pe vremea când era corespondent la Morning Star, în Războiul burilor. Dorind să vadă bătăliile mai îndeaproape, îl convinge pe un căpitan, prieten cu el, ca împreună cu 150 de soldaţi îmbarcaţi în trei vagoane ataşate unei locomotive, să o ia din nord spre sud în teritoriul burilor. Trenul blindat, dar neînsoţit de vânători de munte, era o parodie de razboi modern. Berii calări l-au văzut, l-au lăsat să treacă, apoi au pus o grămada de pietre pe şine. După un timp au început să tragă asupra trenului, acesta a dat înapoi şi din cauza pietrelor a deraiat. Înconjurat de beri, după o luptă în care au căzut o sută de militari britanici, el împreună cu cincizeci de soldaţi, cei mai mulţi raniţi, s-au predat. Berii au avut doar patru răniţi. A fost cea mai umilitoare înfrângere suferită de armata britanică. Churchill a fost vinovat pentru ca l-a convins pe prietenul sau, capitanul Holdane, să nu se întoarcă când au văzut primele semnale ale capcanei. Norocul lui a fost, zice Buchanan, că a dat peste berii creştini, care l-au închis în Pretoria, de unde a reuşit sa evadeze. Alta era soarta lui dacă nimerea peste triburile de sioux sau afgani.

În perioada cabinetului Baldwin nr.2, Churchill a fost,  între anii 1924 – 1929, Canceler of Excheguer, dar la al treilea cabinet Baldwin n-a mai fost chemat. De ce?

Pentru că deşi poseda nişte calităţi excelente, era privit ca un om cu “erratio judgement“. Este data ca exemplu decizia sa de a reveni la aur ca monedă de schimb care a provocat un dezastru în Marea Britanie.

Churchill era un tip razbunător. Este dat exemplul când rugat să ţină un discurs, în 1947, la aniversarea celor 80 de ani a lui Baldwin, a spus “Era mai bine pentru patria noastra dacă nu s-ar fi născut“.

Din august 1914 şi până în 25 mai 1915, când Churchill a fost schimbat de Balfour din poziţia de Prim Lord al Amiralităţii, a făcut două mari greşeli.

Prima când a trimis o brigadă navală netestată şi fără experienţă pentru a încerca să apere Antwerp-ul, a pus-o sub comanda rezistenţei, în câteva saptămâni fiind decimată şi capturată.

În august 1915 a urmat dezastrul din Dardanele. El a încălcat principiul lui Nelson: “vasele nu luptă cu forturile“. A vrut ca flota să împartă în două Turcia şi să asigure o nouă rută de aprovizionare către Rusia. A atacat forturile de pe maluri fara trupe terestre. A pierdut trei vase bombardate şi trei lovite de mine în prima zi a atacului.

După douăzeci şi patru de ani, în 1939, s-a întors la Amiralitate. A încercat să facă presiuni în guvern pentru invazia Norvegiei, ţară neutră, pentru a tăia alimentarea cu oţel, din Suedia, a Germaniei. La începutul lui 1940, Hitler credea că e mai bine ca Norvegia să rămână neutră. Churchill a ordonat unei nave militare britanice să intre în apele teritoriale norvegiene. În plus, se pare ca Churchill ar fi vorbit despre aceasta ideie a sa, la o întâlnire cu presa străină şi astfel serviciile germane de spionaj au aflat de planul său. Hitler a ordonat invadarea Norvegiei în 9 aprilie 1940. Deşi Churchill a dat asigurări că Royal Navy are supremaţia în Marea Nordului, nemţii, îmbarcaţi pe nave comerciale au cucerit Oslo şi alte cinci porturi. După război, pentru că amiralul Raeder a avut succes, unde a pierdut Churchill, el a fost condamnat la închisoare pe viaţă. Greşeala lui Churchill a plătit-o însă primul ministru Chamberlain.

Nu avea încredere în submarine. În timpul celor opt luni ca Prim Lord al Amiralităţii, submarinele germane au scufundat două cuirasate şi alte vase, cu un total de 800.000 tone deplasament.

Ca prim ministru, la presiunea lui Stalin de a deschide al doilea front, aranjează debarcarea de la Dieppe din 19 august 1942. Debarcarea fost o baie de sânge în care două treimi din comandoul de 6.000 militari, majoritatea canadieni, au fost ucişi, răniţi sau luaţi prizonieri, iar pierderile RAF au fost de trei la unu.

Acestea sunt câteva din greşelile lui Churchill ca strateg militar. Ca om politic n-a avut respect faţă de ţările neutre. În 1914, ca Prim Lord a dispus blocarea Antwerp-ului.

Tot ca Prim Lord a cerut ocuparea insulelor olandeze şi daneze, deşi erau neutre, la fel blocarea Dardanelelor. Blocada pentru înfometare a dus la moartea a 750.000 de germani în Primul război mondial. Semnificativ pentru profilul moral al lui Churchill este scopul declarat al blocadei. Astfel, după Churchill, scopul blocadei este distrugerea întregii populaţii: bărbaţi şi femei, copii, bătrâni şi tineri. După capitularea Franţei, a dispus bombardarea flotei franceze refugiate în rada portului Mers el Kebir, sub pretextul prevenirii căderii în mâna germanilor, omorând 1.500 marinari francezi fără apărare. 

Câteva mii de prizonieri germani, care erau etnici ruşi, au cazut în mâna englezilor. Când s-a dezbătut problema  lor, Churchill a făcut presiuni să fie trimişi în Rusia, pentru că aşa i-a promis lui Molotov. A acceptat, de asemenea, ca 12 – 15 milioane de germani să fie deportaţi.

I-a trims înapoi, la cererea lui Stalin, şi pe cazacii care luptaseră în 1919 – 1920 contra gărzilor roşii, şi se refugiaseră în Vest. În mai 1945 a pus la dispoziţia ruşilor corpul de 90.000 de cazaci plus familiile lor.

La Yalta, prin stabilirea graniţei de vest a Poloniei pe Oder, 11 milioane de oameni au fost dati afara din case, 2 milioane au murit în timpul acestui exod.                                                                                                                                                               În prima zi când a ajuns prim ministru a ordonat bombardarea civililor. Churchill a fost iniţiatorul şi cel care a “lămurit” Vestul să adopte aceste metode barbare. Ele au fost aprobate de guvern şi este dovada declinului moral al lui Churchill. La 11 mai 1940, la 24 de ore după invadarea Franţei, Comandamentul bombardierelor a trimis 18 bombardiere, noaptea, departe de front, în Wesphalia. A fost primul act deliberat de ruptură în regulile războiului, în care ostilităţile se duc doar între forţele combatante.

La Conferinţa de la Casablanca din ianuarie 1943, Churchill a prezentat un raport al Şefului Forţelor Aeriene Regale, Charles Portal, care cerea fabricarea de urgenţă a 4.000 – 6.000 de bombardiere grele. Alexander McKee      prezintă memoriul (pag. 58), care însoţea raportul, în cartea sa “Dresden 1945. The Devill’s Tinderbox“, apărută în 1982 în editura E.P.Dutton Inc. N.Y. Portal a calculat, ca sa justifice fabricarea bombardierelor, efectul folosirii lor; distrugerea a 6 milioane de locuinţe germane, de a lăsa fără case 25 de milioane de germani, de a ucide 900.000 de germani şi de a răni un million.

A stabilit ca bombardamentele să se facă în special asupra zonelor muncitoreşti, pentru că în zonele locuite de clasa mijlocie casele sunt mai rare şi se pierd bombe.

La prima lui întâlnire cu Stalin în 1942, Churchill i-a spus că a început bombardarea oraşelor germane ca sa scadă moralul, deci o ţintă militară. Stalin a zâmbit când a auzit şi atmosfera întâlnirii s-a destins. Erau pe aceeaşi lungime de undă.

