Curentul International

PARIS – PIAŢA LUDOVIC AL XV-LEA, A REVOLUŢIEI ŞI A CONCORDIEI

 

Autor: Octavian Lupu

 

Nu este vorba de un nume lung dat celei mai mari pieţe din Paris, ci de o succesiune de denumiri pe care aceasta le-a avut de-a lungul perioadei zbuciumate şi contradictorii de dinainte, din timpul şi de după evenimentele sângeroase ale Revoluţiei Franceze. Având o suprafaţă de peste opt hectare, cu un aspect rectangular, uşor octogonal datorită colţurilor „tăiate”, această Piaţă a Concordiei te impresionează prin deschiderea sa de peste două sute de metri, precum şi prin poziţionarea sa între bulevardul Champs-Elysees şi Grădinile Tuileries. Iniţial destinată să marcheze memoria regelui Ludovic al XV-lea, în timpul căruia a fost construită, ea avea să rămână în istorie prin amintirea tristă a ghilotinării nepotului acestuia, Ludovic al XVI-lea, a reginei Maria Antoaneta şi a multor aristocraţi ce au avut neşansa de a se afla la curtea regală în acea nefastă zi de 21 ianuarie 1793.

 

Tocmai de aceea, atunci când am vizitat pentru prima dată această piaţă, am trăit un simţământ de tristeţe, gândindu-mă la ghilotina ce se înălţa în mijlocul ei pe locul unde este în prezent plasat renumitul Obelisc Egiptean. Indiferent cât de mult aş fi de acord cu necesitatea istorică a anumitor evenimente, totuşi cruzimea şi delirul execuţiei publice nu le pot înţelege nicidecum. Cel puţin din punctul de vedere al fiinţei umane înzestrate cu raţiune şi sentimente, este cu totul incredibilă această desfătare cu imaginea sângelui ce se revarsă din trupuri decapitate în uralele de încântare ale mulţimii. Dar aşa se scrie istoria, mai ales atunci când nu există suficientă înţelegere din partea conducătorilor faţă de nevoile supuşilor, iar desfrâul şi luxul neruşinat al celor bogaţi ajunge să sfideze masele de oameni expuse lipsurilor şi mizeriei de tot felul.

 

În adolescenţă, când citeam despre evenimentele Revoluţiei din 1789, eram fascinat, uimit şi îngrozit, deopotrivă, când observam detaliile acelei mişcări care a zdrobit Evul Mediu pentru totdeauna. Brutalitatea, spontaneitatea şi dorinţa de a pune capăt acelei orânduiri au fost duse până la extrem, chiar până la absurd, dacă ne gândim la perioada dictaturii republicane, un concept ciudat şi contradictoriu ca termeni. În mai multe rânduri, cei care ghilotinau erau după o relativ scurtă perioadă de timp la rândul lor ghilotinaţi ca duşmani ai poporului şi ai revoluţiei. Victime nevinovate erau amestecate cu persoane care poate îşi meritau această soartă şi aduse în faţa „tribunalelor populare”, unde verdictul nu putea fi decât cel de „vinovat”, fără a exista posibilitatea de apărare. Pe de altă parte, un Ev Mediu plin de abuzuri de tot felul din partea nobilimii şi a preoţimii împotriva maselor largi ale populaţiei nu se putea sfârşi decât într-o manieră similară, conform principiului universal al acţiunii şi reacţiunii.

 

Denumirea de Piaţă a Revoluţiei a fost acordată după abolirea regalităţii în Franţa, conferind acel trist renume reluat în multe gravuri de epocă, fiind însă schimbată în cea de Piaţă a Concordiei în timpul Directoratului, mai precis după încheierea „terorii republicane”. În felul acesta s-a dorit să se marcheze sfârşitul perioadei de tulburări populare dintre republicani şi regalişti, dintre vechea orânduire şi cea care tocmai se năştea. Şi din acest punct de vedere, plasarea pe „axa istorică” a Parisului a acestei pieţe este justificată, asemenea unei sinteze dintre vechi şi nou, dintre perioada medievală şi cea modernă a Franţei. Iar în final, pentru ca amintirea ghilotinei să dispară, a fost amplasat un obelisc antic adus tocmai din Luxor în cursul anului 1829.

 

Cu o ironie fină din partea istoriei, acest loc a fost ocupat pe rând de către statuia ecvestră a regelui Ludovic al XV-lea, de ghilotina republicană, pentru ca ulterior un obelisc vechi de peste 3300 de ani să ne aducă aminte despre gloria faraonului Ramses al II-lea, un monarh renumit dintr-o perioadă de maximă dominaţie politică a Egiptului. Având o înălţime de 23 de metri şi o greutate de peste 250 de tone, acest obelisc realizat din piatră de granit de culoare roşiatică oferă o imagine unică, desprinsă din Valea Regilor, ca un ecou al unor timpuri de legendă, care nu şi-au pierdut farmecul în ciuda trecerii veacurilor. Prezenţa sa insolită în mijlocul Pieţei Concorde a fost amplu dezbătută cu opinii pro sau contra, fiindcă nu există nici un specific „francez” în acest monument, generând senzaţia fracturării timpului şi spaţiului, al prezenţei spaţiului nord-african în chiar inima Europei.

 

Această contradicţie dintre aspectul modern al pieţei, imaginea medievală a Grădinilor Tuileries şi prezenţa acestui artefact antic, generează ingredientele formării unui punct de „singularitate”, în care se manifestă sincron spaţii din epoci diferite. De fapt, senzaţia de „poartă stelară” către un trecut mai mult sau mai puţin îndepărtat m-a însoţit de-a lungul întregii perioade de vizitare a Parisului, dar niciodată mai pregnant decât atunci când am stat în mijlocul „axei temporale” din dreptul obeliscului. Astfel, era fascinantă imaginea siluetei înalte a acestuia proiectându-se în mijlocul Arcului de Triumf, ce se distingea când priveam spre apus de-a lungul bulevardului Champs-Elysees. De asemenea, era interesant când aceeaşi siluetă o discerneam în mijlocul ansamblului palatelor Tuileries şi Luvru, când priveam către răsărit. Iar dacă mă uitam către nord, profilul obeliscului se răsfrângea de-a lungul străzii „Regale” în mijlocul clădirii „templului” din Piaţa Madeleine, iar spre sud, trecând peste Podul Concorde, distingeam proiecţia sa în mijlocul Palatului Bourbon, sediul Adunării Naţionale a Franţei. De aceea, am fost convins că Obeliscul Egiptean unea armonios toate cele patru puncte cardinale, conferind o direcţie verticală, ascendentă, cursului istoric al Parisului şi deopotrivă al Franţei.

 

Spre miazănoapte şi spre miazăzi de obelisc, sunt plasate două fântâni arteziene, construite în timpul domniei regelui Ludovic-Filip în perioada restauraţiei dinastiei Bourbon în fruntea Franţei. Modelele pentru aceste fântâni a fost preluate din Italia, cea dinspre nord fiind decorată alegoric cu imagini ce evocă cele două mari fluvii ale Franţei: Ronul şi Rinul, iar cea dinspre sud, adică dispusă către Sena, redând imagini dinspre Marea Mediterană şi Oceanul Atlantic, ce oferă o generoasă deschidere maritimă Franţei. Această adăugare a celor două fântâni, aduce o frumoasă completare Pieţei Concorde cu elemente de arhitectonică neoclasică şi cu răcoarea jeturilor de apă ce înviorează atmosfera uscată, uşor „egipteană”, din preajma obeliscului.

 

Dar satisfacţia cea mai mare pentru un vizitator este conferită deopotrivă de admirarea acestor elemente de arhitectură din perioade istorice diferite şi de vizionarea clădirilor dispuse pe latura de nord, realizate în perioada de dezvoltare urbană modernă din timpul perioadei celui de-al Doilea Imperiu. Şi nu întâmplător, brusc te învăluie sentimentul de „rendez-vous” pe care şi l-au dat mai multe epoci istorice în chiar inima Parisului, ca un gest de împăcare peste veacuri dintre tendinţele ce s-au confruntat cu brutalitate şi s-au opus vremelnic într-un antagonism aparent ireductibil, dus până la extrem.

 

De aceea, am convingerea că sufletul poporului francez nu are trăsăturile violenţei ca notă dominantă, iar duritatea evenimentelor ce s-au întâmplat în perioada Revoluţiei din 1789 nu poate fi explicată decât prin prisma acelor tensiuni ce s-au acumulat teluric de-a lungul veacurilor, soluţionarea lor fiind mereu amânată până când situaţia a ajuns să scape de sub control urmând un curs exploziv, de neînlăturat. Mai mult chiar, am sentimentul prezenţei unei puternice tendinţe spre melancolie, atunci când mă gândesc la feţele nativilor francezi din Paris, o predispoziţie către visare, şi poate chiar spre utopie, a acestei naţiuni puternice şi nobile din multe puncte de vedere.

 

Astfel, să nu uităm că Parisul a fost leagănul multor curente artistice din ultimele secole, iar creativitatea artiştilor săi nu a dispărut în timpurile postmodernismului pe care îl traversăm. Şi tocmai de aceea, ideea de sinteză este cea care m-a urmărit mereu mergând pe bulevardele, străzile şi aleile din acest mare oraş. Este vorba deopotrivă despre o sinteză a unor populaţii care s-au duşmănit de-a lungul timpului, dar şi despre o sinteză a epocilor, care în final se realizează prin înglobarea contradicţiilor unor tendinţe divergente, ce vor să se manifeste simultan, într-o imposibilitate ce generează erupţii explozive de moment, dar care după aceea ajung să se unească armonios.

 

În final, nimic nu scapă ciclicităţii fenomenelor care se manifestă istoric în ere diferite, iar ceea ce este vechi revine peste o anumită perioadă de timp, iar ceea ce este nou relevă doar anumite aspecte ce nu au fost până atunci evidente ale aceleiaşi realităţi, ce ne surprinde prin transformările ei uneori line şi continue, iar alteori brutale şi distrugătoare. Pe marea axă a timpului suntem nişte minusculi călători, vizitatori pentru o vreme a spaţiilor mai mult sau mai puţin generoase ale unei imense pieţe numite Planeta Pământ. Faţă de orice alt loc pe care l-am vizitat, Parisul mi-a oferit ocazia unei meditaţii profunde în care s-au întretăiat fragmente de memorie din timpul regilor Franţei, ai Revoluţiei, dar şi ai modernismului care a încercat cumva să împace dorinţa de schimbare cu cea de conservare a valorilor perene, ce nu pot fi alterate de timp sau spaţiu.

 

În Piaţa Concorde am înţeles cât de mic este individul în faţa evenimentului istoric şi cât de slabă este perspectiva pe care o are pe durata vieţii sale asupra lucrurilor prin care trece. Din nefericire, orice sinteză istorică presupune evoluţia pe intervale de timp ce merg dincolo de ceea ce putem gusta sau experimenta în mod direct. Iar atunci, mărturia veacurilor trecute, mai precis contemplarea amintirii acelor epoci unită cu dorinţa construirii unui prezent armonios vor aduce acea împăcare finală a tuturor lucrurilor. Şi de aceea, privind întreaga istorie în timp ce stăteam lângă Obeliscul Egiptean, am avut percepţia unui sens care leagă totul laolaltă într-o ţesătură unică şi indesctructibilă pentru eternitate. A fost un sentiment pe care nu l-am mai trăit în nici un alt loc prin care mi-a fost dat să trec şi bănuiesc că o experienţă similară o va avea oricine va păşi cu atenţie de-a lungul şi de-a latul Pieţei Concorde, fostă Piaţă a Revoluţiei şi fostă Piaţă Ludovic al XV-lea. Alte denumiri, dar în final aceeaşi esenţă a armoniei ce trece dincolo de diferenţele aparent ireductibile ale prezentului. Oare când vom avea şi noi o sinteză similară în spaţiul românesc? Când va fi posibil ca Piaţa Concorde să îşi găsească un loc corespondent în Bucureşti, redevenit „Micul Paris” din „Mica Franţă” a Europei?

(Bucureşti, 14.05.2012)

 

 

 

Popularity: 1% [?]

 “Un pictor bun trebuie să aibe tărie de caracter”

 

 

             Artistul s-a născut la 07 februarie 1941 în Kiev. Este căsătorit şi are un băiat.

             Între 1959-1963 urmează Academia de Arte, pictură şi teatru din Kiev.

             Între 1972-1977 este la Academia de Artă, secţia pictură din Moscova.

             În 1996 devine membru al Asociaţei Artiştilor Plastici din Ucraina.

             Înainte cu puţin timp de a-şi părăsi ţara, donează o parte din lucrările sale oraşului natal Kiev.

              În 1997 după scurt timp ce soseşte în Germania unde se stabileşte definitiv cu familia este primit în Asociaţia Plasticienilor din Bayern şi apoi din întreaga Germanie.

              De-a lungul anilor a avut numeroase expoziţii colective şi desigur personale.

              Lucrările sale se află în Colecţia Naţională de Istorie al Ucrainei şi în alte instituţii.Desenele şi tablourile sale se află de asemenea în colecţii particulare din foarte multe ţări ale lumii.

              L-am cunoscut în anul 1998, anul Bertolt Brecht    (1898-1956 ), când pictorul Victor Bolyachewskij a prezentat ilustraţiile la lucrările marelui scriitor german. De atunci ţinem legătura şi am rămas prieteni. Îl recomand cu căldură tuturor celor care iubesc arta în general şi pictura în special.

 

 “Un pictor bun trebuie să aibe tărie de caracter”

Adalbert GYURIS: -A mai fost cineva în familia ta cu aptitudini la desen  şi cum a început pasiunea ta pentru pictură?

 

Victor BOLYACHEWSKIJ: -La noi în familie nu desena nimeni, însă acestă dorinţă mi-a venit încă din clasele primare.Nici acum după atâţia ani încă nu am reuşit să aflu de unde a izvorât această frumoasă pasiune.

 

- Când ai început să lucrezi în tehnica pe care o foloseşti azi,o lucrătură fină şi minuţioasă ?

