Archive for February, 2011

SCRISOARE DESCHISĂ DOMNULUI GAVRIL CORNUŢIU

Posted by Stefan Strajer On February - 4 - 2011

SCRISOARE DESCHISĂ DOMNULUI GAVRIL CORNUŢIU

 

Autor: Alexandru TOMA (Madrid, Spania)

Când citesc sau aud ceva interesant, îmi place să şi meditez puţin pentru a putea capta oarecum gândul celui care a scris sau al aceluia care vorbeşte. Astfel, dintr-o sală plină care îl asculta pe dl Teodor Baconschi vorbind la Ambasadă pe data de 19 octombrie 2010, eu am fost singurul care a înţeles, ce vrea să „construiască” pdl-eul domniilor lor(?), când a spus (îl citez exact): „Am ajuns să cerem partidelor politice să CREEZE oameni de Stat! Toţi ceilalţi s-au pierdut în discuţii, chiar şi glume, căci era acolo şi un reprezentant al «ciorditorilor» (după cum s-a exprimat el), un urmaş al rromei care i-a animat puţin. Să reconstruieşti, ce a fost descentralizat haotic pentru a face posibilă fraudarea fără măsură din Bugetului Ţării, cu actualii fraudatori politicieni, nu este ca şi cum ai încerca dintre lupi să faci câini pentru o stână de oi?”

Mulţi englezi, până la venirea la tron a Regelui James, au spus: „Ne este ruşine că suntem englezi!, sau Nici nu-mi vine să mă mai întorc acasă!” Odată cu acest rege au fost îmbunătăţite şi condiţiile în Colonii. Vedeţi? Când ”CAPUL” vrea binele unei naţiuni, naţiunea nu se mai ”împute”, ca şi peştele! Ei au populat Statele Unite fără a se mai întoarce acasă, în Anglia.

Mulţi germani, deasemenea au spus aşa, după terminarea Războiului. Unul mi-a mărturisit chiar mie aceasta: „Îmi este ruşine că sunt german, de douăzeci de ani cutreier lumea, lucrând, fără să fi mai respira nici aerul din ţara mea!”, la Immanuel Hostel-Jaffo (din Tel-Aviv), unde l-am întâlnit. Era un sculptor renumit care a primit aprobarea de a executa o lucrare în Israel, în semn de recunoaştere a ceeace a făcut, nu el, ci naţiunea lui, condusă de un descreerat, a cărui femeie a fost chiar o evreică, Eva Braun.

Nici noi, cei plecaţi în afara graniţelor Ţării la muncă, chiar dacă unii dintre noi nu ne vom mai întoarce acasă, nu am făcut nici un rău Naţiunii noastre, ba, chiar îi facem bine, în multe privinţe, în limita posibilităţilor care ne stau la îndemână şi de care ne putem folosi. Iar din România de azi, românii sunt goniţi sistematic în ultimii douăzeci de ani pe motiv că – declară preşedintele actual al ei: „Statul nu are resurse să se îngrijească de fiecare cetăţean!”
Preşedintele Traian Băsescu a explicat că statul şi Guvernul nu pot fi responsabile pentru fiecare cetăţean în parte, întrucât nu există resursele necesare. Aşadar, doar noi (toţi!) nu suntem „cetăţeni ai Ţării”, ci doar politicienii întocmesc condiţiile de a fi ”cetăţeni”, motiv pentru care Statul iată că şi respectă Constituţia faţă de ei: ARTICOLUL 47 din Constituţia României:

  • Statul este obligat să ia măsuri de dezvoltare economică şi de protecţie socială, de natură să asigure cetăţenilor un nivel de trai decent.
  • Cetăţenii au dreptul la pensie, la concediu de maternitate plătit, la asistenţă medicală în unităţile sanitare de stat, la ajutor de şomaj şi la alte forme de asigurări sociale publice sau private, prevăzute de lege. Cetăţenii au dreptul şi la măsuri de asistenţă socială, potrivit legii.

 

Când un român care lucrează în afara ţării, afirmă supărat: „îmi este ruşine că sunt român!”, în nici un caz nu vrea să zică că îi este ruşine de originea sa, de bunii şi străbunii săi, sau de marii săi domnitori şi regi (de aceasta 99,9% dintre noi suntem mândri!), ci de cei care i-au condus sau îi conduc Ţara, făcându-l de râs şi de ocară în faţa întregii lumi, timp de atâta amar de ani!