De bombardarea până la distrugerea completă a orasului Dresda se face vinovat tot Churchill. Înainte de a părăsi Yalta a ordonat declanşarea operaţiunii Thunderclap, care prevedea bombardamente masive asupra oraşelor, astfel ca şoselele şi drumurile sa se umple cu refugiaţi, iar soldaţii să nu se poată deplasa pentru a opri ofensiva armatei roşii. La ora zece seara 772 de bombardiere Lancaster au aruncat asupra Dresdei 650.000 de bombe incendiare şi 1.474 de bombe grele. A fost complet distrusă o suprafaţă de 1.600 acri. A se compara cu cel mai masiv bombardament german din Anglia, la Coventry, unde au fost distruşi 100 de acri. Dimineaţa, pe lumina, au mai venit 527 bombardiere B17, în două valuri, însoţite de 300 de avioane de vânătoare, pentru a distruge ce a mai rămas. Numărul exact al morţilor nu se ştie exact, fiind plin de refugiaţi, femei, copii, batrâni, este cuprins între 35.000 şi 250.000. La Coventry au murit 504.

Propunerea lui Churchill, acceptata de F. D. Roosevelt la Casablanca in 1943, de a bombarda civilii din orase, a devenit o doctrina militară adoptată de toate puterile lumii în perioada războiului rece şi-n prezent. Ţintele nu mai sunt forţele militare ci orasele mari ale rivalilor. A fost deschisă o cutie a Pandorei.

Această “iniţiativă“ a lui Churchill de a bombarda masiv civilii din oraşe i-a afectat şi pe români. Bombardarea instalaţiilor petroliere de la Ploieşti au înţeles-o, ca făcând parte din regulile războiului, iar piloţii americani doborâţi şi luati prizonieri au fost trataţi bine, cazaţi într-o staţiune de munte de pe Valea Prahovei. Când însă a început bombardarea la întâmplare a Bucureştiului, românii au simţit un gust amar. Democraţiile vestului i-au dezamăgit prin aceste acte barbare nemaiîntâlnite în războaiele moderne.

După cum se ştie, România avea pregătită o linie fortificata de apărare Galaţi – Focşani, pentru situaţia în care ruşii ne atacă. Pe această linie şi Munţii Carpaţi se putea organiza apărarea Munteniei şi Transilvaniei în condiţiile unui război în care ostilităţile se duc între militari, pe linia frontului. Dar datorită “iniţiativei“ lui Churchill ca aviaţia de bombardament să atace civilii şi să transforme în ruină oraşele din spatele frontului, o rezistenţă îndârjită pe aceasta linie n-a mai avut suficienta motivaţie. Deşi participanţii actului dela 23 august 1944 nu invocă explicit  aceste bombardamente, s-ar putea totuşi ca şi acestea să constituie un motiv în plus pentru justificarea  trădării comise. Începând cu primul bombardament din 4 aprilie 1944, al Bucureştiului, odată cu bombele au fost lansaţi şi fluturaşii cu “Declaraţia Comisariatului Poporului pentru Afacerile Străine al U.R.S.S.“. Denise Basdevant în cartea sa “Against Tide and Tempest: the Story of Rumania“, apărută în 1965 în editura Robert Speller & Sons, redă o fotocopie după aceşti fluturaşi aruncaţi şi la următoarele bombardamente (pag. 122). Iată cum sună această declaraţie: “În legătură cu evenimentele din România, Guvernul Sovietic consideră că nu este de prisos să confirme declaraţia sa făcută în Aprilie anul curent, că Uniunea Sovietică nu intenţionează să dobândească vreo parte oarecare a teritoriului românesc, sau să schimbe orânduirea socială existentă în România, nici să ştirbească în vreun chip oarecare independenţa României. Dimpotrivă, Guvernul Sovietic consideră necesar de a restabili împreună cu Românii independenţa României prin eliberarea României de sub jugul fascist german. Comandamentul Suprem Sovietic consideră că daca trupele româneşti vor înceta ostilităţile împotriva Armatei Roşii şi daca ele se vor obliga, ca mână în mână cu Armata Roşie să duca războiul de eliberare împotriva Nemţilor pentru independenţa României sau contra Ungurilor pentru eliberarea Transilvaniei, Armat Roşie nu le va dezarma, le va lăsa în întregime tot armamentul şi le va ajuta prin toate mijloacele să îndeplinească această sarcină de onoare.

Dar, Armata Roşie poate sa înceteze operaţiunile militare pe teritoriul României, numai după ce vor fi lichidate trupele nemţeşti din România, trupe care sunt purtatoare de împilare şi subjugare a poporului român.

 Singurul mijloc pentru grabnica încetare a operaţiunilor militare pe teritoriul României şi pentru încheierea de către România a armistiţiului cu coaliţia aliaţilor constă în aceea ca trupele române să dea ajutor Armatei Roşii în opera de lichidare a trupelor nemţeşti”.                                                                                                                                     Perfidia ruşilor este evidentă, ei au cerut americanilor sa bombardeze România, plasând alături de bombe şi fluturaşii, ca românii să poata opta: bombe în continuare sau “frumoasele“ perspective ale capitulării. Probabil ca aceşti fluturaşi aveau rolul să-i intoxice şi pe americani în privinţa “bunelor“ intenţii ale ruşilor. Nu ştim ce a contat mai mult în decizia de încetare unilaterală a focului de la 23 august; bombardamentele sau propunerea explicită de trădare din finalul acestei declaraţii plină de promisiuni frumoase dar mincinoase.

Braşovul a fost bombardat în ziua de Paşti. A doua zi radio Londra anunţa cu cinism ca a trimis ouă roşii de Paşti românilor.

În privinţa convingerilor sale morale, deşi se considera crestin, ferocitatea cu care a dus războiul împotriva civilior, arată un Churchill mai mult păgân decât creştin. A fost un adept al eutanasiei. Când a făcut parte din guvernul Asquith a propus ca 120.000 de deficienţi mentali să fie trimişi în colonii. Hitler s-a inspirat de aici. Era rasist. Nu voia să fie acceptaţi negri în Anglia. A condus campania “Păstraţi Anglia albă!“.

Patrick J. Buchanan pune întrebarea ce a fost Churchill om de stat sau războinic şef?

Pentru un om de stat obiectivul este pacea care să permită naţiunilor să trăiască în o siguranţă mai mare. Pentru un războinic obiectivul este victoria. Churchill în 13 mai 1940, în prima sa luare de cuvânt ca prim ministru, în parlament, a declarat că obiectivul său este “Victorie cu orice preţ!” (pag.405).

La Conferinţa  de la Casablanca din ianuarie 1943, Churchill l-a convins pe F.D.Roosevelt să facă declaraţia comună privind capitularea necondiţionată.

În 1944 la Quebec, Churchill şi F.D.Roosevelt au aprobat Planul Morgenthau de distrugere a întregii industrii germane şi transformarea Germaniei într-o ţară agrară. Toate utilajele şi echipamentele industiale urmau sa fie date ruşilor.

Goebbels a folosit cele două hotărâri pentru propagandă, în sensul că o capitulare ar însemna nesupravieţuire. Anihilarea ostatecilor a fost pretul pentru propria lor anihilare. Aşa se explică de ce în primăvara lui 1944, când se prefigura clar înfrângere Germaniei, au fost trimişi în lagarele de exterminare evreii, de exemplu cei din Ungaria şi Transilvania de Nord, aflată sub unguri. Eisenhower a estimat că războiul s-a prelungit cu doi ani din cauza condiţiei impuse de capitulare necondiţionată.

Şi această “iniţiativă“ a lui Churchill a afectat România în tentativa ei de a ieşi din război, fiind în favoarea ruşilor. Deşi au trecut mai bine de patru luni de la primii fluturaşi cu Declaraţia sovietică, nu am auzit despre iniţierea unor tratative, pe baza acestei declaraţii, între reprezentanţii opozitiei din România şi sovietici. Singurele tratative cunoscute sunt cele duse de Mareşalul Antonescu, prin intermediul ambasadorului Nanu cu ambasadoarea URSS la Stokholm, Kolontai. Trădarea regelui Mihai şi a opoziţiei a împiedicat finalizarea lor, ducând la dezastrul imediat şi cel de lunga durată. Faptul că în 3 septembrie 1944 Finlanda a semnat un armistiţiu cu sovieticii, demonstrează că şi România putea să o facă.