 

- În maniera asta am început să lucrez încă din anul 1960.Mi-a plăcut oraşul în care m-am născut şi am început să desenez şi să pictez clădirile vechi din Kiev.Am fost inspirat pentru că această temă mai târziu, mi-a adus o mare bucurie şi anume am fost coptat în Uniunea Pictorilor din Ucraina.Recunosc că această tehnică de ,,filigran”este o muncă grea,obositoare care însă în final îmi aduce mari bucurii.

 

- Se deosebesc pictorii din fosta Uniune Sovietică de ceilalţi ?

 

- Cred că da, pentru că mentalitatea şi pregătirea este alta. S-a făcut şcoală serioasă şi asta a dus la calitate.Poate că nu s-a făcut destulă reclamă in această direcţie şi arta rusă sau mă rog din fosta uniune nu este aşa de cunoscută în lume.

 

- Tu eşti din Ucraina, ţară vecină cu România, cunoşti pictori din ţara mea şi arta creată de ei?

 

- Cu părere de rău trebuie să-ţi mărturisesc că ştiu despre pictorii români doar din ce am învăţat la şcoală.Pentru mine cel mai reprezentativ rămâne Nicolae Grigorescu pe care îl consider un mare maestru al penelului, însă pe lângă el ştiu că sunt mulţi alţii.

 

- Cât lucrezi la un tablou,depinde de tehnica folosită,mărime sau ţine şi de alte condiţii ?

 

- Când încep un nou tablou, am mari emoţii de fiecare dată, se va naşte ceva….Sunt atent la alegerea temei şi mă gândesc ce tehnică voi folosi. De multe ori se întâmplă că acelaşi tablou îl fac în tehnici diferite şi spre bucuria mea în final toate sunt reuşite, sau cel puţin aşa zic eu.

 

- Cum este receptată arta ta în occident în general şi în Germania în special ?

 

- Lucrările mele în occident şi mai ales în Germania sunt recunoscute şi apreciate.Cred că sunt preţuit pentru tot ce fac şi de aceea fac cu plăcere munca mea.Lucrările mele se găsesc îm muzee,diferite instituţii şi mai ales în multe colecţii particulare din întreaga lume.Cele mai multe tablouri sunt în Ucraina ţara în care m-am format ca artist plastic.

 

- Eşti profesor universitar, studenţii tăi au şanse să ajungă artişti şi să-şi întreacă maestrul ?

 

-Şansă are fiecare student, însă apare de multe ori ceva ce frânează acest proces şi mai ales progres.

           Un pictor bun trebuie să aibe tărie de caracter, dorinţă mare, multă fantezie pentru pictură şi susţinerea cu toată fiinţa în acestă direcţie.

           Cu părere de rău nu întotdeauna este posibilă şi de aceea de multe ori un talent se poate stinge şi pierde.

 

- Dragă Victor îţi mulţumesc pentru acest interviu şi îţi doresc realizări pe mai departe,de asemenea iţi mulţumesc pentru portretul meu care l-ai executat în acuarelă în stilul care te caracterizează.

              Adalbert  GYURIS

Popularity: 1% [?]

CULTURA PRINTRE MINORITARI

Câţiva rromi au încercat
Să deschidă un cenaclu,
Dar să ştiţi c-au renunţat
Fi’ndcă n-au găsit şperaclu.

☺☺☺

IEŞIREA DIN CRIZĂ

Dup-o lungă analiză,
Dragii mei concetăţeni,
Am aflat cum ieşi din criză…
Salutări de pe-Otopeni!

☺☺☺

CIOBANUL BEŢIV SE SCUZĂ

Aş lăsa eu băutura,
Dar nu pot… şi ştii de ce?
Cât de mare-i bătătura
Toate oile-mi zic: – Beee!!!

☺☺☺

GHICITOARE

Doi români treceau oceanul
Într-o lungă zi de joi;
Câţi români când gustă banul
Mi se mai întorc ’napoi?

☺☺☺

OPERAŢII ESTETICE

Te faci mai fain, dacă socoţi,
Plătind la doctori în neştire,
Dar niciodată n-ai să poţi
Să-ţi faci obrazul mai subţire.

☺☺☺

SFAT PĂRINTESC

De-ai să-nveţi, copile, carte,
Ai s-ajungi şi tu departe…
Şi-o să ai atunci de toate
(În Canada sau în State!…)

☺☺☺

MISOGINUL

Misoginul e bărbatul
Cu un creier cât o zgaibă
Care-njură (ofticatul!)
Ce-ar dori şi el să aibă.

☺☺☺

AVENTURA EMIGRĂRII LA ROMÂNI

Cercetând puţin misterul,
Dai de-o chestie bizară:
Astăzi, aventurierul
Este cel rămas în ţară.

☺☺☺

INTEROGATORIU

M-au dus aseară la Chestură
C-m spus şi eu un banc cu tentă
Şi-atât de mult mă descusură
C-abia mă coase-o asistentă.

☺☺☺

Popularity: 2% [?]

 

Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi

 

Anul X(2012), nr. 228 (16 – 30 Aprilie)

 

 

 

Dragii mei enoriași! Hristos a înviat!

 

Sfintele Paști să ne aducă tuturor bucurii, sănătate, înțelegere, pace și prosperitate. Dumnezeu să binecuvânteze lumea aceasta, țara noastră, familiile noastre și pe fiecare dintre noi în parte. Să se stingă conflictele dintre popoare și dintre oameni, să nu mai curgă atâta sânge nevinovat, atâtea lacrimi, să nu mai fie atâta durere, atâtea boli și nenorociri în lume, atâtea calamități naturale, atâta ură și invidie în lumea aceasta. Să deie Dumnezeu ca Învierea Mântuitorului să fie și propria noastră înviere la viața de adevărați creștini. Să nu treacă aceste Sfinte Sărbători pe lângă noi precum apa pe gâscă și să rămânem aceiași de până acum, cu aceleași păcate, cu aceleași patimi și apucături, cu aceeași indiferență față de rosturile noastre de oameni călători prin lume. Să învieze în sufletul fiecăruia din noi conștiința ce ne-a dăruit-o Dumnezeu când ne-a trimis în lume; din lumina Învierii lui Hristos lumina conștiinței noastre să se aprindă și să ne lumineze nopțile și zilele, drumurile și potecile vieții. Hristos, Cel ce a venit în lume să se jertfească pentru toți laolaltă și pentru fiecare dintre noi în parte să rămână cu noi și în noi și să nu se scârbească niciodată de viața noastră și de comportarea noastră.

 

La mulți ani, dragii mei!

 

*

 

Apostolii trădători. Poate vă surprinde acest titlu. L-am considerat însă a fi cel mai potrivit pentru cele de mai jos. Și veți vedea de ce!

 

În toate scrierile religioase pe care le-am citit până acum, doar Iuda era socotit trădător al Mântuitorului Hristos. El este doar cel care L-a vândut pe Iisus pentru treizeci de arginți. Eu cred că Iuda nu este singurul care L-a trădat pe Domnul Hristos. La fel a făcut și Petru. Nu L-a vândut, dar s-a lepădat de El cu jurământ. S-a blestemat că nu-L cunoaște, deși cu câtva ore mai înainte se jurase în fața Lui că nu-L va părăsi, chiar dacă ar fi să moară. Amândoi sunt trădători: Iuda Îl trădează pentru câștig material, din interes; Petru Îl trădează de frică, pentru ca să nu fie și el arestat și torturat, cum era Iisus. Amândoi au beneficii din actul trădării: Iuda își umple buzunarul, Petru scapă nevătămat dintr-un posibil pericol. Amândoi fuseseră chemați de Iisus la apostolat; amândoi își părăsiseră familiile, bruma de avere, ocupațiile, prietenii și propriile idealuri de până atunci și-L urmaseră pe Iisus. Îl urmaseră zi și noapte pe toate drumurile și potecile timp de trei ani și jumătate, împărțiseră cu El o pâine și un urcior de apă, Îl ascultaseră mai mult ca oricine altcineva vorbindu-le despre împărăția Lui, despre rolul lor de prieteni apropiați ai Lui; Îl văzuseră în fiecare zi făcând minuni peste minuni asupra naturii, asupra oamenilor și asupra Lui Însuși. Avuseseră destule dovezi ca să se convingă că Iisus nu este un om oarecare, ci este Dumnezeu. Amândoi nutreau speranța că va veni vremea când vor fi așezați pe cele mai înalte locuri în împărăția lui Dumnezeu.

 

Cu toate acestea, când se ivește prilejul, când sunt ispitiți, unul de arghirofilie, adică de iubirea de bani, altul de frică, cedează amândoi cu ușurință. Amândoi își regretă gestul. Iuda se duce la arhiereii care-i dăduseră banii și le aruncă punga înapoi. Cu banii aceștia arhiereii cumpără țarina olarului, unde intenționau să îngroape străinii. Petru ,,a plâns cu amar”, așa cum spune Sfânta Evanghelie. Până aici, amândoi apostolii Petru și Iuda se aseamănă ca două picături de rouă. Momentul acesta al regretului înseamnă însă și ,,despărțirea” lor. Din acest moment, drumurile lor se despart pentru totdeauna: Petru are puterea de a se întoarce, căindu-se, plângându-și păcatul și cerându-și iertare; Iuda nu mai are această putere a căinței, a întoarcerii, ci cade în deznădejde și se spânzură. Pentru Petru mântuirea e posibilă. Mai mult chiar, Petru devine cel dintâi dintre Apostoli, întemeiază Biserica din Roma și este printre cei dintâi care moare pentru că-L mărturisește pe Hristos. Pentru Iuda mântuirea nu mai este posibilă. Distanța dintre ei este distanța dintre rai și iad.

 

Mulți dintre oamenii din toate timpurile și din toate locurile se pot asemăna cu apostolii în discuție. În vremuri de prigoane, de dictatură și de încercări, mulți și-au trădat crezul, demnitatea, conștiința, credința, pe Dumnezeu, pe semeni de-ai lor. Mulți s-au ridicat pe mormintele celor pe care i-au trădat, mulți și-au torturat semenii, și-au denunțat pe cei cunoscuți și necunoscuți, fie pentru a câștiga bani, poziții sociale, diplome, funcții sau altceva, fie din teamă. Faptele multora le-a acoperit pământul și numai Dumnezeu le știe; faptele altora au fost sau sunt date în vileag, autorii disprețuiți de mulțime. Un cuvânt înțelept spune: ,,Adevărul vă va face liberi!” Mărturisirea curată și sinceră, totală și cu zdrobire de inimă, cu lacrimi de regret și cu dorința de îndreptare aduce iertarea și reabilitarea. Petru este o dovadă incontestabilă. Rămânerea în starea de păcătoșenie, convingerea că nimeni și nimic nu-l mai poate salva și reabilitare duce la deznădejde, la soluții disperate, la situații ireparabile. Iuda este un exemplu clar de acest fel. Avem posibilitatea fiecare dintre noi, când ne aflăm într-un caz critic, într-o încercare grea, într-o cădere spirituală majoră să luăm aminte la experiența celor doi apostoli și să tragem concluziile cele mai constructive și folositoare pentru sufletul nostru. Așa să ne ajute Dumnezeu!

 

*

 

Sfaturi părintești(Continuare din numărul trecut). ,,- Cum ar trebui să iubim, părinte? Unde greșim, de tot ajungem să o luăm de la capăt?”

 

,,- Nu știm să ne dăruim. Nu avem exercițiul dăruirii de sine. Societatea actuală îi educă pe oameni în direcția propriilor dorințe, îi învață să se iubească întâi de toate pe ei, să-și urmărească propria împlinire. Și dragostea devine, astfel, un fel de accesoriu, care le servește fericirii proprii. Am o carieră, am o casă, am și o iubită! Dar nu iubim cu adevărat decât atunci când facem acest exercițiu al ieșirii din sine și când începem să ne exersăm în dăruire, să ne antrenăm puterea de iubire. Să iubești înseamnă să gravitezi în jurul împlinirii celuilalt. Să te gândești cum poți tu să-l ajuți pe celălalt, cum poți să-i vii în întâmpinare, cum să-l odihnești, cum să-l scutești de un efort, cum să-i faci o bucurie, cum să-i gătești o mâncare bună, când e obosit. Trebuie să înveți să trăiești prin celălalt și pentru celălalt. Iubirea înseamnă foarte multe gesturi. Intențiile, gândurile în sine nu au nici o valoare în absența lor. E plină lumea de ele. Făcând gesturi te și verifici pe tine, dacă poți cu adevărat să iubești. Am citit de curând într-o carte cum un deținut politic țăran, închis la bătrânețe, primea de la băbuța lui scrisori, în care ea punea și câte o floare presată. Asta înseamnă iubirea. Și chiar mai mult. Să dăruiești atunci când ești epuizat, când nu mai ai nici o forță. Nu există scuză să nu dăruiești.

 

Dacă dai din prisos, când ți-e bine și-ți vine ușor, nu are valoare. Atunci când nu mai poți și vrei totuși să faci ceva pentru celălalt, izbucnesc în tine resurse de energie de care habar nu aveai. Primești forța de la Dumnezeu și ajungi să faci mai mult decât credeai că ești capabil. Să te dăruiești atunci când nu mai poți te leagă cu adevărat de celălalt și-l face și pe celălalt să se deschidă, să dăruiască la rândul lui. În iubire trebuie să dăruim ce nu avem, când nu mai avem. Și atunci, ca în Evanghelie, nimicul se transformă și pâinea și peștii ajung tuturor.”

 

,,- Până unde te poți dărui pe tine, fără ca asta să te anuleze cu totul? Uneori, poate e mai bine să te oprești, dacă celălalt nu-ți răspunde la fel…”

 

,, – Dăruirea de sine e un gest voluntar, nu este o dependență față de celălalt, nu e sclavie. Nu ți se cere s-o faci. Prin dăruire nu mă anulez, ci mă regăsesc pe mine și mă îmbogățesc cu felul celuilalt de a fi. Prin posedare, mă anulez. Unora le convine să se lase stăpâniți de alții. E cazul multor femei de azi, care ajung să se înrobească. Le bat bărbații, sunt chinuite, dar le e frică să-și asume un drum, de dragul siguranței. Au parte de o suferință absurdă, care nici măcar nu e mântuitoare. E o formă de lene. Refuză responsabilitatea propriilor decizii și atunci preferă doar să execute. Dar așa nu vor evolua niciodată.”