Pe de altă parte, când intelectual care îl aude vorbind aşa pe românul care lucrează în afara Ţării (poate de rând, poate intelectual şi el), şi îi interpretează această durere ca pe un mobil de părăsire a Ţării, ori este ”politician”, ori din alte motive are interesul de a semăna dispreţ, discordie, ură…, între români. De aşa ceva, nu mai avem nevoie în libertate, căci suntem sătui de acestea, din cei patruzecişicinci de ani de lagăr comunist!

*

Distinse domn, Gavril Cornuţiu,

Nici un bănuiţi dvs ce plăcere îmi face să citesc articolele pe care le scrieţi. Sunteţi profesionist ADEVĂRAT în cercetările pe care le faceţi, iar gândurile ce le aşterneţi pe hârtie răscolesc pe orice român, dacă este om între oameni educat de părinţii lui cu cinste şi demnitate.

Totuşi, undeva greşiţi grav, poate din necunoştinţă, poate şi din alte motive, căci personal nu vă cunosc.  ŞTIU BINE, însă, că nimenea un poate cuprinde întregul adevăr: toţi vedem în parte, înţelegem în parte şi aşa vom şi cunoaşte o vreme, tot în parte, şi adevărul, şi orice lucru, fiinţă sau idee, indiferent de cât de profund ne-am adânci într-un studiu asupra lor (parafrazându-l pe Apostolul Pavel). Studiul dvs asupra originii limbii şi a neamului nostru este GENIAL, eu şi soţia am făcut un SCOP din a vă colecţiona aceste articole – ADEVĂRATE VALORI! − dar câteodată (poate de durere!), când ajungeţi prin dreptul românilor de rând… Eu sunt unul dintre ei, şi afirm asta cu mândrie, nu din modestie, căci fiecare om serios şi cinstit este o valoare la urma urmelor. Nu o fac nici cu şiretenie subtilă, căci nu ţintesc nici un interes la dvs, ci pentru că toţi am ajuns ”de rând” după 1945, din păcate. Aşadar când ajungeţi în dreptul acestora, faceţi unele afirmaţii ”grosso modo”, pe care enorm de mulţi dintre noi, cei plecaţi de acasă, covârşitor de mulţi, nu le merităm câtuşi de puţin. V-aş îndemna, cu permisiunea dvs, să folosiţi un ton prietenesc (presupunând că îl aveţi deja însuşit, de mult timp), pentru că nu vedeţi pe nici unul dintre noi atunci când faceţi referinţe şi nici nu cunoaşteţi bine majoritatea noastră pentru a vă permite luxul tragerii unei concluzii definitorii generalizate, convins fiind că tocmai felul dvs de a fi ”cercetător” implică o astfel de obligativitate.

A caracteriza un om sau o grupare într-un fel anume (să zicem chiar pe un român care şi-a ”părăsit” Ţara, sau pe mai mulţi), cere obligatoriu o cunoaştere temeinică, căci altfel, ce caracterizare va ieşi? Nu m-aş face cu acel om sau acea grupare, duşman degeaba şi fără să vreau poate? Dar ce credeţi, dacă aş cataloga cu superficialitate, necunoscând practic motivele, drept om/oameni de nimic, care-şi dispreţuieşte/ dispreţuiesc – vă citez − ”propria origine”, aş clădi sau aş dărâma ceva în sufletul acelui om???, …ceva de care poate că nici nu am dreptul să mă ating.

V-aţi gândit vreodată, cinci minute măcar înainte de a scrie despre ”problema identitară a românilor”, aşa: cum pot atrage eu pe român către această idee?, sau cum pot eu înflăcăra pe român, astfel încât să pot reface (sau menţine cât de cât măcar) unitatea românilor? Vedeţi, Eminescu nu ar fi procedat astfel! Prin felul cum le vorbea românilor, el a devenit de temut pentru duşmanul veşnic, reuşind să adune în jurul său o adevărată armată de peste douăsute de mii, în Ardeal! Odată, a întâlnit un om inferior lui, dar nu a procedat cu el aşa cum procedaţi dvs cu noi, folosind astfel de ”tonuri”, ci altele (nu le enumăr căci le ştiţi bine), care au născut în acel om gustul unei creaţii originale şi au montat între ei o prietenie aşa de strânsă, încât acel om, de atâta durere, s-a stins şi el la puţină vreme după ce a aflat că iubitul lui PRIETEN şi FRATE ROMÂN, Eminescu, a fost omorât…