Churchill a fost mare ca şi conducător al războiului, dar mic ca om de stat. Stalin a avut în minte cum va arăta Europa după război, Churchill nu. Târziu, plin de onoruri şi-a dat seama de greşeala făcută. Germania era o barieră în faţa barbarismului şi despotismului oriental. Când a ajuns în guvern, în 1911, soarele nu apunea niciodată în Imperiul Britanic. În 1955, cand a plecat din guvern, India, Egiptul, Canalul Suez, Palestina, toate coloniile din Africa şi America erau pierdute. Rusia şi America aveau hegemonia în Europa, iar dominioanele britanice priveau spre Washington şi nu spre Londra pentru protectie. Lunga si brilianta cariera politică a omului secolului coincide exact cu declinul şi falimentul Imperiului Marii Britanii.

În istoriografia noastră a rămas acreditată ideia că la Conferinţa de la Yalta, de comun accord, cei trei protagonisti au făcut delimitarea sferelor de influenţă. Alexander McKee, în cartea sa amintită mai sus, a descoperit că procentele respective au fost propuse de Churchill lui Stalin la Moscova, înainte de întâlnirea de la Yalta. Churchill s-a dus la Moscova, fară F.D. Roosevelt care n-a putut sa vină, în octombrie 1944, si fără să anunţe propriul guvern sau pe cel american, a făcut oferta cu procentele. Mai mult, ca să-şi dea importanţă în faţa lui Stalin, oferta a fost făcută în momentul în care ambasadorul american Harriman nu era de faţă. A încercat să obţină de la Stalin stabilirea granitei de est a Poloniei cea de dinaintea  invaziei sovietice din 1939, dar n-a reuşit. Stalin n-a recunoscut nici guvernul polonez de la Londra. Singura cedare a lui Stalin a fost în privinţa recunoaşterii Generalului de Gaulle ca şef al Frantei. La Yalta, printre tone de caviar şi şampanie, doar s-au “legalizat“ , cele ”aranjate“ anterior la Moscova de Stalin şi Churchill.

Patrick J. Buchanan arăta că a scris această carte deoarece a observat că elita americană îmbrăţişează cultul pentru Churchill. Sunt unii care spun că a fost nu numai un strălucit conducător de război, dar şi un om de stat al cărui model poate fi pentru orice şef de stat. Orice nou adversar este un nou Hitler, orice propunere de a evita razboiul un nou Munchen. Miloşevici a fost numit Hitlerul Balcanilor, iar Sadam Hussein un Hiler arab. Acestea au dus la 78 de zile de bombardament (inclusiv în ziua de Paşti, n.n) a Serbiei, ţară care nu a atacat niciodată America şi a fost întotdeauna prietenoasa cu americanii. Bush, în perioada când se afla la Casa Albă, avea în biroul oval bustul lui Churchill. Cultul lui Churchill duce la prezentele dificultăţi americane. Dacă nu se renunţă la el, va duce la alte războaie şi dezastre, iar într-o zi la un război de mărimea războiului lui Churchill.

Şi-a început viaţa publică cu “un mic dezastru militar“ în timpul Războiului burilor, pe care l-a transformat în ceva triumfal în cartea pe care o scrie, ceea ce-l propulsează în parlament. Ca Prim Lord al Amiralitaţii este autorul dezastrului din Strâmtoarea Dardanelelor, iar după 25 de ani al celui privind Norvegia, care duce la căderea Guvernului Chamberlain. Dar, în loc sa fie eliminat din viaţa publică ajunge Prim ministru. În această calitate politica sa duce la destrămare Imperiului britanic şi la ruinarea economica şi financiară a Marii Britanii, plus moartea a 400.000 de englezi. Şi astăzi mulţi istorici rămân entuziasmaţi de briliantelele sale discursuri.

La noi a existat un ministru al transporturilor care a facut sa dispară o flotă, dar pentru că a făcut cugetarea “Iarna nu-i ca vara“, care i-a lăsat cu gura căscată pe români, a ajuns primar general al Bucureştiului. S-a plans în stânga şi dreapta că-i trebuie un Consiliu General obedient ca să poată face ceva. Românii l-au crezut şi a ajuns Preşedinte. Primul mandat a fost o continuă hă-hă-ială prin pieţe şi festivaluri, cerând la sfârşit un nou mandat pentru a-şi definitiva opera de combatere a corupţiei (neîncepută) şi a restructura statul “după chipul şi asemănarea sa“. I-a păcalit din nou pe mulţi români, iar diferenţa necesară pentru a câştiga un nou mandat i-a asigurat-o maşina bine unsă a fraudei electorale. Acum se pune întrebarea nu ce va urma în urmatorii cinci ani, ci cât de mare va fi dezastrul. Când cineva face greşeli când e jos, nu este nici o şansă să facă altceva când e sus. Cine nu învaţă din greşelile istoriei riscă să le repete, spunea cineva, şi cred că este adevărat.

 

 

 

 

Popularity: 11% [?]

Denunţ cu parfum de femeie

 “O, timpuri! O, moravuri!” (Marcus Tullius Cicero)

 

Autor: Nicolae Balint

 

Odioasele denunţuri ale anilor ’50 te puteau trimite pentru ani buni în puşcărie sau chiar în „loc cu verdeaţă”. Douăzeci de ani mai târziu, pe un fond de relativă destindere a regimului, o asemenea nemernicie nu mai era suficientă. Un denunţ bine ticluit şi mai ales „dirijat” de băieţii cu ochi albaştri, te făcea însă „dalmaţian”, adică un om cu „dosarul pătat”. Suficient ca să-ţi iei adio de la orice promovare, de la un apartament mai mare, de la o plecare în străinătate,…Pentru regim deveneai dubios, nesigur, adică un cetăţean de „mâna a doua”. Spun aceasta, pentru a mă exprima cât mai plastic şi sugestiv, adică în ton cu memorabilele expresii din ilustra şi profunda gândire prezidenţilă ce se poartă în aceste zile.

„Numitul Ştefan Irimie a fost în 1944 un mare nemţofil…”