 

,, -Când Dumnezeu îți trimite dragostea, nu înseamnă că-ți dă de-a gata și o mare iubire! Nu toată lumea are parte în viața aceasta de iubiri extraordinare. E vina noastră? Ține de noi să trăim o mare iubire sau ea e un dar de la Dumnezeu?

 

,, – Dumnezeu are un drum clar pentru fiecare. Nu există coincidențe. Faptul de a întâlni o anumită persoană ține de voia Domnului. Dar felul în care reacționăm noi la întâlnirea respectivă ține de noi. Fiecare persoană care ne iese în cale e un dar de la Dumnezeu și noi trebuie să ne întrebăm, de fiecare dată, de ce a rânduit Dumnezeu să întâlnesc omul ăla. Ce pot eu să fac din relația asta? Ce trebuie eu să înțeleg? Ce folos pot să trag? Apoi, să nu confundăm îndrăgostirea cu iubirea. Dacă Dumnezeu îți trimite dragostea, nu înseamnă că-ți dă de-a gata și o mare iubire. Dragostea e doar o arvună de la Dumnezeu. Dacă o cheltui fără știință, nu mai ajungi niciodată la iubirea adevărată. Poate la început nu pare mare, dar iubirea, dacă se lucrează, crește tot mai mult. Iubirea nu e emoție, e o putere. Dumnezeu nu e trup și, totuși, se definește pe sine ca iubire. Deci, iubirea nu e trup! Sigur, și componenta asta trupească intră în iubire, dar nu se reduce totul la ea. Iubirea e o mare putere a omului, primită de sus, o putere care trebuie eliberată și lucrată de fiecare în parte. Spun eliberată, pentru că cel mai adesea ne iubim pe noi înșine și atunci iubirea este închisă în noi, se învârte în cerc. Este o iubire egoistă, întoarsă către sine, în loc să fie liberă și să nu ceară nimic în schimb.

 

,,- Iubirea adevărată e întotdeauna liberă?

 

,,- Da, iubirea adevărată afirmă libertatea celuilalt. Nu încearcă să-l stăpânească. Aici se greșește cel mai mult în relații, când unul încearcă să-l transforme pe celălalt, să-l ajusteze după gustul propriu. Când iubești, trebuie să ieși din tine în sensul de a încerca să-l trăiești pe celălalt, să-l înțelegi pe celălalt, să vezi lumea prin ochii lui. Dacă îi calci libertatea, apare instinctul de apărare. Și se va închide în el. Se va feri de tine, se va simți agresat. Într-o relație trebuie să existe un balans între apropiere și distanță. Trebuie să-i păstrezi celuilalt taina, să n-o spulberi. Să nu încerci să cotrobăi în toate cotloanele sufletului lui, să nu intri cu excavatorul peste flori. Tupeul, îndrăzneala distrug misterul celuilalt. Exercițiul acesta al ieșirii din noi înșine uneori e dureros, înseamnă să părăsești o poziție sigură, să ieși din confortul felului tău de a fi, adoptând felul celuilalt de a fi. Dar numai așa te poți lărgi, te poți îmbogăți și poți transforma iubirea în cale de cunoaștere. Dacă rămâi în tine însuți, ești foarte sărac. Ba, mai mult, te trezești că toți îți întorc spatele. Te trezești singur.”(Va continua).

 

*

 

Profeții privind România(Continuare din numărul trecut). ,,În vremurile viitoare, poporul rus, plin de dragoste, va veni în ajutorul lucrării pe care România o va avea de îndeplinit în lume. Înainte de acestea, însă, va fi foamete prin multe locuri, pâinea va lipsi, vor fi mari cutremure de pământ, care vor face o mulțime de victime și în multe locuri de pe glob oamenii vor dispare sub dărâmături, care vor aminti cu mare greutate urmele unor orașe, ce vor dispare de pe suprafața pământului. Războaiele, panica și neînțelegerile de tot felul vor face ca marile puteri, cum ar fi Rusia, să se prăbușească, spre bucuria țărilor mici, care o alcătuiesc.

 

Ateii vor începe să cerceteze scrierile sfinte și se vor preocupa să înțeleagă știința spiritului, căutând să descopere tot ceea ce este ascuns în om. Grație acestor cercetări, o nouă cotitură se va produce în viața unor pământeni. În multe locuri de pe pământ va lipsi hrana. Pentru ca toate aceste urgii să treacă mai repede sau să nu fie atât de cumplite, Dumnezeu mă inspiră să vă dau un singur sfat: popoare, oameni, uniți-vă întru desăvârșire, împăcați-vă cât mai bine, iertați-vă și cheltuiți cât mai mult din energiile rămase pentru a atinge eliberarea în Dumnezeu și fericirea veșnică. Faceți totul acum și aici, în această viață, ci nu amânați desăvârșirea spirituală pentru o altă viață. Făcând tot ceea ce vă va sta în putință, ținând cu stăruință, fiecare dintre voi se poate mântui.

 

Pentru a grăbi zidirea Noului Ierusalim, construiți-vă pe voi din dragoste, curățenia și din Duhul Sfânt, viețuind în fapte bune pentru că în acest fel să dați prilej ca spiritul din voi să se arate în inima voastră din care să dea afară neadevărul, egoismul și patima distrugerii, care, atunci când cresc peste măsură, duc la nimicirea omului. În viitor, la această zidire spirituală va fi mult de lucru.

 

Lăcașul închinării sublime ce se va oferi drept pildă întregii lumi se va realiza prin eforturile însumate ale celor aleși și puri. Oamenii simpli și drepți în inima lor, plini de dragoste pentru Dumnezeu vor fi mult mai grabnic spiritualizați, dacă ei vor trăi intens sufletește, consacrând celor materiale o mai mică atenție. Totdeauna cei săraci în dorințe vor fi bogați în mulțumiri. Prea fericiți vor fi cei care vor trăi în duhul dumnezeiesc. Mai ales aceștia vor vedea că simplitatea și puritatea vieții nu înseamnă sărăcie interioară, ci este, din contră, o nebănuită comoară spirituală.

 

Cei simpli și buni dețin o superioritate sufletească nebănuită. Multe sunt enigmele sufletului omenesc și acestea sunt foarte greu de descifrat pentru acela care nu recurge la cunoașterea de sine. Ființa umană nu-și poate descoperi Creatorul și nu-i poate înțelege câtuși de puțin opera, decât dacă se descoperă pe sine în străfundurile tainice ale ființei sale. Pentru a ajunge la divina desăvârșire, fiecare om trebuie să urmărească să se cunoască cât mai bine pe sine. Toate acumulările materiale dispar odată cu moartea fizică a omului, în timp ce însușirile spirituale și experiențele omului se adună în spirit pentru veșnicie. Credința de nezdruncinat în Dumnezeu este secretul exisțentei nemuritoare în spirit. Credința face ca puterea lăuntrică a ființei să devină nemărginită, ajutând-o să se desăvârșească prin unirea cu Dumnezeu în eternitate. Prin credința binefăcătoare, fermă, omul poate atinge fericirea divină. Iisus spune: ,,De veți avea credință numai cât un grăunte de muștar, toate le veți împlini și dacă veți zice muntelui acesta să se arunce în mare, muntele se va arunca”. În aceste cuvinte ni se descoperă taina puterii credinței.

 

Adevărul este că în timpurile care vor veni, pe tot globul, puțini vor fi oamenii care vor avea credință, iar aceia care nu vor avea credință vor fi dinainte morți, deși vor continua să trăiască trupește, fiindcă ei vor înceta să mai aibă legătură conștientă cu Dumnezeu. Cel ferm în credința sa, chiar și când există trupește, constată că toate minunile îi sunt cu putință și astfel ajunge să se dezlege de materie și legile ei, devenind atotputernic prin trăirea sa spirituală, care Îl va revela chiar și pe Dumnezeu”(Va continua).

 

*

 

La Paști. Redăm mai jos o frumoasă poezie a lui George Coșbuc dedicată Sf. Paști. Iat-o:

 

,,Prin pomi e ciripit și cânt,

 

Văzduhu-i plin de-un roșu soare,

 

Și sălciile-n albă floare

 

E pace-n cer și pe pământ.

 

Răsuflul cald al primăverii

 

Adus-a zilele-nvierii.

 

Și cât e de frumos în sat!

 

Creștinii vin tăcuti din vale

 

Și doi de se-ntâlnesc în cale

 

Își zic: ,,Hristos a înviat!”

 

 

 

Și râde-atâta sărbătoare

 

Din chipul lor cel ars de soare.

 

Și-un vânt de-abia clătinitor

 

Șoptește din văzduh cuvinte:

 

E glasul celor din morminte,

 

E zgomotul zburării lor!

 

Și pomii frunțile-și scoboară

 

Ca Duhul Sfânt prin aer zboară.

 

 

 

E liniște. Și din altar

 

Cântarea-n stihuri repetate

 

Departe până-n văi străbate

 

Și clopotele cântă rar:

 

Ah, Doamne! Să le-auzi din vale

 

Cum râd a drag și plâng a jale!

 

Biserica, pe deal mai sus,

 

E plină astăzi de lumină,

 

Că-ntreaga lume este plină

 

De-același gând, din cer adus:

 

În fapta noastră ni e soartea

 

Și viața este tot, nu moartea.

 

 

 

Pe deal se suie-ncetișor

 

Neveste tinere și fete,

 

Bătrâni cu iarna vieții-n plete;

 

Și-ncet, în urma tuturor,

 

Vezi sovăind câte-o bătrână

 

Cu micul ei nepot de mână.

 

Ah, iar în minte mi-ai venit

 

Tu, mama micilor copile!

 

Eu știu că și-n aceste zile

 

Tu plângi pe-al tău copil dorit!

 

 

 

La zâmbet cerul azi ne cheamă

 

Sunt Paștile! Nu plânge, mamă!”

 

 

,,Când eram flăcău odată,

 

Păunașul codrului,

 

Voinicelul Motrului,

 

Cântam seara pe uliță,

 

Scoteam mândrele-n portiță.

 

Le iubeam, nu le iubeam,

 

Dar de cântat le cântam.

 

 

 

Treceau babele prin sat,

 

Se duceau la tămâiat,

 

Tata cu plugu-n căruță,

 

Eu cu mândrele-n portiță.

 

,,-Lasă, Gheorghe, mândrele,

 

Hai de mână vitele!

 

Toată noaptea-i stat în sat,

 

Să te văd la rarițat!”

 

 

 

Puneam coșu-n bot la boi,

 

Că avea porumbul foi

 

Și mânam la deal, la vale,

 

Ce mai chin și ce mai jale!

 

,,-Gheorghe, mă, Gheorghe,

 

Unde-ți este gândul,

 

Că luă Prian porumbul?!

 

Ai grijă și la Bujor,

 

Că te calcă pe picior

 

Și-ți plâng mândrele de dor!”

 

 

 

Ajungeam seara acasă,

 

Luam de două ori din masă,

 

Mă duceam din nou în sat,

 

Puneam câinii pe lătrat.

 

 

 

Of, of, of, cum trecu vremea

 

Și îmi zic mândrele: ,,-Nenea!”

 

Eu le zic: ,,-Pupa-v-aș gura!”

 

Ele-mi zic: ,,-Săru-mâna!”

 

Gheorghe, Gheorghe,

 

Unde-ți este gândul?

 

Mă gândesc cum trecu timpul

 

Și-astăzi ajunsei ,,-Bunicul!”

 

Azi cântă lăutele,

 

După ia goarnele.

 

 

 

Gheorghe, Gheorghe,

 

Strigă, Gheorghe nu aude,

 

Nici pământul nu răspunde.

 

Îmi răspund doar frunzele,

 

Codrul și păsările,

 

Că pe astea le-a cântat

 

Gheorghe cât a fost băiat

 

Pe ulița lui din sat.

 

 

 

Pe ulița lui din sat

 

Trec babe la tămâiat.

 

Gheorghe, Gheorghe,

 

Ai lăsat cântecele tele

 

Pe poteci cu floricele,

 

Glasul tău la păsărele,

 

Se-ngână Motrul cu ele.

 

Strig la Gheorghe, nu aude,

 

Nici pământul nu răspunde…

 

Gheorghe, mă, Gheorghe, mă….!”

 

*

 

Zâmbete. Primarul unui sector din București(bănuiți Dvs. despre cine este vorba!), vrea să propună parlamentului un proiect de lege privind dreptul analfabeților, adică al neștiutorilor de carte, de a intra la facultăți. ,,E inadmisibil ca nişte cetăţeni ai României să nu aibă acces la studiile superioare, doar din cauză că nu ştiu să scrie sau să citească”, a spus onorabilul. „Vrem învăţământ şi manuale universitare într-o limbă pe care şi analfabeţii să o poată înţelege. Nu e vina lor că sunt analfabeţi, aşa s-au născut, nu au ales să fie în felul acesta”. Comentariile sunt de prisos!

 

*

 

Ajutoare și donații. În această perioadă am primit câteva donații mai mari, astfel: Primăria Malovăț a donat 10.000 lei în vederea plantării cu puieți de nuc a punctului numit Vârtoape din satul Bârda, pentru a stopa alunecările de teren; Doamna Luca Atena din Tr. Severin, fiică a satului Bârda, Domnul Bobăiceanu Stelu din Germania, fiu al satului Malovăț și Părintele Pavel Mihai din Satu Mare(SM) au donat câte 100 lei; Domnul Oproiu Vasile din Malovăț a mai achitat 100 lei pentru contribuția de cult, totalizând până acum 106 lei;Domnul Popa Teodor și Domnul Zorliu Licuțu din Tr. Severin, fii al satului Bârda, Doamna Ionescu Ana-Maria din Câmpina(PH) și Dl. Prof. Borceanu Gheorghe din Păltinișu com. Căzănești(MH) au donat câte 50 lei; Doamna Teșilă Elisabeta din Malovăț a mai adăugat 50 lei la contribuția de cult, totalizând până acum 166 lei; Doamna Hurduc Elena din Malovăț a mai adăugat la contribuția de cult, totalizând până acum 100 lei. Tuturor le mulțumim cordial. Dumnezeu să le răsplătească jertfa!