Am certitudinea că dvs ştiţi mult mai bine decât mine, de câte feluri sunt oamenii, de aceea m-am revoltat când aţi ”strigat” la noi, în primul articol din 1.Nov.2010: Neam de târlă şi de slugi! Un astfel de ton nu va uni niciodată pe nimeni, ci va dezbina lovind în suflete. Pe de altă parte, gândindu-mă numai la englezi, canadieni, australieni şi americani, şi la cel de-al II-lea Război Mondial, văd cel mai clar că a fi unită o Naţiune, nu înseamnă neapărat a locui toţi împreună în aceeaşi ţară permanent. Întorsătura acestor lucruri fireşti cam până pe la sfârşitul lui 1917, şi care vă doare pe dvs, a pornit-o ”cineva” atunci din Rusia, însă românii find ţinuţi, priponiţi de ţăruşul gliei prin puterea cizmei staliniste (dar nu şi rusească, îmi permit eu să susţin) au pierdut startul, şi ajungem astăzi să ne speriem de faptul că patru-cinci milioane de români s-au stabilit în străinătate (sau poate că NU, căci doar câţiva din cei plecaţi insistă). Atunci ce să mai zicem de evreii de care pomeniţi, care sunt în afara graniţelor lor, în număr de peste cincizeci de milioane? O astfel de concepţie nu este nici măcar adiacentă cauzei care a provocat după 1945 exod românesc, şi care, după 13 iunie 1990, a devenit cu adevărat anarhic şi îngrijorător pentru Ţară, dar nu şi pentru politicienii care o conduc, căci ei în loc să se îngrijoreze, au găsit în acest fenomen o ideală posibilitate de spălare a unor sume enorme de bani de la Buget, motiv pentru care au şi constituit mult trâmbiţata ”diasporă” care nici nu există în mod real, politic vorbind, ataşată de vreun partid anume.

Întreb, căci văd că ştiţi câte ceva despre ei (evrei): Cam ce credeţi că s-ar fi ales de evrei, dacă cineva, încercând să descopere cauza dezrădăcinării lor, pentru a-i atrage la origini ar fi ascuţit aşa pana, ca dvs, împotriva celor care au fugit care încotro de faraonii cotropitori, de romani, de greci, etc.?, … catalogându-i drept renegaţi care îşi schimbă identitatea ca pe haină − vă citez iar − ”la gunoi cu vechiturile!” Ori credeţi, că evreii nu au fugit niciodată, în istoria lor, din Ţară, pentru a se salva, de foamete? Dacă credeţi şi una ca asta, atunci eu, după ce am trăit patru ani consecutivi în Israel, într-o mare bibliotecă a unui colegiu biblic din Yaffo, vă spun că vă înşelaţi rău! Iacob, al treilea Patriarh al lor, a plecat la fiul său Iosif, în Egipt, cu şaptezeci de suflete şi apoi ei au ieşit de acolo în număr de şaptesute de mii! Dar ştiţi cât a stat acolo? Scrie în Biblie!

Statul Evreu, lucrând circa douămii de ani în diaspora, a împământenit între ei o lege a ajutorului reciproc (zeciuiala), dar şi un fel de respect al semenului, pentru Statul Evreu, astfel că nici măcar acela care trage prin Olanda droguri pe nas, nu este ”renegat” sau ”parvenit întelectual”. Dar accentuez încă odată: Statul lor a făcut aceasta!!! Şi, pentru ca să nu-l piardă nici măcar pe un astfel de evreu care se droghează, i-a creat şi lui, deopotrivă cu ceilalţi, condiţiile politice de a-şi câştiga cetăţenia olandeză (sau alta, sau chiar altele), fără a o pierde pe cea natală. Mai mult, ei oferă protecţie chiar şi unui criminal, dacă este evreu. Întrebând acolo ”de ce şi unui criminal?”, mi-au răspuns: pentru că au murit prea mulţi în al doilea Război Mondial. Nu vreau să întru în astfel de discuţii căci, şi criminalul care va primi protecţie, nu va scăpa nejudecat, dar nici nu-l va da repede pe mâna unui Hugo Chavez, sau a unui Ceauşescu, să zicem. Vreau totuşi să vă mai spun ce am citit odată într-un ziar cum ”o vechitură”, un homeless evreu hai-hui prin Australia, a donat Statului Evreu suma de un milion de dolari, promiţând că restul averii sale i-o va dona prin testament, atunci când ei au intrat în război cu irakienii, pe atunci eu fiind acolo, în Kibuţul Kefar Menachem. Vedeţi cum câştigă un Stat, o Ţară, un Neam, dacă-şi iubeşte cetăţeanul? Să ştiţi că oamenii, evreii, se mai fac uneori prin publicaţii şi cum îi faceţi dvs pe români, însă există Statul care echilibrează balanţa. Acel Stat, ca şi aparat al puterii, nu-i format din târle de slugi aservite comunismului moscovit, deşi generalul armatei britanice, Ben Gurion, care a pus bazele acualului Stat, a fost.