În primii ani după război, odată cu instalarea comunismului de sorginte sovietică, un obiectiv major al noului regim a fost compromiterea şi distrugerea elitelor interbelice. Într-o primă fază, aparatul de represiune al fostului regim, a fost puternic penetrat cu oamenii noului regim pe cale de a se instala, chiar dacă cei mai mulţi dintre cei cooptaţi nu aveau o pregătire  profesională corespunzătoare şi stăpâneau precar limba română, fapt evident mai ales din modul cum îşi redactau notele-sinteză bazate pe rapoartele informatorilor. Nu erau însă lipsiţi de fantezie atunci când îşi „botezau” informatorii şi informatoarele din diversele instituţii mureşene. În anii ’50, una dintre cele mai prolifice surse din Primăria Târgu Mureş, s-a dovedit a fi “Rina Sorela”. Potrivit instructajului făcut anterior şi a sarcinilor primite, această sursă cu un nume de împrumut atât de nevinovat şi suav, îl semnala securităţii mureşene pe dr. Ştefan Irimie, funcţionar în aceeaşi instituţie, cunoscută personalitate interbelică, apropiat al fostului primar liberal, Emil Aurel Dandea. Trebuie spus faptul că lui Ştefan Irimie, îi datorăm astăzi „Zilele târgumureşene”, el fiind cel care a inaugurat această tradiţie în perioada interbelică, iar în casa sa, George Enescu venea cu mare plăcere atunci când ne vizita oraşul. Nu e lipsit de interes nici faptul că fiul dr. Ştefan Irimie – pe care am avut plăcerea să-l cunosc – specialist stomatolog, a fost un nume de referinţă în implantologia dentară, docent şi membru de onoare al mai multor instituţii medicale din lume. Domnia sa, care la momentul la care mă refer nu împlinise încă 25 de ani, a decedat recent, aici la Târgu Mureş, la o venerabilă vârstă. Revenind la informatoarea „Rina Sorela”, aceasta indica ofiţerului recrutor faptul că a cules informaţiile de la funcţionarii Eugen Mera şi Silvia Merlescu, angajaţi ai aceleiaşi primării. Ea îi scria ofiţerului de securitate că „Numitul (Irimie Ştefan – n.a.) a fost în 1940 un mare nemţofil…a manifestat ataşament faţă de regimul fascist şi cel hortyst.” Dar contrar celor scrise de informatoare, autorităţile hortyste – iar informatoarea nu a explicat acest fapt – l-au expulzat pe Ştefan Irimie din Tîrgu Mureş. „Rina Sorela” îşi continuă informarea către ofiţerul de securitate, în aceeaşi notă acuzatoare, spunând „…A fost expulzat…a primit un post în Constanţa. Odată cu eliberarea ţării noastre, a fugit de la Constanţa, unde a făcut şi gazetărie şi a scris articole contra URSS şi a revenit la Târgu Mureş…” Păcat capital să scrii împotriva URSS în acele vremuri. Dr. Ştefan Irimie va fi ulterior acestei informări, „comprimat”, termen folosit pentru cei îndepărtaţi din serviciu, şi va avea de suferit şi alte rigori ale regimului. Destinul său a fost marcat, în mod evident, şi de acest denunţ ordinar al „Rinei Sorela”.

 

Primarul se cam „întrece cu băutura”

Aceeaşi „Rina Sorela”, sursă „de nădejde” în Primăria târgu-mureşeană, după cum am văzut, făcea o informare cuprinzătoare pe data de 5 decembrie 1951, în legătură cu balul organizat pentru ajutorarea poporului coreean. (Coreea de Nord, stat comunist, susţinut de China, se afla în acel moment, în război cu Coreea de Sud, stat susţinut de SUA – n.a.) Informatoarea arăta faptul că „Venitul adunat trece de 25.000 de lei”, dar mai adăuga ea semânând îndoiala în mintea securistului,  „După cum spune tovarăşa Fulop Ibi (şefa de cabinet a primarului – n.a.)…s-a vărsat circa 20.000 de lei pentru Coreea, iar restul de circa 10.000 s-au păstrat într-un fond. Nu am putut afla ce fond şi de cine se păstrează.” „Rina Sorela” dădea însă detalii ample şi despre cine a participat la bal, ce a făcut fiecare, care a fost atmosfera…” La bal a participat, relata informatoarea, şi tovarăşul primar Soos Iosif cu soţia, cu tovarăşul Friedman Bela, cuscrul său şi soţia acestuia. Tovarăşul Soos s-a cam întrecut cu băutura, a băut şi a cântat din toată inima, petrecând până târziu cu lăutarii la ureche.” Interesant este faptul că Friedman, ofiţer de securitate la Reghin, şi care mai târziu va emigra în Israel, apărea şi el în nota informativă destinată securităţii, adică instituţiei din care el însuşi făcea parte. Să nu fi ştiut „Rina Sorela” cine e tovarăşul Friedman?

După 20 de ani…

O altă sursă, numită „Cita” de această dată, şi care avea drept ofiţer de legătură pe lt.maj R., cu care se întâlnea în casa conspirativă „Tuşnad” din Târgu Mureş, avea ca sarcină  în anii 70, să-şi supravegheze anumiţi vecini (cu cine se întâlnesc, ce discută, etc.), dar şi anumite persoane din anturajul pe care-l frecventa foarte des. La momentul respectiv, obiectul interesului securităţii mureşene îl reprezentau rudele din străinătate ale familiei Rodiger din Târgu Mureş, str. Cuza Vodă, nr. 24. Parcurgând nota-sinteză a lt.maj. R., maiorul de securitate M. A. dispunea ca „Sursa să fie dirijată în continuare pe lângă rudele turişti, pentru a stabili poziţia atât a turistei, cât a stat în ţară, cât şi a rudelor ei după plecarea turistei.” Din cercul de interes al securităţii făceau parte şi foste personalităţi maghiare interbelice, suspecţi de agitaţii cu caracter iredentist, precum grofii Teleki Adam sau Miko Arpad. „Pe data de 13 iunie 1966, relata informatoarea Cita, la obişnuita partidă de bridgge din casa numitei Torma Gabriella, au participat numitul Teleki Adam şi Miko Arpad. Acesta din urmă a relatat că în sfârşit a primit şi el paşaport pentru R.P.Ungară…” În schimb, pe baza mai multor note informative obţinute din cadrul fostului Liceu (actual Colegiu Naţional) „Al.Papiu Ilarian” din Târgu Mureş, unul dintre obiectivele de urmărire informativă în 1966, îl reprezenta şi profesoara Irina-Ştefania Simovici, care, potrivit securităţii mureşene „întreţine relaţii cu reprezentanţa diplomatică a SUA din Bucureşti.” Dacă în unele cazuri, în mod firesc, obţinerea de informaţii din diverse medii era justificată atunci ca şi acum, de siguranţa naţională, în cele mai multe cazuri – excepându-le pe cele care aveau la bază şantajul practicat de securitate – ele s-au dovedit a fi doar denunţuri având la bază ură, interese materiale sau de altă natură  Pe baza acestor note informative, multe destine au fost deturnate de la cursul lor firesc. Şi poate că e bine să nu uităm acele timpuri, pentru că există un risc major. Aşa cum spunea omul de teatru Dan Puric „Omul de azi, pedalează zadarnic într-un prezent continuu. A locui cu fiinţa doar într-o dimensiune a timpului – şi aceea distorsionată – înseamnă moartea lentă, dar sigură, a identităţii.”

Popularity: 5% [?]

Stupefianta lăbărțare a nesimțirii

 

Cornel COTUȚIU

      Preiau din citatul unui gazetar afirmația „În politică, prostia nu este un handicap.” Zicerea nu acoperă realitatea de acum, socio-politico-economico-morală, fiindcă, după substantivul „prostie” s-ar fi putut continua cu alte substantive (subiect): „mitocănie”, „tâlhărie”, „ofensa la drumul mare”, „parvenitism” ș.a.

Acum, vreau să mă opresc doar asupra uneia dintre dimensiunile penibile ale condiției de demnitar în România de azi: mitocănia. Cu 150 de ani în urmă scriitorul Nicolae Filimon o numea „gentilețe de mahala”.

În mahala, în lumea interlopă, mitocania nu e nici calitate, nici defect, ci o banală manifestare comportamentală de zi cu zi. Dar ea capătă alte valențe, alte irizări publice când e practicată la vârf: prezidențial, parlamentar, guvernamental, partidic. Concret:

Cu nărav de vaporean intratabil, Băsescu (să fie limpede, nu pot folosi, în ce-l privește, cuvinte de genul „domnul”, „domnia sa”; ar fi un limbaj ipocrit din parte-mi) dă cu capul în dinții cetățenilor, pocnește cu palma, cu pumnul, ba un adolescent, ba un avocat, scuipă cuvinte „elevate” către ziariști („țigancă împuțită”, „găozar”), ceartă sinistrați, pentru că îi aduc reproșuri, e huiduit (adică, apreciat la adevărata lui valoare) de Ziua Marinei (el, marinelul!), îndeamnă elita intelectuală să o șteargă din țară și atâtea alte minunății de șef de stat.

Ceilalți: bietul Boc. Cunoașteți vreun prim-ministru păpușă în toată istoria modernă a statului român? Eu nu.

Elena Udrea: o verișoară de maidan a coanei Zoe Trahanache.