 

*

 

În luna aprilie am donat pâine credincioșilor participanți la slujbe și unor bătrâni și bolnavi din sat astfel: 1 Apr.(Bârda): 100 pâini; 8 Apr.(Malovăț): 330 pâini; 12 Apr.(Malovăț): 160 pâini; 17 Apr.(Malovăț): 210 pâini; 22 Apr.(Malovăț): 250 pâini; 29 Apr.(Bârda): 80 pâini. Așadar, în luna Aprilie au fost donate 1.130 pâini. Nu a fost donată pâine în zilele de Paști.

 

*

 

Plăți. În această perioadă s-au făcut următoarele plăți mai mari: 12.000 lei pentru 1000 puieți de nuc; 200 lei pentru transportul nucilor de la pepiniera din Tg. Jiu la Bârda; 2.250 lei penitenciarului din Tr. Severin pentru 15 deținuți, care au lucrat la plantarea puieților în Vârtoape; 400 lei pentru sculele necesare deținuților(12 cazmale, 4 lopeți, 4 sape); 480 lei țigările necesare ca stimulent pentru deținuți; 750 lei transportul deținuților în cele trei zile cu microbuzul de la penitenciar la Bârda și retur; 300 lei motorină pentru tractorul care a făcut o parte din gropi pentru puieți; 160 lei pentru curent electric; 210 lei pentru Fondul Central Misionar(tranșa a II-a); 525 lei protoieriei pentru reviste; 530 lei postei pentru colete; 86 lei băncii pentru comisioane; 200 lei vopsea pentru podeaua bisericii de la Bârda; 100 lei toner pentru imprimantă; 130 lei pentru hârtie de scris; 800 lei brutăeiei pentru pâinea donată în luna martie și altele mai mici.

 

*

 

Colectă pentru catedrală. A început a doua etapă a colecte pentru Catedrala Neamului din București. Parohiei noastre i-a fost repartizat un chitantier de 50 chitanțe. O chitanță nu trebuie să înregistreze mai puțin de 10 lei. Colecta durează până la epuizarea chitanțelor repartizate.

 

*

 

Lucrări în comună. După cum se știe, punctul numit Vârtoape din imediata vecinătate a satului Bârda suferă alunecări de teren, care au afectat nu numai terenul respectiv de aprox. 9 hectare, dar si case și gospodării din sat. De mai mulți ani încercăm să găsim soluții pentru stoparea sau încetinirea alunecărilor respective. De astă-toamnă, Domnul Primar George Bazavan promis tot sprijinul său pentru rezolvarea acestei probleme. Legea nu permitea însă primăriei să facă investiții pe terenuri ale particularilor. S-a găsit însă o soluție. Primăriile au prevăzută în bugetul lor, în fiecare an câte o sumă pentru sprijinirea cultelor din comuna respectivă. Din astfel de sume, primăria noastră a contribuit în anii trecuți la construirea bisericilor din Negrești și Valea Boierească, la reparația celor din Bobaița și Colibași. Parohia Malovăț nu a solicitat niciodată ajutoare bănești de la primărie. De data aceasta a făcut-o. Cu acordul Consiliului Parohial, s-a cerut sprijinul primăriei în vederea planării cu puieți de nuc a terenului din Vârtoape. Încă de astă-toamnă cei 24 de proprietari ai terenului respectiv și-au dat acordul scris în acest sens. Consiliul Local al comunei a aprobat fondurile necesare și a virat parohiei un acont de 10.000 lei. Parohia a demarat lucrările. A cumpărat puieți altoiți de nuc de la pepiniera din Cornești(GJ), a contractat lucrarea cu penitenciarul Tr. Severin, a mai apelat și la muncă mecanizată unde terenul a permis și în zilele de 25, 26 și 27 aprilie cei 1000 puieți au fost plantați. Întreaga lucrare, material și manoperă a costat 16.000 lei. În timpul lucrărilor, familia Mema Valeria a dat masa într-o zi, iar familia Ivașcu Vasile a dat cafeaua în altă zi. În rest, l-a privit pe preot problema. Mulțumim cordial Domnului Primar George Bazavan și Consiliului Local al Primăriei Malovăț pentru sprijinul acordat. Sperăm ca pomii să se prindă, să fixeze terenul. Nucii rezista cam 150 de ani. După ce va trece această perioadă, ne vom consulta cu Domnul Primar George Bazavan și vom vedea ce soluție va fi potrivită atunci.

 

Problema care se pune pentru toți proprietarii terenurilor pe care s-au plantat pomii este îngrijirea și întreținerea acestora. Dacă va fi secetă și nu vor mai uda acești puieți, ei vor deveni repede surcele și ar fi păcat de o asemenea investiție. Nu se știe dacă vreodată se vor mai întâlni cu o asemenea ,,mană cerească”!

 

*

 

Lucrări la biserici. A devenit o adevărată tradiție în parohia noastră ca imediat după Săptămâna Luminată să facem curățenie generală la cele două biserici. Anul acesta au participat la aceste lucrări:

 

A. La Malovăț următorii enoriași: Pera Dumitru, Oproiu Elisabeta, Borcilă Elena(II), Oprișan Dana, Voican Elena, Popescu Niculina, Popescu Elena, Haidamac Minodora, Pera Maria, Mănescu Valica, Căprioru Valica, Ungureanu Margareta, Oprișan Elena, Badea Violeta, Tărăbâc Elena, Popescu Valeria, Mangu Alexandra, Dima Cornelia, Crăciunescu Paraschiva, Minune Constanța, Voican Ion;

 

B. La Bârda: Răulescu Eleonora, Rolea Marina, Stănciulescu Sofia, Drăghia Maria, Mema Aurica, Gheran Nicolița, Gheran Paraschiva, Petolescu Elena, Stoichină Ecaterina, Mema Păuna, Ivașcu Domnica, Rolea Maria, Coman Elena, Luca Maria(Răducan), Luca Ana, Curea Gheorghe – Vasile, Stoichină Gheorghița, Luca Mihai.

 

Dumnezeu să răsplătească tuturor efortul făcut și să le țină obiceiul mulți ani de aici înainte!

 

*

 

Festivități la catedrală. În ziua de joi, 19 aprilie, preotul Dvs., împreună cu câțiva enoriași, au participat la slujba de la catedrala din Tr. Severin pentru sărbătorirea Sf. Gheorghe. Deși au fost vreo 7-8 ierarhi, a fost lume puțină. Nu a fost convingătoare sărbătorirea Sf. Gheorghe la acea dată. Poate dacă era lăsat Sf. Gheorghe să fie sărbătorit în ziua lui, 23 aprilie și s-ar fi anunțat că se face o slujbă de mulțumire pentru că ne-a ferit Dumnezeu de calamități, slujbă de cerere pentru ieșirea din criză, pentru belșug și bunăstare, pentru sănătate și binecuvântare, era mai potrivit.

 

*

 

Publicații: În această perioadă, parohia noastră a publicat o nouă carte a Doamnei Ing. Alexandrina-Melania Rusu-Caragioiu din Toronto(Canada), membră a Asociației Scriitorilor Româno-Canadieni, intitulată Furtuni fecunde(92 pag.) și cuprinde versuri. Dânsa și-a cumpărat întreg tirajul.

 

Doamna Melania Rusu-Caragioiu a plecat demult din țară, dar, între bagajele sale, nu a uitat să pună o fărâmă de pământ românesc, o mulțime de amintiri, de datini și tradiții ,,de acasă”. În clipele grele caută în aceste comori, își reîncarcă ,,bateriile” sufletului și pleacă hotărâtă mai departe. Când are vreme, din sipetul de aur al amintirilor scoate câte ceva, le așează în felurite forme, – fie că sunt ele poezii, fie memorii, fie povestiri – și le așterne pe hârtie, ca să le fie nepoților și strănepoților mărturie ale trecerii sale prin lume.

 

*

 

Botezuri: În ziua de 28 Apr. am oficiat Taina Sf. Botez pentru Motreanu Patrisia-Izabela, fiica Domnului Motreanu Traian-Stelian și a Doamnei Motreanu Oana, iar în ziua de 29 Apr. pentru Pau David-Andrei, fiul Domnului Pau Daniel Tiberiu și al Doamnei Pau Elena și pentru Meilă Andreea-Ionelia, fiica Domnului Meilă Constantin și a Doamnei Meilă Valentina, toți din Malovăț. Să trăiască și Dumnezeu să-i ocrotească!

 

*

 

Licitații. Duminică, 13 Mai, la ora 12,00, în biserica de la Bârda, va avea loc licitația privind arendarea următoarelor terenuri ale parohiei pentru anul 2012: curtea bisericii din Bârda, cimitirul din Bârda, terenurile din Govăra, Bucium, Dealul Corbului și plantația de meri din Bucium.

 

*

 

Duminică, 3 iunie, în biserica din Malovăț, la ora 12,00, va avea loc arendarea prin licitație publică a curții bisericii și cimitirului din Malovăț, pentru anul 2012.

 

*

 

Anunțuri. Avem de vânzare 8 cazmale. Cele cu coadă costă 20 lei, cele fără coadă costă 10 lei/buc. Celelalte rămase de la deținuți le oprim la biserici, câte 6 buc. la fiecare, pentru punctele de incendiu.

 

*

 

Program. În cursul lunii iunie avem următorul program de slujbe: 2 Iunie (Bârda-Malovăț); 3 Iunie (Malovăț); 4 Iunie(Malovăț-Bârda); 9 Iunie (Malovăț-Bârda); 10 Iunie(Bârda); 16 Iunie(Malovăț-Bârda); 17 Iunie(Malovăț); 23 Iunie(Bârda-Malovăț); 24 Iunie(Bârda); 29 Iunie(Malovăț); 30 Iunie(Malovăț-Bârda). În restul timpului, la orice oră din zi sau din noapte, preotul poate fi găsit la biserică, la școală, acasă sau la telefon: 0724. 99. 80. 86. Mai poate fi contactat pe adresa de e-mail: stanciulescubarda@gmail.com.

 

Hristos a înviat!

 

Pr. Al. Stănciulescu-Bârda

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Popularity: 1% [?]

 

Catastrofele care decurg cu necesitate

din atotputernicia subumanului

 

Pentru că am avut şansa să câştig un concurs jurnalistic organizat şi găzduit de revista clujeană Noi, Nu!, redacţia acesteia m-a răsplătit cu două cărţi, ambele apărute la prestigioasa editură Meteor Press: Executaţi prin înfometare a lui Miron Dolot, carte care poartă subtitlul Holocaustul ascuns, şi cartea Heinrich Himmler (Viaţa sinistră a şefului SS-ului şi al Gestapoului) a cunoscuţilor autori Roger Manvell şi Heinrich Fraenkel.

După citirea lor, lesne am putut constata că între cele două cărţi există nu numai deosebiri (prima este cartea cu dureroase amintiri ale autorului din timpul „războiului” nimicitor purtat de Stalin împotriva aşa-zişilor chiaburi ucraineni, cea de-a doua reconstituie profilul şi activitatea unuia dintre cei mai importanţi colaboratori ai lui Hitler), ci şi acea cutremurătoare asemănare care la început a apropiat, apoi a încăierat două dintre cele mai odioase lighioane zămislite vreodată de istorie – bolşevismul şi nazismul, respectiv stalinismul şi hitlerismul.

Pe parcursul celor 30 de capitole ale cărţii (primele 24 scrise înainte de anul 1953, ultimele şase şi Epilogul după 30 de ani), autorul cu pseudonimul literar Miron Dolot ne prezintă părţile indestructibil legate ale ofensivei subumanului atotputernic împotriva ţărănimii ucrainene: mai întâi (începând din 1929) politica de colectivizare forţată, doldora de arestări, deportări şi crime, după care – în anii 1932-1933 – a urmat foametea.

Dacă politica de colectivizare forţată era în fond prelungirea în variantă stalinistă a urii lui Lenin faţă de ţărani („Ţăranii reprezintă tot ce urăsc mai mult”, ne spune Vladimir Ilici în cartea Gog a lui Giovanni Papini), ea urmărind – şi izbutind până la urmă! – înăbuşirea iniţiativei particulare prin deposedarea de bunuri şi lichidarea fizică a milioane de gospodari încadraţi cu sau fără temei în categoria chiaburilor (culaci în ruseşte, curculi în ucraineană), foametea în cursul căreia au murit circa şapte milioane de oameni (de-a valma copii, bătrâni, femei şi bărbaţi), este – opinează autorul – „un genocid, urmare a unui plan deliberat şi premeditat, aplicat cu scopul de-a distruge poporul ucrainean ca naţiune”.

Aşa o foamete cumplită s-a abătut peste sat, încât – ne spune Miron Dolot – nu numai că „Împinşi de foame, oamenii mâncau orice găseau, chiar alimente deja stricate…”, dar cum nici din astea nu se mai găseau prin casele supravieţuitorilor secătuiţi de puteri, ori prin păduri şi pe câmpuri, unii dintre ei (cazul lui Antin din casa de pe deal) au devenit canibali.

Ai crede că autorul este înclinat spre exagerări atunci când ne prezintă zelul neobosit al autorităţilor (activişti, propagandişti, agitatori, miliţieni) într-atât de îndoctrinate şi devotate partidului-stat, încât nu pregetau să răscolească locuinţele în căutarea alimentelor ascunse, chiar atunci când aveau sub ochi dovezi de netăgăduit ale morţii prin înfometare; sau atunci când ne prezintă nenumărate „victime ale politicii statului”, bunăoară aşa ca văduva Sevcenko şi fiica ei infirmă Lida, respectiv ca tânăra mamă Solomia, cea care se spânzură după ce constată că fetiţa i-a murit de foame; sau – aşa cum autorul ni se confeseză în capitolul 27 – udând hârtia cu lacrimi, atunci când scria despre acei copii emaciaţi din vecini, care nici să plângă nu mai aveau putere: „Capetele aşezate pe gâturile lor subţiri arătau ca nişte baloane umflate. Braţele şi picioarele lor mici şi osoase erau ca nişte beţe care ieşeau din trupurile lor micuţe. Burţile le erau umflate, căpătând proporţii nebănuite, iar din organele lor genitale se scurgea necontenit urină. Feţele acestor copii arătau îmbătrânite şi deformate prematur”.

Dar iată că în senzaţionala sa nuvelă Panta rhei, mult nedreptăţitul Vasili Grossman vine cu imagini artistice care confirmă spusele lui Miron Dolot într-un chip indiscutabil.

Fazele procesului de distrucţie a satelor sunt, desigur, aceleaşi la cei doi scriitori: „Viaţa cea nouă fără deschiaburiţi” este urmată de colectivizarea forţată („s-au apucat să ne bagi în colhozuri”) şi apoi de „execuţia prin înfometare”, evident, avându-se în vedere faptul că „după deschiaburire, terenurile arabile au scăzut simţitor şi recolta s-a micşorat foarte mult”.

Dar deşi copiii înfometaţi aveau „capetele ca nişte ghiulele” şi „gâturi subţiri ca de barză”, iar feţişoarele le erau „bătrânicioase şi chinuite, de parcă trăiseră pruncii ăştia pe lume şaptezeci de ani”, şi deşi în regiunea Dnepropetrovsk nenorocirea era îngrozitoare, căci „acolo oamenii se mâncau unii pe alţii”, totuşi apare o notiţă în ziar despre vizita unui ministru francez, care află de la copiii unei grădiniţe dintr-un colhoz că la prânz aceştia au mâncat „supă de găină cu piroşti şi chifteluţe de orez”!

Ba mai mult. Ca şi cum n-ar fi ştiut nimic despre „acei copii care erau duşi cu căruţele la gropile de gunoi”, sau – ne înştiinţează Vasili Grossman – „poate că ştia, dar tăcea aşa cum tăceau toţi”, Maxim Gorki scrie cu seninătate într-un ziar moscovit că „copiii au nevoie de jucării educative”…

 

Cartea lui Roger Manvell şi Heinrich Fraenkel ni-l prezintă pe Heinrich Himmler, omul de care Gobbels s-a apropiat mai mult decât de ceilalţi lideri nazişti, cu toate că-l antipatiza, poate pentru ascensiunea lui (avea cea mai mare putere după Hitler) sau poate pentru teama ascunsă resimţită de toată lumea, cu excepţia Führerului, faţă de el.

Asta nu înseamnă că sinistrul Himmler nu se temea de nimeni. Avea o asemenea frică de „reproşurile isterice ale lui Hitler”, încât – ne spun autorii – „nu avea tăria psihică sau hotărârea de-a i se opune”. Iar generalul Heinz Guderian completează în cartea sa de amintiri: „Cu câteva prilejuri, am fost în măsură să constat că, în prezenţa lui Hitler, îi lipsea siguranţa de sine şi curajul…”

De altminteri, firea sa timidă, care „îl agasa întotdeauna când trebuia să discute cu oameni mai capabili ca el”, a favorizat într-o asemenea măsură dezvoltarea în Himmler a unei fidelităţi de câine ascultător şi a unui servilism total în faţa voinţei capricioase a lui Hitler, încât cu dreptate aprecia Goebbels că „nu putea să existe un loc pentru un om ca el într-o Germanie fără Hitler”.

Ca orice biografie care se respectă (cei doi autori au scris biografiile detaliate ale celor mai faimoşi conducători nazişti), cartea de faţă caută să ni-l înfăţişeze pe omul Himmler aşa cum era el în realitate – „un om mărunt, prozaic şi plin de platitudini”, care după ridicarea pe culmile puterii naziste, încearcă din răsputeri să-şi ascundă timiditatea în spatele aroganţei conferită de autoritatea cu care a fost învestit.

Transformările moral-spirituale ale acestui tenebros personaj au început îndată după pătrunderea în elita partidului nazist. După o tinereţe castă (acesta este, de altfel, titlul primului capitol al cărţii), perioadă de timp generos influenţată de catolicism, Himmler devine „un anticatolic şi un anticreştin virulent, înlocuind credinţa în care fusese crescut cu o acceptare facilă a acelor superstiţii, cum ar fi astrologia, care se potriveau prejudecăţilor sale germanice”.

Cu toate astea, într-o discuţie purtată cu confesorul şi maseurul său Felix Kersten, Himmler s-a arătat de-a dreptul indignat de faptul că acesta îi punea la îndoială convingerile religioase, când el era pe deplin convins că „în spatele naturii şi a minunatei ordini din lumea omului, animalelor şi plantelor stă o Fiinţă superioară”, căreia i se poate spune Dumnezeu sau Providenţă. Din aceste motive el chiar insista ca membrii SS să creadă în Dumnezeu!

Dar credea într-un mod aparte, adică în virtutea teoriilor sale rasiale, care îi cereau cu insistenţă să distrugă toate acele fiinţe umane ce se dovedeau mai distrugătoare decât animalele.

„Iar el”, punctează autorii, „acceptase această misiune înfricoşătoare, deoarece credea că era singura şi «ultima» soluţie la problema purificării rasiale a Germaniei, care a rămas idealul său adânc înrădăcinat”.

Pentru punerea în practică a acestui ideal dement şi asasin, Himmler nu a precupeţit nici un efort atunci când a întemeiat înspăimântătoarea organizaţie SS pe principiile Ordinului iezuiţilor (însuşi Hitler l-a comparat cu Ignaţiu de Loyola!), sau mai târziu, adică atunci când şi-a creat monstruoasa reţea de exterminare formată din peste 100 de lagăre, unul mai sinistru ca altul, în care – prin înfometare, torturi, experimente medicale, dar mai ales prin uciderea concepută ca parte componentă a genocidului dirijat de la centru -, milioane de oameni au fost ucişi (îndeosebi evrei şi slavi), doar pentru absurda vină că nu posedă însuşirile rasei ariene.

În asemenea condiţii, când Himmler căuta să-şi justifice crimele prin maxime şi butade scornite de el însuşi („Măsurile noastre sunt expresia unei idei, nu a încercării de-a obţine avantaj personal”, „Legile căsătoriei sunt în sine imorale”, „Gestapo este «femeia de serviciu a naţiunii», care face curăţenie în stat”, „Există un blestem al grandorii, conform căruia trebuie să se calce pe cadavre pentru a crea o viaţă nouă” etc.), nu-i de mirare că – ne informează autorii – „nu înţelegea răul pe care-l făcuse prin intermediul SS-ului şi al Gestapoului, tot aşa cum un moralist rigid din epoca victoriană nu înţelegea cruzimea represivă pe care trebuia s-o arate faţă de membrii nevinovaţi ai familiei sale”.

Ba şi mai mult, Himmler chiar se credea un om bun, care „dacă făcuse greşeli, le făcuse slujind o cauză nobilă”!

Iată de ce a fost nevoie nu doar de mâinile fermecate ale lui Kersten, ci mai ales de curaj şi abilitate din partea acestuia pentru a-l face pe Himmler să înţeleagă de ce „genocidul este asociat în cea mai mare măsură cu numele său”, astfel ca în cele din urmă personajul demonic de care ne ocupăm să întreprindă câţiva paşi mărunţi pe direcţia reumanizării sale: nu aruncă în aer lagărele de concentrare aşa cum cereau dispoziţiile furibunde ale Führerului, ci mai mult, trecând peste un alt ordin al lui Hitler care prevedea moartea pentru toţi acei germani ce ar fi ajutat vreun evreu să evadeze, el pune în libertate mai multe mii de evrei.

Apoi, după ce află ultimele dispoziţii ridicole ale lui Hitler, date cu puţin timp înainte de sinuciderea sa (desemnarea amiralului Dönitz ca succesor al său şi anatema aruncată asupra personajului nostru, la fel ca asupra lui Göring), Himmler se predă aliaţilor, mai exact englezilor, convins fiind că anglo-americanii de îndată vor îmbrăţişa ideea lui de-a se uni cu rămăşiţele armatei germane, doar în acest mod – după părerea lui obsesivă – putându-se contracara ofensiva ruşilor şi a bolşevismului.

Dar cum visele lui sunt ignorate în totalitate de englezi, iar el este privit ca o captură de prim rang pentru viitorul Tribunal de la Nürnberg, Himmler se sinucide cu o capsulă de cianură.

 

Sighetul Marmaţiei, George Petrovai

10 mai 2012

Popularity: 1% [?]

Golumbuţ a lu Coleaşă, un prostan cum n-ai aflat
O ajuns ca să să creadă al măi mare cheţ dân sat.
Că era urât ca foamea, şcirb ca grebla, draşi să-l ieie
Şî vegea cu ochii-n cruşe după colţuri şî coveie!

☺

Da’ ş-o tras nevastă-a-ntâia, şine măi era ca el?
Pă Măria, aia naltă şî trecută pân inel.
Ne miram pân sat ca proşcii, maţă-fripce şî fruntaş’:
“Ce pomeni că-i fata groasă o-i perdută pă rămaş!”

☺

Ş-uice-aşa, la el la nuntă n-o plecat dă lângă masă,
Trâmura ca cotoroaga tot cu ochii la mireasă.
N-o lăsat s-o jioşe nima, lângă el tot o ţânea,
Că ni-s dî la coada vaşii, şică n-avem nas dă ea.

☺

- Bă prostanilor, ne zâsă, pă nevasta me’, Mărie,
Am păstrat-o neacinsă până după cununie!
N-am făcut cum fac toţ proşcii, să uită râzând la mine,
Să mă culc cu ea ’năince, cum făcuş tu, mă veşine!

☺

Zî-i, s-audă-acu’ tot natu şî să şcie care-i baiu:
Ce-ai culcat ’năincea nunţî? Nu mă-i faşe pă niznaiu!
- M-am culcat dă câcea ori, i-am răspuns cu-ntârziere,
Da’ n-aveam dă un să şciu, c-ai s-o iei tu dă muiere!

☺

Popularity: 3% [?]

 Autor: Mihaela Dordea

 

 

„O nouă seară de „Scrisoare”. Lume multă în sală, lume multă în regrupare. Era aici şi Adrian Pintea. Era…

La fiecare reprezentaţie cu Scisoarea Pierdută montată de Alexandru Tocilescu, nu doar sala de spectacol devenea neîncăpătoare, dar şi regruparea era arhiplină. Veneau prieteni, actori de la alte teatre, cântăreţi, ce să vă mai spun… o mulţime de celebrităţi, care doreau să vadă acest spectacol.

Fixasem interviul cu maestrul Ion Lucian pentru fereastra din actul patru. Era un moment în care avea mai mult timp liber, până la scena finală…

Maestrul Ion Lucian merge să se schimbe pentru tabloul final şi imediat mă invită în cabină. Se aşează la masa de machiaj şi se întoarce spre mine care am deschis deja reportofonul. Nu avem prea mult timp. Aşa că începem.

Înainte de a pune vreo întrebare, mă gândesc că de fiecare dată când am luat un interviu la cabine, actorii s-au aşezat la masa de machiaj. Să fie firescul meseriei?

Spirit, inteligenţă, umor şi delicateţe, aceasta ar fi caracterizarea în patru vorbe a marelui om de teatru, şi asta în afara uriaşului talent cu care l-a dăruit Dumnezeu.

Există atâta fineţe în acest om încât atunci când treci pe lângă domnia sa îţi vine să păşeşti cu grijă.

Îmi spunea odată Dan Puric, tot într-o seară de „Scrisoare”, arătându-l pe domnul Lucian: „Iată un actor căruia trebuie să-i mulţumim că există”.

Aş adăuga vorbelor lui Dan că trebuie să fim mândri că suntem contemporani cu un astfel de om.

 

                                           „ÎMI PUN SUFLETUL ÎN SERVICIUL RAŢIUNII”

- interviu cu actorul Ion Lucian -

 

motto:

„Când orice muritor va dobândi conştiinţa artistului, faţa lumii se va schimba”.

T. Vianu

 

Universul gândului şi al gestului de împlinire a frumosului reprezentat prin artă este greu de pătruns dacă nu cunoşti omul căruia îi aparţine. Acesta este artistul care face ca flacăra să urce pe culmi greu de biruit, prin maniera sa de a dărui şi a se dărui.

„Sfânt este ceea ce leagă multe suflete unul de altul” spunea Goethe.

Acest sentiment îl ai şi în sala de spectacol, la sunetul nesfârşitelor aplauze care consfinţesc această coeziune spirituală între actor şi spectatori.

Zaharia Trahanache din „Scrisoarea pierdută” de Caragiale, întruchipat de marele actor Ion Lucian încântă prin ţinuta sobră şi interpretarea de excepţie a artistului.

Aveţi puţintică răbdare şi trecem imediat la „cestiune”, stimabililor.

Mihaela Dordea.: Ce mai faceţi dvs., domnule Ion Lucian?

Ion Lucian: Ce să fac?! Muncesc foarte mult. Poate chiar mai mult ca la 30 de ani. Pe mai multe planuri, pentru că în ziua de azi, dacă nu se găsesc şi câţiva nebuni care să muncească, treaba… s-ar duce de râpă.

MD.: Cum aţi ajuns să urmaţi acest drum fascinant al teatrului?I.L.: Dintr-o întâmplare. Mă pregăteam pentru profesiunea de inginer care era, de altfel, şi visul tatălui meu. Datorită războiului şi condiţiilor materiale grele, tata a fost nevoit să rămână în cadrilaterul cedat, mama aici, cu o situaţie modestă – am socotit că la 16 ani este obligaţia mea să ajut familia şi să nu fiu doar o povară. Aşa că am intrat în figuraţie la Teatrul Naţional, elev încă în clasa a şaptea de liceu, cam cum ar veni acum a unsprezecea, şi după un an de molipsire cu acest superb microb al scenei, am aflat că poţi da examen la Conservator – Institutul de Teatru, chiar dacă nu ai încă bacalaureatul, cu condiţia să-l obţii până la sfârşitul anului întâi. M-am înscris la Conservator, am reuşit la examen, iar la sfârşitul anului întâi, când mi-am luat şi bacalaureatul, în mai puţin de două luni de zile s-a dat un concurs pentru ocuparea a cinci posturi de actori tineri, am reuşit şi din acel moment s-a definitivat destinul meu.

[...]

MD.: Ce vă nemulţumeşte la lumea din ziua de azi?