Sebastian Vlădescu, ca un contabil de C.A.P. din vremea celuilat „cârmaci”.

Ministrul (zis) al muncii (Mihai Șeitan – ardelenii știu ce înseamnă „șaitău”): o prestanță jenantă în guvern.

Adriean Videanu? Nerușinare, numele tău este acesta al ministrului (zis) al industriei. Merită câteva fraze. Numele Videanu vine de la „vid” (nu de la localitatea Videle!), adică un gol de nesimțire planetară. În orice postură administrativ-politică a fost, tot timpul comentatorii, analiștii de toate felurile au invocat nu „postura” lui, ci „calitatea” lui precumpănitoare – „impostura”. Acum, și-a pus niște ochelari pe nas, ca să dea impresia că arată a intelectual (și nu căpușă, cum îl percepe românul, de la cel mai simplu, până la școlitul de bună credință). Tupeul, cinismul lui sunt fără precedent, când afirmă public că el și familia lui pot trăi dintr-un salariu de 1.500 de lei. Adică, el: cu odrasle trimise la școli în Occident; el, cu nevastă („șomeră”), care își pune pe trup vestimentație și podoabe de 100.000 de euro; el, care și-a ridicat un palat rezidențial; el poate acoperi toate aceste cheltuieli cu 1.500 de lei. (Pretinde că muncește de dimineața până seara; în această atitudine de țambal e și șeful său suprem, Băsescu, cu afirmația recentă că muncește într-o zi cât un dascăl într-o săptămână; nu degeaba a fost un școlar submediocru…). Ce să fie aici: sfidare inconștientă, afișarea unei perverse ignoranțe?

O adresare, la vocativ (fără articol hotărât): Băsescu, Boc, Udrea, Videanu, Berceanu, Șeitan, Funeriu, Vlădescu, cei trei unguri de la cultură, sănătate și mediu (nu le pot reține numele asiatic, regret), bănuiți unde este limita suportabilității din partea acestui popor urgisit?

Popularity: 4% [?]

 Familia tradiţională în faţa provocărilor mileniului trei

Autor: Nicolae Balint                       

Familia tradiţională şi toate valorile pe care aceasta le-a promovat în decursul timpului sunt într-un mare pericol. Urmare a condiţiilor socio-economice, în principal, dar şi al unui alt tip de mentalitate, concubinajul a luat proporţii. Se nasc puţini copiii – mulţi dintre aceştia în afara căsătoriei (familiei) – iar din ce în ce mai multe familii se destramă. Raportul dintre natalitate şi mortalitate este unul alarmant. Statul român nu are o politică demografică şi asta pentru că statul însuşi, ca formă superioară de organizare a societăţii, are mari probleme. Un proces constant de îmbătrânire se poate observa dealtfel în întreaga Europă. Şi totuşi există reacţii în faţa acestei situaţii. Alianţa Familiilor din România (AFR) face acest lucru: reacţionează. AFR este o picătură necesară într-un ocean al indiferenţei. Despre familie, rolul şi acţiunile  AFR, într-un interviu în exclusivitate cu Bogdan Mateciuc, directorul executiv al AFR.

 

Reporter: Când a fost înfiinţată Alianţa Familiilor din România (AFR), de către cine şi ce anume îşi propune?

Bogdan Mateciuc: AFR s-a constituit în anul 2007, membrii fondatori fiind organizaţi anterior într-un Comitet de Iniţiativă pentru derularea unui „Proiect de ocrotire a căsătoriei şi familiei”. Asociaţia noastră este o organizaţie de promovare şi apărare a tradiţiilor social-culturale care au stat la baza dezvoltării societăţii româneşti: familia şi morala creştină, aplicate în relaţiile interumane şi în viaţa socială.

Reporter: În opinia dv., cum apreciaţi situaţia familiei din ţara noastră la ora actuală?

Bogdan Mateciuc: După 1989, familia şi căsătoria ca instituţii şi implicit atitudinea autorităţilor şi a publicului faţă de ele au suferit o degenerare. Familia şi căsătoria sunt sub un atac mai mult sau mai puţin conştient din partea unor forţe secularizante, care afirmă că familia şi căsătoria ori nu mai sunt necesare, ori trebuie redefinite. În acelaşi timp, canalele mass-media promovează stiluri „alternative” de viaţă şi ne prezintă drept modele de urmat viaţa unor aşa-zise „vedete”. Autorităţile statului, deşi sunt conştiente de criza demografică prin care trece România (o populaţie tot mai îmbătrânită, cu impact asupra veniturilor la bugetul de stat, prin reducerea bazei de impozitare…), nu fac nimic pentru a proteja familia. Din contră, subscriu tacit la promovarea „alternativelor” distructive la adresa familiei şi, mai nou, adoptă măsuri financiare împotriva familiilor, ca parte a programului de combatere a crizei economice.

Reporter: Ce ar trebui să facă statul român pentru conservarea identităţii familiei?

Bogdan Mateciuc: Statul nu are o politică concertată pentru promovarea căsătoriei şi familiei. Nu îi susţine pe tinerii care ar dori să întemeieze o familie. Asemenea măsuri ar trebui să ţină de o strategie naţională, pentru că actuala criză demografică este un pericol cu bătaie lungă. Statul ar trebuie să conceapă un program de măsuri pentru încurajarea acestor tineri, şi pentru descurajarea „alternativelor” promovate de unele organizaţii non-guvernamentale.

Reporter: Credeţi că biserica – mă refer la biserică în general şi nu neapărat numai la cea ortodoxă – se implică suficient în prezervarea identităţii familiei? Dacă o face, cum anume o face?

Bogdan Mateciuc: În general, Biserica se implică în promovarea familiei, în primul rând pentru că familia ca uniune dintre un bărbat şi o femeie a fost întemeiată de însuşi Dumnezeu. Ca instituţie, ea a fost validată şi de Mântuitorul Iisus Hristos. Această promovare se manifestă prin predicile şi cuvintele de învăţătură rostite în biserici şi, ocazional, prin comunicate oficiale emise în legătură cu diferite evenimente şi acţiuni publice. Totuşi, AFR consideră că implicarea Bisericii în general poate fi mai activă şi adusă mai bine la cunoştinţa publicului, care are aşteptări în acest sens din partea Bisericii.

Reporter: Care sunt, în opinia dv., principalele pericole la adresa familiei şi care sunt consecinţele probabile pe termen lung?

Bogdan Mateciuc: Familia este bagatelizată şi desconsiderată. Acest lucru nu este neapărat un atac organizat sau conştient. Este vorba de o atitudine din ce în ce mai răspândită, importată, alături de alte „bucurii”, din Occident şi privită cu îngăduinţă de către mass-media şi autorităţi, în numele unui fals „modernism”. Concret, românii nu se mai căsătoresc şi nu mai nasc copii. Divorţurile şi avorturile sunt la cote mari. Divorţul a fost liberalizat – astăzi poţi divorţa foarte uşor, iar avorturile se fac din bani publici – statul plăteşte avorturile, deşi ele sunt contra interesului naţional. Încercarea de normalizare a unor perversiuni şi eventual includerea lor sub titulatura „familie” este un alt atac la adresa familiei. Rezultatul îl vedem sub forma debusolării individului. Familia ar trebui să fie un micro-univers al omului, un loc în care el se simte împlinit şi în care îşi regenerează puterile, pentru a face faţă provocărilor vieţii. În lipsa acestui micro-univers, individul devine instabil, debusolat şi predispus la gesturi şi acţiuni negative atât asupra lui, cât şi asupra altora. Debusolarea în viaţa personală are impact asupra comportamentului lui în societate. Pe termen mediu şi lung, România are o populaţie îmbătrânită. Din această cauză, ca naţiune ea nu mai are energiile de care are nevoie ca să se dezvolte. Un popor debusolat, deprimat şi căruia i s-a cultivat un negativism persistent faţă de sine nu poate dăinui. În plan practic, există deja probleme cu sistemul de pensii şi de contribuţii al bugetul de stat. Prea puţini tineri, prea mulţi bătrâni. Statul are o povară imensă în această privinţă.