I.L.: Mă nemulţumeşte lipsa de înţelegere, mă nemulţumeşte violenţa, răutatea care s-au instalat în relaţiile dintre noi, spre stupefacţia mea, pentru că noi, românii, nu am fost niciodată aşa, eram un popor cunoscut pentru bunătate, generozitate, pentru sentimente umane, prieteneşti. Ţăranul român punea fructele la poartă pentru ca oricine să se înfrupte. Acum, se aşează la masă tată şi fiu, la un pahar cu vin şi se sfârşeşte cu o armă. Nu ştiu care loveşte pe care, dar se varsă sânge… cu cuţitul. Mi se pare treapta cea mai de jos la care poate ajunge o societate omenească.

(…)

MD.: Marile hotărâri le luaţi cu sufletul sau cu raţiunea?

I.L.: Îmi pun sufletul în serviciul raţiunii.

MD.: Credeţi că, dacă omul încearcă să rupă barierele finitului ca să treacă în infinit şi transinfinit, se depărtează de realitate?

I.L.: Eu aş zice că, dimpotrivă, realitatea – şi asta e o realitate urâtă, hâdă, a început să crească aşa, ca într-un fel de beci, de canal, să se ridice sufocându-ne. Pentru că realitatea e hâdă, dorinţa de evadare către nişte sfere superioare este tocmai o reacţie la ceea ce „murdăreşte” în fiecare zi.

MD.: Fiind un mare actor, aţi depăşit cu bună ştiinţă cerinţele obişnuite ale publicului ca să-l purtaţi undeva, mai sus cu o treaptă pe plan spiritual şi cultural?

I.L.: A fost profesiunea mea de credinţă. În asta am crezut, ăsta mi-e crezul. Trebuie să-l iau pe partenerul public şi să-l port prin locuri pe care, fără tangenţa culturii, nu le poate atinge. Şi am avut satisfacţii mari, mai ales în rândul copiilor de a căror educaţie prin cultură şi artă mă ocup de 40 de ani. Au fost mari bucurii dar au fost şi mari decepţii. [...] Mi-am construit personajele şi spectacolele de aşa manieră ca să aibă accesibilitate şi să fie în acelaşi timp o invitaţie spre frumos.

MD.: Sunteţi unul din actorii care se menţin şi fizic şi artistic. Care este secretul? Există oare o reţetă a tinereţii fără bătrâneţe?

I.L.: Există. Toată lumea mă întreabă, mă admiră, spunând că mă ţin bine, de parcă ar trebui să fiu o epavă. Cred că secretul este că nu am timp să îmbătrânesc.

MD.: Ce aşteptaţi de la trecerea în noul mileniu?

I.L.: Nu ştiu. Cât am trăit, am zis: Doamne, ajută-mă să trec şi eu în anul 2000. Acum îl privesc cu puţină suspiciune. Poate că festivitatea încheierii unui mileniu va trezi în noi sentimente mai bune, mai frumoase, mai generoase, mai optimiste. Cred că lumea va înţelege că nu trebuie să mai aşteptăm să ne dea cineva, ci trebuie să ne facem singuri un drum în viaţă. Tot aşteptând mila şi pomana străinilor, a celor avuţi, mi se pare o poziţie de cerşetorie, şi poate, cu 2000 ăsta, vom înţelege că noi suntem cei care îşi pot crea şi îşi pot face, trebuie să-şi facă, o stare mai bună.

MD.: Vorbind despre oameni şi omenie, în prag de an 2000, spuneţi-mi, dacă ar exista un monument al omului cu „O” mare, ce aţi scrie la baza lui?

I.L.: Ce faci tu, semen al meu?

 

Nu este uşor să pătrunzi în universul de gândire şi de spirit al unui om. Pare şi mai complicat dacă omul este actor. Doar dacă, atunci când într-un moment de „respiro”, actorul –om se simte între prieteni şi îşi pune puţin din suflet în căuşul palmelor şi-l dăruieşte sincer şi cu gânduri bune. Aşa s-a întâmplat şi acum, când, în sunetul aplauzelor de final, sufletele se leagă unul de altul şi simţim că asta e ceva sfânt, cum spunea Goethe, iar Ion Lucian, un mare actor, este liantul”

 

*

* *

 

Aplauzele s-au stins de mult. Actorii de la Naţional pleacă pe rând spre casă, sau poate la o vodcă ori la o cafea. Sunt obosiţi dar fericiţi pentru că au mai dăruit o bucăţică de suflet din preaplinul lor celor care, seară de seară, devin complicii (actori)lor fiindcă zâmbetul artiştilor este unul dintre secretele dintre ei şi spectatori.

Au şi ei bucuriile şi tristeţile lor. Mai obosesc uneori şi câteodată mor.

Plec şi eu spre staţia de autobuz copleşită de frumuseţe dar şi puţin tristă în zgomotul străzii, pierdută în lumea pe care încă nu m-am obişnuit să o consider şi a mea.

Pentru că singurul loc unde mă simt în siguranţă este teatrul.”

(Fragment din cartea „Rătăcind printre şoapte şi trandafiri galbeni”)

*

E greu să mai adun cuvintele potrivite stării de deznădejde care m-a cuprins aseară(31 martie) când vestea că maestrul Ion Lucian şi-a luat rămas bun la fel de discret şi plin de distincţie cum l-am cunoscut. Şi-a luat rămas bun de la o lume care l-a dezamăgit şi l-a întristat mult în ultimii 20 de ani. Cerul îl aştepta ca şi cei care, tot mai mulţi şi mai ales tot mai repede, -vineri ne-am luat adio de la un alt mare actor, Ştefan Radof- se adună acolo, unde îi vom întâlni când îi vom putea aplauda din nou, pe marea scenă a universului divin.

Nu pot decât, cu sufletul tot mai gol, pentru că rămânem tot mai singuri şi mai trişti, să spun printre lacrimi : Drum bun maestre!

Popularity: 2% [?]

 

“Descătuşări – Fărâme de azimă”, (Versuri vechi şi noi), de Georgeta Minodora Resteman, Ed. Armonii Culturale, 2011

 

 

 

M-au cucerit de la prima lectură poeziile Georgetei Minodora Resteman, adevărate evadări din adâncul trăirilor sale cărora le-a găsit un foarte potrivit titlu, “Descătuşări – Fărâme de azimă”, volum apărut în 2011 la Editura Armonii Culturale – Adjud.

În această lume, în care schimbarea este uluitoare şi totul evoluează într-un ritm ameţitor, o lume cu multe valori răsturnate, poeziile sale ne invită la o altă reaşezare a realităţii, după care tânjim fiecare, în felul nostru. Ele ne scot din lumea urâtului şi a banalităţii chemându-ne într-un univers al înţelegerii, ne invită la linişte interioară, la empatie şi respect, ne fac părtaşi la existenţa autoarei care-şi deschide inima în revărsările sincere ale descătuşărilor sale. În acelaşi timp, ele ne reamintesc faptul că există lucruri pe care le ştim, dar nu mai ştim că le ştim şi că unele trăiri le-am simţit într-un mod nedefinit şi acum, iată-le aduse la suprafaţă cu contur definit, realizat prin mijloace specifice prozodiei – transferul de semnificaţii sau evidenţierea altor cadre de referinţă. Ne simţim deodată proiectaţi într-un spaţiu imaginar, la o altă ordine, într-o lume poetică paralelă cu cea reala, de la care porneşte şi totuşi, atât de fascinantă şi în acelaşi timp, ruptă din adâncul nostru.

Şi dacă omenirea s-a schimbat, poezia s-a schimbat şi ea, dar lirica Georgetei Resteman şi-a păstrat în adâncimea ei acea undă de nemurire, de visare şi de gingăşie, născută din eterna enigmă a omenescului din noi. Prin versul ei, Georgeta Resteman întruchipează taina înfiorată a clipelor prin care trăieşte dincolo de cotidianul modern şi haotic. Poeta reconectează poezia la stilul clasic dar o dăruieşte şi cu suflul zilelor noastre, împletind astfel tradiţionalismul cu modernismul capabil să capteze intregul flux al realităţii şi să-l comunice eficient.

Din parcurgerea mottoului: “Mi-e sufletul mereu dorinţă vie,/ Plin de speranţă şi de bunătate,/ Adun în vers curat, de poezie,/ Iubirea-mi toată şi seninătate./ În nebunia unei vieţi furate/ De-o lume-n nesfârşită hărţuire/ Încerc să-mi iau tain de libertate,/ Mă-nfrupt din stih, scriindu-l cu iubire” (Când scriu),iar dacă aruncăm o rapidă privire asupra titlurilor poeziilor sale, desprindem crezul ei de viaţă, un adevărat mănunchi de frumuseţi şi doruri, întoarcerea spre trăirile interioare, protest împotriva nedreptăţilor sociale, “Noi tot vom scrie ce ne stă in fire,/ Suntem plămadă din destin durut”(Sufletul nostru nu-i de răstignit), dorinţa de împlinire prin iubire, dragostea de neam şi ţară, “Am aşteptat de-a înflorit mălinul”, dorul de părinţi şi de casa părintească cuibarită în Ardealul încărcat de frumuseţi, de istorie şi de oameni de omenie.

Tematica largă include şi “Zbateri”, “Tristeţi”, “Incertitudini”, “Visare”, “Destin”, “Blestem”, “Pasiuni”, “Patimi”, ne oferă şi pasteluri: “Privesc năruirea-n decor de blesteme”,(Furtuna), dar şi gânduri închinate Proniei Cereşti, “Îmi ninge”, sau marilor sărbători religioase. Pe fiecare filă ne întâlnim cu necuprinsul imperiu uman al fiecăruia din noi.

Un loc special îl ocupă setea de iubire: “E ca o dulce vrajă ce stăruie-n dorinţa,/ De-a fi mereu deschisă, cu suflet luminos” (Sentimente), o iubire plenară, a maturităţii, cu bucuria împlinirii, iubirea ca certitudine: “În suflet simt doar dulce adiere/ Totul mi-e vis în ceea ce nutresc/ Este iubirea care-mi umple viaţa/ Şi-n taina nopţii, doru-mi înfăşoară.”(Gândind la tine), “Topi-voi zăpada ce te înconjoară”….(Promisiuni), “Iubite, de mă vrei aproape,/ Tu caută-mă printre flori”(Punţi de flori). Sunt poezii în care plinătatea viului vibrează tumultos sau tandru, sfios sau profund învolburat, iar uneori lasă loc şi unor resemnări, tristeţi, nostalgii. “Sunt umbră şi vis născut din esenţa/ Cuvântului lin ce se scurge din suflet/ Sub lava încinsă ascult chintesenţa/ Aceluiaşi gând ce mă-nvăluie-n cântec”(Sunt). Întreaga ei fiinţă aspiră spre iubire, iar poezia este pentru ea o adevărată terapie: “Ascunde-mă în gândul tău, iubite, / Culege-mă din freamătul pădurii,/ Sărută-mi cerul frunţii obosite/ Şi poposeşte lin, în colţul gurii”(Ascunde-mă în gândul tău iubite). În poezia de iubire degajă atâta feminitate încât poate trezi dorinţa în fiecare bărbat să întâlnească o asemenea femeie în viaţa lui.

În timpul lecturii, versul devine muzică şi te laşi furat de vraja sonoră. Georgeta Resteman este nascută poetă, parcă toată ţesută din versuri, încât te întrebi, cum de nu s-au revărsat asupra ei chiar din prima tinereţe. Stăpânind meşteşugul de a scrie versuri, poeziile ei curg fără piedici şi ne dau impresia că le scrie cu cea mai mare uşurinţă, lăsând să se rostogolească metaforele menite să creeze o punte între ea şi cititor Versurile devin memorabile datorită simplităţii exprimării şi a muzicalităţii născute din buna stăpânire a versificaţiei: “Din cânt de frunze plăsmuiesc iubire,/ Din nuferi – gingăşie, puritate,/ Nimic din mine nu e amăgire,/ Mi-e dor de-o oază de sinceritate” (Caut în mine liniştea râvnită).

Pe măsură ce exerciţiul scrisului se impune, poeta devine tot mai profundă, metaforele tot mai cuprinzătoare, numărul poeziilor tot mai mare. Parcă o văd pe autoare la masa de scris, murmurând spovedanii şi-i aud glasul gândului cumpănind cuvintele în cadenţa versurilor, pe îndelete, aşezat, ardeleneşte, înţelept, cuminte şi cu siguranţă, printr-o rostire directă dublată de aspiraţia spre simetrie şi armonie. Stilul e limpede şi curgător, cuvintele nu sunt încărcate cu poveri peste puterile lor, ele ni se dezvăluie parcă din propria lor plăcere, nesilite sau îmbrâncite să ajungă în faţă. Folosind un limbaj obişnuit dar care se sustrage banalităţii, ea reuşeste să creeze expresivităţi lirice care o definesc.

Cuvântul “acasă” din poezia “Toamna, acasă, la mine-n Ardeal”, are în el ceva din sfinţenia locurilor şi a oamenilor, de unde poeta a văzut întâi lumina pe acest pământ şi mândria că aparţine lor şi Ardealului mult iubit. Sufletul poetei devine totuna cu cel al locurilor şi nu se mai pot despărţi – om şi loc devin o singură fiinţă: “Mi-am sărutat azi pământul cu lacrima dorului/ I-am simţit sarea pe buzele-mi arse de vânt,/ Mi-am aşezat sufletul într-un colţ al pridvorului/ Aşteptând ca din Cer să picure mir pe Pământ”.

Poezia Georgetei Resteman, abia răsărită şi cuprinsă în volumul acesta de debut, mi-a creat convingerea că va ocupa un loc ce va dăinui în timp în literatura noastră, prin incantaţia verbală, prin infinitele ipostaze ale stărilor de spirit, prin debordanta spovedanie a trăirilor tainice, pe care ni le oferă cu încredere, prin sinceritatea şi prin candoarea pe care astăzi o întâlnim tot mai rar.

Închizând cartea, rămâi multă vreme cu ecoul nobilului drum omenesc spre trăire înaltă şi încărcată de frumuseţi cerute de adâncurile noastre sufleteşti.

 

Elena BUICĂ

Canada, martie 2012

 

 

Popularity: 2% [?]