Reporter: Care consideraţi dv. că sunt, prin finalitatea lor, cele mai reuşite acţiuni ale AFR şi ce vă propuneţi, în acest sens, în viitor? 

Bogdan Mateciuc: Asociaţia noastră monitorizează activitatea legislativă şi este interesată de promovarea unor legi în sprijinul familiei. Colaborăm cu orice partide şi politicieni care aderă la valorile familiei. Cu ocazia alegerilor – locale, naţionale sau unionale – facem o analiză a candidaţilor şi emitem un Ghid al Alegătorului prin care îi informăm pe alegători despre profilul candidaţilor. Analiza ţine cont de acţiuni, voturi şi declaraţii ale candidaţilor. La alegerile trecute, unii candidaţi foarte cunoscuţi, care însă nu aderau la valorile familiei, nu au fost aleşi în urma acţiunilor de informare derulate de AFR. Prin aceste acţiuni ale noastre, îi invităm pe alegători să voteze în cunoştinţă de cauză şi le transmitem candidaţilor mesajul că un reprezentant trebuie să îi reprezinte pe cei ce l-au ales şi valorile lor. Aceste campanii ale noastre au fost un succes. Evident, ele vor fi realizate şi la alegerile care vor urma. O altă reuşită a noastră a fost implicarea în dezbaterile publice pe marginea noului Cod Civil. Au existat încercări, din partea unor organizaţii, de a strecura acolo recunoaşterea parteneriatelor între homosexuali. Cu ajutorul unor parlamentari responsabili, am blocat acele încercări. Pe viitor, vom continua să colaborăm cu politicieni pentru adoptarea de măsuri în sprijinul familiei. Susţinem cu fermitate eliminarea din Parlament a oricărui politician care nu ascultă de alegători – iar alegătorii sunt în majoritate creştini şi cred în valorile familiei. De asemenea, o ţintă a noastră este introducerea în Constituţie a definiţiei familiei ca uniune între un bărbat şi o femeie. Textul actual prevede uniunea între „soţi”, care e un termen interpretabil. Toate acţiunile AFR se subscriu dorinţei de a (re)aminti şi (re)afirma valorile tradiţionale ale familiei. Este nevoie să se facă în permanenţă aceasta, într-o vreme în care valorile şi reperele morale sunt relativizate şi răsturnate.

A consemnat Nicolae BALINT

www.nicolaebalint.wordpress.com

Popularity: 11% [?]

 Emblena tranzitiei: genocidul pensionarilor (2)

Autor: Vasile Zarnescu 

Episodul 1

Această parte a doua reapăruse în SANTINELA, nr. 18, din 17 iulie 2007, pag. 4-5 şi 12-13, precum şi în revista Justiţiarul din 18 septembrie 2007.

***

De altfel, chiar şi în această speţă, a legii măririi pensiilor,  F.M.I. şi-a manifestat inter­dic­ţia: „Cu toate că înţelegem că pen­siile sunt mici, deciziile cu caracter fiscal trebuie să re­flec­te limitarea bugetului şi nu tre­buie luate independent de evo­lu­ţia mediului ma­cro­eco­no­mic”, a declarat, într-un do­cu­ment scris, reprezentantul pen­tru România şi Bulgaria al F.M.I., Juan Jose Fernandez-An­sola (cf. Costel Crângan, „Din cauza majorării pensiilor / F.M.I. critică politica bu­ge­ta­ră a României“, în Viaţa liberă, Galaţi, 2 iulie 2007).

În schimb, Adrian Vasilescu se în­treabă retoric „Să ne temem de creşterea pensiilor?“ şi, deşi nu polemizează expres cu J. J. Fernandez-Ansola, îl con­tra­zi­ce, implicit, (cf. Jurnalul na­ţio­nal, 1 iulie 2007). În acelaşi sens, dar mai explicit, s-a exprimat şi premierul Tări­cea­nu (cf. F.B., „Creşterea eco­nomică se scurge în pensii“, în Ziua, nr. 3971, 3 iulie 2007; vezi şi Ziua, nr. 3974, 6 iulie 2007). Din argumentele aces­tor doi oficiali români rezultă că musiu Fernandez-Ansola spu­ne palabras, adică palavre.

             Extincţia pensionarilor prin pensiile derizorii nu este atât de evidentă tocmai din cauza ha­­loului ideologic conţinut în ideea subliminală că, oricum, ei nu mai au mult de trăit. Dar ge­nocidul pensionarilor pro­vocat de guvernele post­dece­m­briste este doar partea vizibilă, cât de cât, a exterminării po­po­ru­lui român, reflectată de „in­ver­sarea piramidei vârstelor“ – con­cept demografic ce nu spune multe nici matelotului de la prova României! –, in­ver­sa­re provocată de scăderea dras­tică a natalităţii, de creş­terea alarmantă a mortalităţii infantile, de imigrarea masivă a tineretului şi a adulţilor.

De aceea conchid, conform analizei lui Noam Chomsky, că România a ajuns un „stat eşuat“ ca urmare îndeosebi a ac­ţiunilor deliberate ale „Ma­re­lui Licurici“, căruia pre­şe­dintele Traian Băsescu îi suge p…restigiul (cf. Cornel Dan Nicolae, Politica filo-sionistă a României, Editura Carpathia, Cartea Secretă, 2006)! De fapt, la o şedinţă a Pentagonului, Bill Clinton indicase directiva care trebuie aplicată de S.U.A.: „Toate naţiunile trebuie să ajun­gă sub 10 milioane de lo­cui­tori!“ Fireşte, cu excepţia Marelui Licurici, care, astfel, îşi va impune mai uşor hege­mo­nia asupra celorlalte naţi­uni! România deja a pierdut un milion de locuitori, în 1990, prin cele un milion de avorturi comise doar în 1990, apoi, alte 14 milioane de avorturi în ur­mă­tori 17 ani, câteva milioane de per­soane care au emigrat, apoi câ­teva sute de mii de pensionari care au murit înainte de vreme, fără să mai apuce să „trăiască bine!“

De altfel, ca să beneficieze cât mai mulţi pensionari – în spe­cial dintre vârstnici – pro­pun asociaţiilor de pensionari, organizaţiilor şi parlamen­ta­ri­lor care-i sprijină, să ceară im­perativ devansarea aplicării legii majorării pensiilor!

Proşti şi/sau ticăloşi?!

În afara pensiei standard, fie­­care lucrător a cotizat, su­plimentar, cu trei sau cinci la sută, o vreme, după care con­tri­buţia s-a uniformizat la cinci la sută. Contribuţia standard pen­tru pensie şi această coti­zaţie suplimentară au produs dobânzi în cei 30-35-40 de ani de contribuţie la fondul de pensii. Toţi aceşti bani şi dobânzile respective trebuie calculaţi şi restituiţi, la pensie, respectivilor. Or, se ştie, pen­siile sunt derizorii, deşi fie­că­rui pensionar i s-au reţinut bani suficienţi pentru pensie, bani care sunt dosiţi de guvernările postdecembriste sub pretextul-clişeu că actualii salariaţi ar fi contributorii care alimentează bugetul de pensii. Repet, ca să le intre în cap tuturor ticălo­şi­lor sau nătărăilor: este absolut fals.