Autor: Maria Diana Popescu

 

Privită ca o moştenire lăsată de nume celebre, pictura florală continuă să fie una dintre cele mai agreate teme, sursă principală de inspiraţie şi pentru pictoriţa Yasmina Moscovici. Patruzeci şi una de pînze în ulei cu teme florale, reunite sub titlul „Cîte visuri şi cîte primăveri”, au adus Primăvara pe simezele Muzeului Municipal din Curtea de Argeş. Yasmina Moscovici, născută în Barquisemeto, Venezuela, căsătorită cu profesorul român, filologul Paul Moscovici, a absolvit Facultatea de Filozofie din cadrul Universităţii Centrale din Caracas, a studiat Istoria Artelor la Londra (1979) şi Paris (1980) şi a expus pentru prima oară prin anii ’70, în capitala Venezuelei. A participat la numeroase expoziţii şi ateliere de pictură în Caracas, iar lucrările sale se găsesc în colecţii de stat şi private din S.U.A., Israel, Elveţia, Columbia, România. „Vernisajul este foarte important pentru mine, căci prin creaţiile mele, vreau ca oamenii din Curtea de Argeş să mă cunoască mai bine. Tablourile au fost realizate după ce m-am stabilit aici. Este a doua expoziţie după cea prezentată la Centrul de Cultură şi Arte George Topîrceanu, în 2011. Aici mă simt ca acasă şi pot spune că am pictat cu inima!”, a declarat Yasmina Moscovici.

Pe lîngă teme religioase, picturile cu flori de mari dimensiuni – tema sa favorită şi selectă – invită la frumuseţea şi reînvierea primăverii. Picturi consonante cu atmosfera Vivaldi – explozie de tonuri armonioase din giganticul caleidoscop al naturii, Yasmina Moscobici este înzestrată cu plasticitatea interioară a artistului care crede în vocea paradisului, cum credea odinioară Chavannes. În paleta florală a artistei, luminozitatea incandescentă este o dominantă, în armonie cu celelalte componente ale tehnicii şi inspiraţiei, ca surse ale unei originalităţi evidente. Atrasă într-o mare măsură de aspectul estetic al universului floral, Yasmina Moscovici îi zugrăveşte pe pînze esenţa în diverse culori, lumini şi umbre, în dorinţa de a-i conferi aspectul natural.

Şi Van Gogh şi-a făcut intrarea în lumea artei impresioniste prin subiecte legate de natură, printre care şi tablourile cu flori, celebră fiind colecţia „Floarea soarelui”, care tratează fiecare detaliu ca subiect în sine, evidenţiind strălucirea „galbenului”. Monet şi-a găsit o reală inspiraţie în frumuseţea florilor. Nuferii, irişii, înfloriţi în gradina lui Claude Monet din Giverny au fost reprezentaţi pe pînze cum nimeni altcineva nu a mai reuşit, pictura sa florală fiind astăzi una dintre cele mai apreciate. Renoir a ales şi el florile ca principal subiect al tablourilor, trandafirii, crizantemele, alte flori de primăvara, fiind subiectul lucrărilor sale celebre, întîlnite astăzi în muzeele pariziene.

Avînd în vedere semnificaţia universală a florilor şi locul pe care îl ocupă în viaţa noastră, este de înţeles şi de apreciat faptul că ele sînt subiect principal în pictura Yasminei Moscovici. Diviziunea tonurilor, amestecul optic al culorilor pure, în care umbra este lumină, iar lumina devine vibraţie colorată, cromatica seducătoare, tehnica detaliului şi umbrele, aduc florile din picturile Yasminei Moscovici aproape de cele reale, exprimînd prin intermediul lor puritatea şi pasiunea. Nimic întîmplător în pînze, ci fructele talentului, ale unor îndelungi meditaţii sau exerciţii realizate într-un limbaj expresiv şi sensibil, care creează posibilitatea unor incursiuni profunde în conturul său artistic. Florile Yasminei Moscovici cuprind o bogăţie de sensuri estetice şi simbolice, emană o lumină blîndă, încîntă cu gama de culori variate şi cu eleganţa subtilă a creaţiei. Vernisajul a avut loc în Sala Multifuncţională a Muzeului Municipal din Curtea de Argeş, aflat sub bagheta arhitectului Florin Scărlătescu. Ca de fiecare dată, în rîndul publicului cult şi educat, au fost zăriţi maeştri ai artelor plastice contemporane, sculptorul Traina Duţă, Tudor Meiloiu, Ion Aurel Gîrjoabă, Ştefan Dumitrache – un bonom consilier de la Primărie, foarte apropiat artei şi culturii, nelipsit de la astfel de evenimente, care a dăruit flori doamnelor şi domnişoarelor. Mai semnalez prezenţa prof. dr. Nicolae Dinescu, preşedintele Academiei Olimpice Române, Filiala Vâlcea, istoricul şi jurnalistul Ion Măldărescu, preşedinte al Societăţii Culturale Art Emis, academician Gheorghe Păun, profesor la universitatea din Sevilla, directorul Centrului de Cultură şi Arte George Topîrceanu – Cristian Mitrofan, scriitorii Viviana Ilea, Aurelia Corbeanu şi Ion Cotulbea, pictoriţa Violeta Scrociob şi, fireşte, în calitate de prezentator al artei sale, MDP, cronicarul.

Popularity: 3% [?]

Autor: Adalbert GYURIS

 

 

”Am ales teologia din dorinţa de a-l cunoaşte pe Dumnezeu”

 

- s-a născut la 09 mai 1975 în Bocşa.

- între 1994-1998 a urmat facultatea de teologie ”Universitatea de Vest” din Timişoara, devenind licenţiat în teologie ca preot şi profesor de religie

- între 1999-2003, profesor de religie la liceul ”Traian Lalescu” din Reşiţa

- între perioada 1998-2000 a fost diacon la Episcopia Caransebeşului

- din anul 2004 este preot slujitor şi vieţuitor al Mănăstirii Vasiova, din cadrul Episcopiei Caransebeşului

- vorbeste franceza bine

Cărţi publicate:

-  Meditaţii pentru contemporani, Ed. Marineasa, Timişoara; Pagini 100; tipar 700 buc.; 2006

- Conceputul sentimentului de comuniune socială la Alfred Adler; o părere şi completare teologică / o abordare speculativă constructivă, Ed. Marineasa, Timişoara; Pagini 166; tipar 700 buc.; 2008

În luna noiembrie 2008, cartea a fost premiată cu „premiul special al juriului“ la CONCURSUL NAŢIONAL DE PROZĂ „LIVIU REBREANU“ care a avut locîn judeţul Bistriţa-Năsăud;

-  Cuvinte vechi tâlcuite în timpuri noi, Ed. Agnos, Sibiu, 2009, pagini 152, tipar 1000 buc.2009

 

Ultimii şase ani cât am stat în România am lucrat ca dascăl la liceul din Bocşa II, în această perioada Ion PETRICĂ a fost elev şi a terminat această şcoală.

Îmi aduc aminte că de multe ori în pauză dicutam cu el diferite teme şi în afara şcolii ne-am întâlnit de multe ori, locuiam destul de aproape unul de celălat şi Ionică, cum îi spun eu este prieten cu fiul meu Claudio.

Ionică este un tânăr inteligent, plin de înţelepciune, cu mult bun simţ şi mai presus de toate un OM minunat.

Părintele Ioanichie cum este cunoscut în viaţa monahala a făcut din mănăstirea ”Sfântul Ilie” de la marginea Vasiovei lui Tata Oancea o bucăţică de rai. Aici la biserica din mănăstire dupa o slujbăţinută de părintele Petrică oamenii se înalţă spre ceruri şi Dumnezeu coboară pe pământ.

 

Adalbert GYURIS : – De ce ţi-ai ales teologia? De ce preot la mănăstire?

 

Preot Ion PETRICA: -Deşi am iubit matematica, fizica, chimia, mai precis, ştiinţele exacte, am ales ,sau mai bine zis Dumnezeu m-a ales să mă apropii şi să caut cunoaşterea şi chiar mai presus de cunoaştere, adică întâlnirea şi unirea tainică cu Dumnezeu, care se află în teologie. Când spun că se află în teologie, mă gândesc la viaţa în Dumnezeu şi nu la latura ei gnoseologică (ştiinţifică). Evagrie Ponticul în Filocalia volumul 1 (traducere, introducere şi note ale marelui teolog român părintele Dumitru Stăniloae) la Cuvânt despre rugăciune, poziţia 60, mărturisea următoarele: „Dacă eşti teolog, roagă-te cu adevărat: dacă te rogi cu adevărat, eşti teolog.“. Aşadar, am ales teologia din dorinţa de a-L cunoaşte pe Dumnezeu şi de a trăi cu El prin rugăciune adevărată. Însă nu este aşa de uşor, pentru că aceasta este calea care duce la cea mai mare şi la cea mai importantă comoară pentru om. Adevărata noastră comoară este Dumnezeu şi trăirea împreună cu El.

Am ales să fiu preot la mănăstire, pentru că nu m-am căsătorit şi, în viitor, doresc să îmbrăţişez monahismul în forma sa oficială, adică depunerea voturilor monahale: castitate, ascultare şi sărăcie de bunăvoie. Monahismul răsăritean oferă un alt mod de viaţă, diferit total de modul de viaţă al lumii contemporane. Monahul este o fiinţă eshatologică, adică o fiinţă a veşniciei, care în această viaţă pământească luptă cu Hristos spre a se înveşnici în Hristos. Taină mare este această cale a sfinţeniei!

 

- Eu sunt catolic, tu eşti ortodox, care este marea deosebire dintre cele două religii ?

 

- La întrebarea aceasta trebuie precizate câteva aspecte. Ortodoxia şi Catolicismul nu sunt două religii. Creştinismul este unul. Diferenţele sunt date pe latură dogmatică, liturgică etc. şi nu cred că este cazul de a începe expunerea unui paralelism între cele două Biserici. Important este un alt aspect: între mine şi tine există o împreună-vieţuire. Aşadar, avem un punct comun: Hristos Domnul. Când sunt/suntem în Hristos diferenţele confesionale devin probleme secundare. Sigur, este mai greu din punct de vedere dogmatic sau din punct de vedere liturgic. Aceste diferenţe există, însă există şi acea bucurie a iubirii…

 

- Există vreo speranţă privind unirea celor două biserici ?

 

- Acesta este un punct extrem de sensibil, la care răspunsul meu, dacă l-aş da, ar fi ori unul speculativ (înţelegând că voi prelucra sub formă matematică informaţiile pe care le deţin şi voi oferi un rezultat), ori unul total subiectiv (în care expun propria părere). În schimb, pot prezenta înţelegerea asupra Bisericii Creştine pe care am găsit-o de ceva timp în Dicţionarul Evului Mediu Occidental. În această carte este arătată diferenţa dintre „Biserica apostolică“ şi „Biserica imperială“ şi cred că am spus totul. Vom avea o unitate totală a credinţei atunci, când ne vom regăsi cu toţii în „Biserica apostolică“ şi nu în cea la nivel doar de instituţie. În Tratatul de sociologie al lui Raymond Boudon, în privinţa creştinismului, se arată foarte clar că procesul de industrializare a lumii (de fapt de la Revoluţia franceză şi până în zilele noastre) a „aruncat“ Biserica spre o formă doar instituţională. Laicizarea în mare parte a statelor din Occident a împins Biserica mai degrabă către o formă instituţională de existenţă, decât către una organică de vieţuire. Biserica era şi trebuie să rămână un organism care are în centru pe Hristos. La un asemenea nivel, în care vorbim de Biserici doar ca instituţii, e foarte greu să gândim unirea celor două şi implicit absorbţia protestantismului şi a neoprotestantismului, ca să ne reîntoarcem la timpul de dinaintea anului 1054, în care creştinismul să fie doar unul singur şi ca formă.

 

- Ce semnificaţie ar avea acest pas şi când s-ar putea înfăptui?

 

- Părerile sunt împărţite. Sunt unii care cred că nu ar fi un lucru bun ca acest pas al unirii dintre cele două Biserici să existe cândva, alţii consideră că ar fi necesar pentru o asemenea lume care se desacralizează şi, chiar mai mult, se dezumanizează. Nu aş da un răspuns categoric în această privinţă. Sunt prea multe aspecte de dezbătut şi sigur nu ne-ar ajunge timpul, iar, dacă ar fi să scriu o carte despre acest aspect, nu cred că aş termina-o prea curând. Dar voi pune pe gânduri pe toţi cei ce vor citi acest interviu. În cartea Enciclopedia dezvoltării sociale, coordonată de către profesorul universitar Cătălin Zamfir, la capitolul despre globalizare, punându-se problema dimensiunii socioculturale a globalizării, în privinţa unificării tuturor religiilor se spune că amalgamul religios ar putea fi realizat doar la nivelul altor religii decât cea creştină. Creştinismul iese din schema de unificare (aş putea spune demonică) pe care au „realizat-o“ la nivel de religii cei ce conduc lumea din umbră. Este foarte importantă, în aceste vremuri, unitatea de credinţă şi mărturisirea lui Hristos la unison de către toţi oamenii care cred în El. Ipotetic vorbind, o unire a creştinismului ar fi extrem de necesară, ca toţi să fim una, aşa, cum, de altfel, se ruga şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, însă e destul de greu. Ţin foarte mult la Ortodoxie, sunt apropiat şi de Biserica Romano-Catolică, însă am văzut şi grupări aşa-zis creştine, în care manifestarea lor pentru Dumnezeu este una care nu se potriveşte deloc cu mărturisirea în duh a Bisericii Ortodoxe în care eu slujesc. De aceea, cred că va fi extrem de greu să facem o predicţie în ceea ce priveşte unirea şi trăirea sub acelaşi acoperământ în creştinism.

 

- Ce înseamnă scrisul pentru tine ?

 

- Scrisul pentru mine înseamnă destul de mult. Am publicat până acum trei cărţi care — zic eu — în procentaj maxim mă reprezintă. Nu le-am publicat din dorinţa de a avea un nume, ci efectiv din bucuria de a-L mărturisi pe Hristos şi prin intermediul scrisului. Lucru, de altfel, mărturisit de mine în fiecare cuvânt lămuritor / cuvânt introductiv din fiecare carte a mea. Acum vreo zece ani (prin 2000) un domn îmi sugera să scriem o carte împreună şi, de bucurie, am început să visez cu ochii deschişi că voi publica o carte. Bucuria a fost mare prea devreme, deoarece nu s-a realizat acest lucru, chiar dacă eu îmi făcusem tema. La fel s-a întâmplat şi un an mai târziu, când patru persoane trebuia să muncim la o carte legată de învăţământul religios la nivel de liceu, însă şi de această dată mi-am făcut partea, ceilalţi nu, şi nu a mai apărut lucrarea. Acum patru ani (în ianuarie 2006) mi-a apărut prima carte şi am fost tare bucuros. Cartea, în general, este un moment de bucurie pentru mine. Unii se bucură de o maşină luxoasă, alţii de o vilă, alţii de realizări financiare spectaculoase, eu mă bucur de cărţi şi cu atât mai mult atunci, când pot să scriu şi să public despre Hristos.

 

- Biblia spune să nu ne închinăm la chip cioplit. Din această perspectivă, ce reprezintă icoanele ortodoxe şi statuetele catolice ?

 

- Porunca a II-a din Decalog menţionează acest aspect în Vechiul Testament, la cartea Ieşire 20, 4 şi urm., însă icoana nu este nici chip cioplit, nici idol, ci este o reprezentare care face trimitere la o realitate spirituală. Există trei modalităţi de închinare: adorarea, pe care o atribuim doar lui Dumnezeu întreit ca Persoane (Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt), preacinstirea, pe care o atribuim doar Maicii Domnului şi cinstirea, prin care îi venerăm pe semenii noştri care s-au desăvârşit în Hristos. Dacă stau bine să mă gândesc, nu ar fi corect să spun că mă închin icoanelor, ci îl cinstesc pe sfântul N, sărutându-i chipul zugrăvit în icoană. Aceasta este înţelegerea profundă atunci când rostim expresia „ne închinăm icoanelor“. Icoana este un obiect de cult, dar nu ne folosim de ea ca un simplu „instrument de lucru“, ci ea face o trimitere reală către lumea lui Dumnezeu. Ea este fereastra care ne face să fim în comuniune cu sfinţii, cu Maica Domnului, cu Mântuitorul Iisus Hristos. Sigur, există şi alte mijloace de întâlnire şi de unire cu Dumnezeu, cum e — spre exemplu — rugăciunea, însă, vorbind despre icoană, pot face o astfel de precizare fără a reduce experierea lui Dumnezeu doar la o reprezentare. În prima mea carte, Meditaţii pentru contemporani, am două articole despre icoană, unul l-am formulat folosind un limbaj dogmatic, iar celălalt folosind un limbaj catehetic care e mai accesibil omului de rând. Îmi aduc aminte că am tratat şi momentul apărut în veacul al VIII-lea al primului mileniu creştin cu privire la icoană. Considerată a fi un idol, icoana a fost scoasă din biserică de cei ce au căzut într-o asemenea erezie. Lucrurile sunt mult mai profunde şi toate pleacă de la prima erezie, arianismul, (combătută în anul 325 la primul Sinod ecumenic) prin care s-a „atacat“ dumnezeirea Fiului, deofiinţimea şi consubstanţialitatea Lui cu Tatăl, dar aici dezbaterile sunt mult mai profunde şi nu intru în amănunte. Perioada legată de combaterea icoanei poartă numele de iconoclasm. Încercarea a fost mare şi a ţinut mult: o formă de iconoclasm există şi-n zilele noastre, chiar dacă la sinodul din 787 s-a stabilit adevărata învăţătură despre icoană. Aici s-a arătat rolul ei multiplu, şi anume:

— celestetic - acela de a împodobi biserica şi de a crea un cadru anume pentru rugăciune; deşi părinţii spun că în rugăciune să nu-ţi imaginezi nimic, totuşi trebuie spus că imaginea bună şi sfântă este sădită de Dumnezeu în om şi ea ne este necesară alături de celelalte puteri ale sufletului, cum sunt: simţurile, opinia, înţelegerea, raţiunea. Aşadar imaginaţia nu trebuie înlăturată, ci trebuie curăţită, deoarece prin ea — după cum zice Părintele Stăniloae — avem puterea de a crea, asemănându-ne Creatorului nostru;

— cel pedagogic – acela de a cunoaşte Sfânta Scriptură, învăţătura Bisericii, istoria Bisericii, vieţile sfinţilor;

— cel latreutic – de a însoţi cultul Bisericii, de a-L avea pe Hristos în chip văzut alături de noi, de a o avea pe Maica Domnului, pe sfinţi;

— cel haric – de a mijloci harul divin.

Va trebui să facem diferenţierea între o icoană şi un tablou religios. Icoana, în Biserica Ortodoxă, ia naştere în urma rugăciunii, a nevoinţei şi a stării interioare profunde a pictorului în relaţia cu Dumnezeu. Există rânduieli care trebuie respectate la pictarea unei icoane. Modelul icoanei este prestabilit, trebuie să fie modelul bizantin, în care chipul nu este unul realist, ci este unul transfigurat de nevoinţă, de sfinţenie, de lumină divină etc. Eu când mă închin — spre exemplu — icoanei lui Hristos, nu mă interesează icoana ca obiect, ci, sărutând picioarele Domnului din icoană, sărut picioarele lui Hristos din veşnicie, Cel ce poartă în veşnicie trup prin înomenire, dar transfigurat după înviere. Aşadar, eu nu sărut imagini ireale, fără corespondent în realitate, ci în virtutea dumnezeirii Fiului, pot trece în duh din lumea mea în lumea Domnului şi, sărutând picioarele Lui sfinte din icoana Sa, sărut în chip real picioarele Domnului meu, pentru că Dumnezeu mă poate face contemporan praznicului împărătesc pe care-l sărbătoresc indiferent care este el.

Voi încheia răspunsul la această întrebare, lăsându-l pe Sfântul Ioan Damaschin, un luptător împotriva iconoclasmului, dar şi un sfânt iubitor al Icoanei icoanelor, să ne mărturisească despre sfinţita icoană:„Dar când Dumnezeu, din pricina milostivirii milei Lui s-a făcut om, cu adevărat pentru mântuirea noastră — şi s-a făcut om nu cum s-a arătat lui Avraam în chip de om şi nici cum s-a arătat profeţilor, ci s-a făcut om în chip substanţial şi real — a făcut minuni, a suferit, a fost răstignit, a înviat, s-a înălţat şi toate acestea s-au întâmplat în chip real şi a fost văzut între oameni; deci când s-au făcut acestea, s-a înfăţişat în icoană chipul Lui spre aducere aminte de El”. Acelaşi lucru ni-l dezvăluie şi o cântare bisericească:„Negrăită şi dumnezeiască este rânduiala Ta cea către oameni, Cuvinte al Tatălui, căci Chipul cel nezugrăvit de mână, ci de Dumnezeu scris, nemincinoasă arată întruparea Ta. Pentru aceasta icoana Ta o cinstim sărutându-o”.

 

- Eşti şi profesor de religie, ce este de făcut ca tinerii să-şi îndrepte paşii mai mult spre biserică ?

 

- Nu mai sunt profesor de religie! Am fost, dar nu profesor de religie titular, ci eram încadrat la plata cu ora. Aceasta se întâmpla în perioada anilor 1999-2003. Mi-a prins bine întâlnirea cu elevii de liceu, mai ales că, cei ce conduceau liceul din Reşiţa, unde predam, îmi dădeau la început de an şcolar doar clasele a XI-a şi a XII-a. Subiectele pe care le-am dezbătut la ore erau interesante: tot felul de preocupări legate de evoluţia ştiinţei, de relaţia ştiinţă-religie etc. Mai rar întâlneam tineri care se rugau, care deprinseseră din familie modul de viaţă creştin: rugăciunea, postul, mersul la biserică, spovedania, împărtăşania, duhovnicul etc. Ca tinerii să se apropie din ce în ce mai mult de biserică, ar fi necesar să schimb modul de viaţă al societăţii moderne. Deşi mă folosesc de foarte multe lucruri pe care societatea modernă le promovează, totuşi sunt valori în societatea tradiţionalistă care nu pot fi înlocuite niciodată.

În primul rând, cred că tinerilor trebuie să li se ofere accesul şi la alte informaţii decât cele prezentate azi de către mass-media. Ei trebuie să ajungă să cunoască Biserica şi în profunzimea ei, nu doar la nivel informaţional, ci experimental. Îmi aduc aminte că la o oră de religie, întristat că elevii mei cunoşteau doar nume ale artiştilor, ale sportivilor, ale maneliştilor etc. le-am prezentat pe marele Pavel Florenski — preot rus, matematician, fizician, filozof etc. care era catalogat drept „da Vinci“ al ruşilor. A murit în închisorile comuniste, după ce a fost ridicat de la domiciliu de către NKVD, strămoşul KGB-ului. Tinerii elevi, auzind de el, au fost profund mişcaţi şi m-au întrebat: „Dar noi de ce nu am ştiut de el?“ Şi pe seama acestei întrebări se pot spune multe. Am destulă experienţă ca să propun tot felul de lucruri folositoare pentru atragerea tinerilor la Biserică şi la unirea lor cu Hristos: promovarea unor proiecte de către Biserică în care să fie implicaţi tinerii; realizarea convenţiilor de colaborare între/dintre Biserică, şcoală, ONG-uri etc. Apropierea tinerilor de Biserică într-un mod masiv se va face atunci când noi, slujitorii, vom deveni modele de viaţă în Hristos. Harul lucrează în viaţa unui sfânt, iar liniştirea lui în Hristos, slujirea lui, tot ceea ce face el se transferă comunităţii / comunităţilor şi implicit tinerilor. În varianta aceasta cred mai mult.

 

- Cei ce nu cred în Dumnezeu se pot prăbuşi în absurd ?

 

- Trăim vremuri grele. Întotdeauna, orice perioadă a istoriei a avut greutăţile ei, însă acum, când cu toţii credem că trăim într-o lume emancipată (progresul ştiinţific, lejeritatea comunicării şi a mobilităţii locului de muncă), îmi pun multe semne de întrebare. Ateismul e la modă. Multe state occidentale sunt laicizate, iar oamenii din aceste ţări, dacă nu sunt atei declaraţi, sunt cel puţin indiferenţi din punct de vedere religios. Nu ştiu dacă ateii se prăbuşesc în absurd, însă absurditatea, adică ateismul, poate fi o normalitate într-o societate laicizată, în care creştinismul se regăseşte, ca trăire în adevărul dumnezeiesc, la tot mai puţini oameni. Unul din capitolele foarte importante ale sociologiei îl reprezintă devianţa. Odată cu Reforma lui Luther din 1517 are loc naşterea protestantismului. Acest fenomen, la începutul său, era socotit o devianţă. Ulterior, peste veacuri, pentru un sociolog care studiază fenomenul religios, protestantismul — datorită extinderii lui — nu mai este socotit o devianţă, ci o normalitate în societate. Ceea ce mă frământă este tocmai acest proces şi anume, ateismul ca o devianţă, iar apoi ateismul ca o normalitate. Nădăjduiesc că Dumnezeu nu ne va lăsa într-o asemenea nesimţire faţă de cele duhovniceşti şi faţă de viaţa în Dumnezeu. În România, potrivit recensământului din 2002, ateismul este cuprins alături de celelalte religii în afară de creştinism, însumând un procent de aproximativ 1,1%.

 

- Omul îşi poate alege singur destinul sau este predestinat încă de la naştere ?

 

- Mă feresc întotdeauna să folosesc cuvântul „destin“, cu atât mai mult cuvântul „predestinaţie“. Despre „predestinaţie“ vorbesc foarte mult cultele protestante. Tot omul este chemat de a se mântui în Hristos. Preferenţialitatea nu este un atribut al lui Dumnezeu. Sigur, o alegere există, dar aceasta este legată de neam şi de felul în care un neam se desăvârşeşte în urmaţii lui pentru că aceştia se sfinţesc în Hristos şi prin Hristos. Avem în Sfânta Scriptură genealogia Mântuitorului nostru Iisus Hristos (vezi Evanghelia după Matei şi după Luca). Avem alegerea Maicii Domnului, avem şi alegerea Sfântului Ioan Botezătorul etc. Părintele Nicolae Steinhardt vorbea în cartea lui Dăruind vei dobândi tot de o alegere, dar nu de predestinaţie. Spre exemplu, părinţii Maicii Domnului, Ioachim şi Ana, de asemenea părinţii Sfântului Ioan Botezătorul, Zaharia şi Elisabeta, s-au rugat ca Dumnezeu să le dăruiască prunci, şi le-a dăruit. Aceşti prunci născuţi cu şi în rugăciune, post, nevoinţă au primit anumite daruri. Aici vorbim de rânduieli profetice, nu de predestinaţie. Sunt două lucruri diferite.

Omul poate să-şi aleagă singur destinaţia, scopul, finalitatea în această viaţă. Este liber să o facă. Este liber să trăiască cu Hristos sau să aleagă să trăiască fără Hristos. Însă în aceste situaţii, poate să trăiască veşnic, sau să moară veşnic.

 

- Ce trebuie să ştim şi mai ales să facem în fiecare zi pentru a ne apropia de Bunul Dumnezeu ?

 

- Să iubim: pe Dumnezeu, pe oameni, animalele, natura etc. Un părinte a fost întrebat de un ucenic când vine sfârşitul lumii. La care părintele i-a răspuns că sfârşitul lumii vine atunci când nu va mai exista cărare de la semen la semen, adică când nu va mai fi dragoste între oameni. Asta trebuie să facem în fiecare zi: să-L iubim pe Dumnezeu, pe semen, creaţia întreagă. Desăvârşirea în iubire sfântă este lucrul bine plăcut lui Dumnezeu.

 

- Dragă părinte Ionică mă bucur că am reuşit să realizez acest interviu de mare sensibilitate şi îţi mulţumesc că te am printre prietenii mei, destul de puţini de altfel.

A consemnat cu mare bucurie,

Adalbert GYURIS

 

Popularity: 3% [?]