Acelaşi pretext-clişeu l-au susţinut, în emisiunea „Sinteza zilei“, a d-lui Mihai Gâdea, din 5 iulie 2007, cu insistenţă şi se­ni­nătate, miniştrii Varujan Vosganian şi Paul Păcuraru, precum şi economistul Ilie Şer­bănescu, ex-ministru al Re­for­mei, pentru câteva luni (de bun ce a fost!) în nu mai ştiu ce guvernare (a lui Victor Cior­bea, a lui Radu Vasile?!). Or, cum am arătat, nu este aşa: ac­tualilor pensionari li s-au re­ţinut banii de pensie din munca lor, în timpul vieţii lor active. La aceasta se adaugă faptul că, prin munca lor de o viaţă-activă – de 35-40 de ani – ei au creat şi alte produse, de con­sum şi/sau de producţie, de fo­lo­sinţă îndelungată sau chiar obiective industriale şi sociale de folosinţă foarte îndelungată, precum clădirea (abandonată în Tranziţie) a Bibliotecii Na­ţio­nale, Casa Poporului (zisă, acum, a Parlamentului), Me­troul, Transfăgărăşanul, marile hidrocentrale etc., etc., precum şi cele date, „chilipir“ – cum apre­cia, satisfăcută, o revistă bri­­­­tanică – unor bandiţi ca in­dia­nul-englez Mittal, cum a fost cazul cu SIDEX. Acest Mittal a fost atât de tâmpit ca manager încât a cumpărat, pe nimic, o „grămadă de fier vechi“ ca SIDEX, şi, în urma acestei afa­ceri proaste, a devenit cel mai bogat siderurgist din lume! Iar gu­vernanţii noştri, ca pre­mie­rul Adrian Năstase, au fost atât de deştepţi încât l-au păcălit pe Mittal vânzându-i SIDEX-ul şi se bucură şi acum de res­pec­tiva afacere! În schimb, pen­sio­narilor, prin pensie li se res­ti­tuie doar o parte derizorie, fiin­dcă partea cea mai mare a fost sau este irosită de către gu­vernanţi pentru a-şi asigura prosperitatea lor nemeritată pentru ei şi pentru tot neamul lor. În respectiva emisiune de la Antena 3, d-l Ion Cristoiu s-a autocitat ca fiind „specialist în Traian Băsescu“; pe care-l ad­miră, uneori în tăcere, alteori cu voce tare, evident, nu pentru prostia lui Traian Băsescu, ci pentru inteligenţa băsescistă.

E-adevărat, această presupusă inteligenţă admirată de către  d-l Cristoiu este contestată ve­hement, argumentat şi sis­te­ma­tic de către preopinentul său, d-l Valentin Stan, în articolele sa­le, sau chiar în aceeaşi emisiune, „Sinteza zilei“. Dacă fac media ipotetică a acestor două tipuri de inteligenţă, pre­su­pun că nu rezultă o inte­li­genţă generoasă – cum, fireşte, şi-o imaginează, categoric, Tra­ian Băsescu, că ar avea –, ci este o inteligenţă diabolică, cum adesea a spus-o fanul său in­decis, incoerent şi mereu am­biguu, d-l Ion Cristoiu!

Trebuie să accept, în mod im­placabil, că preşedintele Bă­ses­cu, doar aparent s-a arătat îngrijorat, în maniera drobului de sare, pentru viitorul incert al legii de mărire a pensiilor – în­trevăzând două variante: es­cro­cheria electorală sau co­lap­sul fondului de pensii –, fiin­dcă nu poate fi prost. Ca ata­re, trebuie să admitem, pe cale de necesitate, că este ticălos, per­vers, diabolic. De altfel, chiar admiratorul său, d-l Cris­toiu, l-a caracterizat ca fiind ticălos pentru prestaţia făcută în Parlament cu ocazia prez­en­tării „Raportului“ comis de alt ticălos, Tismăneanu-Tismi­neţki (cf. „Tismăneanu Tică­lo­su’ şi Băsescu Bengosu’“, în SANTINELA nr. 13/2007, pag. 8-9; republicat pe AlterMedia).

Conchid că Traian Băsescu nu de grija pensionarilor refuză să promulge legea majorării pensiilor, ci, cum a relevat in­clu­siv „specialistul în Bă­ses­cu“, pentru show-ul politic de ri­goare şi pentru a câştiga elec­toral: dacă intră în vigoare le­gea şi mai rămâne şi viguroasă pecuniar, Băsescu va spune, vic­torios, „Vedeţi, mie mi se da­torează succesul, fiindcă i-am silit, prin jocul meu de pu­te­re, să-i fac să găsească surse de finanţare şi să vă dea banii!“ Dacă, după un an-doi, legea nu se mai aplică din lipsă de bani, Băsescu va zice, la fel de victorios: „Vedeţi, eu am anti­ci­pat, v-am prevenit că veţi fi pă­căliţi de aceşti escroci elec­torali! Aşa că votaţi-mă tot pe mine, ’că eu sunt cel bun şi fru­mos!“ Deci, aşa cum con­chi­dea şi d-l Cristoiu, prin show-ul său politic, „matelotul de la prora şi-a cântat“ victoria – cum suna un şlagăr din Epo­ca de Aur! Dar, deocamdată, prin nepromulgarea legii, el a dus idila sa mai veche cu pen­sio­narii (exhibată agresiv în campania electorală prezi­den­ţială din noiembrie 2004) în situaţia definită prin expresia „gheaţă la mal“. Or, pe cani­cula asta se pare că va ajunge în situaţia numită „om la apă“, fiindcă d-l Traian Băsescu a început, deja, „să ia apă“ în sondajele de opinie.

Pentru a urgenta minimele reparaţii, mai propun pen­sio­na­rilor să organizeze un miting la Cotroceni (care, pe la începutul lunii iunie 2010, a fost organizat – n.n., V.I.Z.), pentru ca să-i ceară iubitului preşedinte Bă­sescu să-i sprijine în obţinerea acestei devansării pe care am propus-o, fără ca el să mai ceară Guvernului să-i arate sur­sele de finanţare. Referitor la sursele invocate ca pretext de nepromulgare, îi sugerez pre­şedintelui Băsescu să me­diteze la acest aspect: de vreme ce, după ce timp 18 ani, pen­sio­narii au fost, mereu, „lăsaţi la urmă“ – şi acolo au rămas aşa, „lăsaţi“ –, fiindcă nu mai avea nimeni nevoie de ei, iar acum, după ce consilierii de marketing electoral şi-au dat seama ce forţă electorală are ponderea lor, a început ade­me­nirea lor prin majorarea – bruscă şi masivă! – a pensiilor; şi Guvernul a arătat, cu aceeaşi promptitudine – deşi cu câteva săp­tămâni mai înainte pre­mierul Tăriceanu se opusese majorării! –, că are surse de finan­ţare pentru majorarea pro­misă. Ba, Paul Păcuraru s-a şi lăudat: „Sunt ministrul care a găsit soluţia!“(în Viaţa liberă, Ga­lati, 9 iulie 2007); iar V. Vosganian a găsit banii ca un scamator care scoate iepurele din pălărie!

Atunci, e simplu: are resurse şi pentru devansarea, cu câteva luni, a aplicării legii – ba, dacă stau să mă gândesc mai bine, chiar pentru aplicarea IME­DIA­TĂ. Chiar aşa: îi propun d-lui Traian Băsescu să ceară aplicarea imediată a majorării pensiilor. Şi, prin asta, mai „drege busuiocul“. Pentru că pensionarii au început să-l în­jure mai vârtos decât o face el cu cei 322. Dacă Guvernul îl va contra – cum este şi de aşteptat, dat fiind conflictul de­venit peren –, pe motiv că „abia acum, pentru devansare, nu mai are resurse de finan­ţare“,  atunci să ceară redu­ce­rea bugetului pentru cei 322 de parlamentari care i-au cerut sus­pendarea şi, ca să nu pară ran­chiunos, să ceară pentru toţi par­lamentarii: să nu le mai fie schimbate autoturismele, să li se diminueze diurna, excursiile de documentare în staţiunile exo­tice de peste hotare să le fie controlate şi abia, apoi, aprobate etc. Iar dacă tot nu se face su­ma, să fie executate imediat toate firmele datornice la stat şi să nu li se mai acorde amâ­nă­ri­le sau scutirile dubioase de până acum, să nu i se mai dea ho­ţului de tablouri Mihai I Uzurpatul cele 30 de milioane de euro şi moşiile la care, ori­cum, nu are dreptul, să se re­cu­pe­reze Castelele Bran şi Peleş  etc.

 

Pensiile private: veritabila cacealma postdecembristă

În plus, ca să scape atât de răspunderea actuală, cât şi de cea istorică, guvernul obligă salariaţii la optarea pentru pensii private. Fiindcă ar fi „mai bine gestionate“ etc., etc. Această demagogie se sub­sumea­ză ideii neoliberale că „statul este un prost gestionar“ şi că numai companiile private ar fi în stare să gestioneze co­rect avuţia unor grupuri, co­lec­tivi­tăţi, care, înşelate de pro­pa­gandă, se dau, totuşi, pe mâna lor. În cele mai multe lucrări oneste de politologie, se subli­niază că neoliberalii, prin slo­ganul lor de bază, „statul minimal“, constituie noua for­mă, modernă, de ban­di­tism politic oficializat. Pentru că „statul minimal“ înseamnă cât mai puţine legi care să fie respectate, cât mai puţine in­sti­tuţii de stat care să apere legile şi să impună aplicarea lor şi, com­plementar, dar asimetric şi contradictoriu, cât mai mult haos pentru „pescuitul în ape tulburi“ de către „băieţii deş­tep­ţi“ – ca să folosesc sintagma de succes din aceste zile ne­faste.

Dovada cea mai elocventă a păcălelii numite „stat minimal“ este falimentul răsunător al unor firme dintotdeauna pri­vate, din cea mai capitalistă şi mai democrată ţară, „patria li­ber­tăţilor“, S.U.A. Chiar zilele trecute, Săptămâna financiară a difuzat un dvd cu un film do­cumentar despre falimentul antologic al firmei ENRON. Acum câţiva ani, presa noastră a fost ecoul presei inter­naţio­na­le care a dezvăluit câte ceva din falimentul la fel de anto­lo­gic al faimoasei firme SHELL. De asemenea, unele publicaţii au vorbit despre situaţia  pre­ca­ră – din cauza conducerii – a ma­rii firme Siemens; precum şi despre aceea dubioasă a firmei HALIBURTON, în care sunt implicaţi preşedintele Bush şi vicepreşedintele Cheney. Or, este evident că, în „patria liber­tăţii“, iniţiativa şi inovaţia fac casă bună şi cu corupţia, nu doar cu grija faţă de profit – căci grija faţă de om, în capi­ta­lism, lipseşte cu desăvârşire, cum ne avertizase încă Adam Smith. Cât despre România, să ne amintim că, în răstimpul acestor 18 ani postdecembrişti, o salbă de vreo paişpe bănci au fost falimentate chiar de către conducerea lor, în cârdăşie cu clicocraţia cleptocrată. Ba, în presa noastră s-a afirmat că, în România, unele bănci au fost create deliberat cu scopul de a fi falimentate! Ş­i atunci, cine ne garantează nouă, acum, că pensiile private vor fi ges­tio­nate de firmele sau băncile pri­vate mai bine decât de către stat?! Nimeni!!! Dimpotrivă, avem experienţa post­de­cem­bristă a situaţiei inverse: că foar­te multe dintre firmele private – îndeosebi cele mari – şi-au făcut averea prin furt, prin evaziune fiscală, prin mun­că la „negru“, prin frau­da­rea Patrimoniului Naţional. Chiar sloganul liberal al „tera­piei de şoc“ nu a reprezentat decât formula politicianistă, ase­zo­nată cu iz de „teorie“ modernă, a expresiei populare „iuţeală de mână şi nebăgare de seamă“, cu care sunt dese­m­na­te hoţiile profesioniste. Or, sinuciderile au crescut, de câ­teva ori, în România, doar în Epoca Tranziţiei, din cauză că, cel mai adesea, oamenii nu mai „trăiau bine“, cum suna slo­ganul electoral băsescist, toc­mai ca urmare a faptului că gu­ver­nanţii uitaseră de obligaţiile Constituţiei şi de scopul guver­nării: binele poporului, pe care l-au substituit cu binele lor pri­vat şi exclusiv.

Ticăloşii care ne conduc trebuie daţi în judecată

Minciuna iterată continuu din motive de manipulare, cum că salariaţii i-ar plăti pe pen­sionari nu are, aşadar, nici un temei juridic şi economic. Mai mult, fiecare pensionar, indi­fe­rent de pensia pe care o pri­meşte, este îndreptăţit să dea guvernul în judecată pentru a-şi primi atât pensia care i se cuvine – în virtutea ma­ri­lor dobânzi a banilor reţinuţi –, cât şi pentru a fi desdăunat pentru pagubele provocate de guvernanţi prin proasta ges­tionare a avuţiei naţionale, create de „generaţiile pasive“, conform celor relevate an­te­rior! „Ce legătură are pensia mea cu numărul de salariaţi? Eu am contribuit la fondul de pensii în toţi anii de activitate, ce trec de 45. Ce s-a făcut cu acest fond şi cum a fost folosit? Cum adică, dacă mâine nu ar mai fi salariaţi, pen­sionarii de ieri nu mai primesc pensii? După părerea mea, eu cred că acest fond de pensii a fost furat (sau, mai blând spus, aşa cum arătam mai sus, prost administrat) şi cred că a sosit timpul să răspundă cineva pen­tru asta. Dar cine să-i tragă la răspundere?“, se întreabă, pe deplin îndreptăţit, şi Con­stan­tin Gheorghe Marinescu, pen­sio­nar din Galaţi (cf. „Pen­sio­narii nu împovărează socie­ta­tea!“, în Viaţa liberă, Galaţi, 3 iulie 2007).

Totodată, conform Constitu­ţiei, invocată tardiv şi dema­go­gic de Viorel Hrebenciuc, în 4 iulie 2007, guvernul şi pre­şe­dintele sunt obligaţi să asigure un trai decent fiecărui cetăţean şi, cu prioritate, pensionarilor care au construit această ţară, inclusiv Palatul Parlamentului în care se lăfăie parlamentarii. Pe cale de consecinţă logică şi ju­ridică, le propun tuturor ne­mulţumiţilor să dea în judecată guvernul şi preşedinţia Ro­mâniei pentru calitatea vieţii pe care le-o „asigură“ – calitate subumană! De altfel, i-am mai îndemnat la această acţiune juridică în articolul „Factura RADET“ (în SANTINELA, nr. 2/2006, pag. 15; http://www.strajerii.ro/ santinela002.pdf).

De aceea, apelez la avocaţii şi judecătorii cinstiţi, de bună-credinţă, atâţia câţi au mai ră­mas, să formeze o orga­ni­zaţie cu scopul acordării de asistenţă gratuită cetăţenilor care vor chema în judecată Guvernul şi Preşedinţia României pen­tru că nu le asigură un trai decent. La fel, apelez la par­la­mentarii cinstiţi, de bună-cre­dinţă, atâţia câţi au mai rămas, să emită o lege care să îi scu­tea­scă de taxa de timbru pe aceşti petiţionari. Au fost ase­menea petiţionari în Italia, care au câştigat. De ce şi noi, ro­mânii, năpăstuiţi de ticăloşii care ne guvernează, nu am avea câştig de cauză?!

Totodată, dacă Marea „Re­vo­luţie Democrată“ din De­cembrie 1989 a eşuat în Re­for­ma incriminată aici (şi, evi­dent, nu numai de mine!) – ca­re a constat în aproprierea (je­fuirea) Patrimoniului Na­ţional –, este cazul să corectăm situaţia printr-o Contra-Re­for­mă realizabilă printr-o Re­volu­ţie Veritabilă, care să-i expro­prie­ze pe cei care şi-au apro­priat Patrimoniul Naţional.

14 iulie 2007

(Continuare în episodul următor)

Colonel (r.) Vasile ZĂRNESCU

Popularity: 2% [?]