Dar să revenim la ai noştri… Refuz să cred că o personalitate ca a dvs, atâta de interesată în cercetarea provenienţei noastre, suferă de patimi ”tismăneşi” sau” patapieviceşti”, pentru simplul motiv că nu v-au decorat încă preşedinţii Ţării şi pe dvs. Dacă vă decorau, nu vă mai scriam, căci m-aş fi gândit că faceţi această denigrare ca şi el, pe vreo 5-6000 de euro pe lună, nu gratis…

Continuând să vă lecturez articolul din 2.Nov.2010, în care reveniţi la problema identitară, rămân consternat când văd că românul care pleacă să muncească în străinătate şi poate că se şi hotăreşte să nu se mai întoarcă în România, este catalogat de dvs drept unul care (vă citez) ”scuipă în capul părinţilor săi, a bunicilor săi, a speranţelor lor, a credinţelor lor, a suferinţelor lor…?” Oare nu greşiţi prea grav, distinse domn? În Germania, cât eu am stat patru ani ca azilant, în Israel alţi patru ani, iar în Spania iată că fac anul acesta şapte ani, şi încă nu am auzit aşa ceva! Ba am sesizat la toţi aceştia că Statul îşi educă cetăţenii cam aşa: ”Sunteţi parte a unei Naţiuni Libere. Puteţi călători şi munci oriunde doriţi voi, vă puteţi stabili sau căsători oriunde simţiţi voi că va fi bine. Fiţi mândri de Naţiunea voastră şi nu faceţi fapte antisociale pe nicăieri, pentru ca şi Naţiunea voastră să se poată mândri cu voi!” Adaug, că datorită ratei şomajului din Spania, oficial de 22%, şi exodul forţei de muncă a depăşit cifrele istorice!!! Pasivitatea guvernului socialist de aici, este identică cu a celui din România, ca două picături de apă semănând, dar, în nici un ziar nu am citit ceva asemănător cu ce scrieţi dvs, în toţi aceşti şapte ani. Cei ce se preocupă de soarta Ţării, şi la momentul potrivit fiţi siguri că şi intervin, sunt Militarii! Armata! Nicidecum cetăţeanul care, pe oriunde s-ar duce să muncească, PLĂTEŞTE într-un fel Ţării, pentru aşa ceva. Eu simt că la noi în Ţară, prin acea zonă triumfă acel neam de târlă şi de slugi, şi prin Parlament, căci suntem (nu pentru că a cerut poporul aşa ceva) REPUBLICĂ PARLAMENTARĂ!

Sunt două emisiuni televizate la care eu mă uit, pentru că îmi place să aflu despre alte ţări, popoare, datini, etc.: ”Madrileños en el mundo!” şi ”Españoles en el mundo!”, care aduc în prim plan o mulţime de spanioli stabiliţi care pe unde au vrut prin această lume, îndemnând parcă la un şi mai mare exod acum, căci este Criză, dar încă nu am auzit astfel de cuvinte spuse, nici măcar la adresa acelora care s-au stabilit prin ţările inamice arabe, cum ar fi Iranul şi altele.

Asta nu înseamnă că nu există şi dintr-aceia care ”scuipă” şi pe ce este al lor, şi pe ce este al altor Naţiuni chiar! Tare mult aş vrea să îi cunoaşteţi şi să vă şi referiţi exact la ei, căci merită. De pildă, în Germania am întâlnit dintr-ăştia şi m-am dus la Poliţie să-i denunţ, căci ştiind româneşte şi înţelegându-i, credeam că pot ajuta Poliţia să îi stârpim mai repede, însă căpitanul care m-a primit, m-a întrebat:

─Her Toma, aveţi copii, familie?

─Da!

─Unde sunt ei?

─Cu mine, aici!

─Atunci duceţi-vă acasă şi aveţi grijă de ei, căci de hoţi ne ocupăm noi. Asta-i treaba noastră!

Am văzut mai târziu o familie (mai serioasă, credeam eu), a cărui copil se juca cu ai mei, aşteptând la Poliţie să-şi ia paşapoartele, să predea Ausweiss-urile şi să plece în Ţară:

─De ce plecaţi? O să piardă copilul anul şcolar…

─Dă-o-n (…) de Germanie! Asta-i Ţară? Azi să furi şi mâine să te prindă!…

Altădată m-a chemat altul, văzându-mă într-un supermarket, să-i traduc ceva ce scria pe un produs, şi numai ce îi cade un baton de salam (ca acela ”de Sibiu”, de pe la noi) pe cracul pantalonului în jos:

─Ce faci mă, furi?

─A-a-a, nu-u-u, …că este voie să iei alimente!…

─Dar dacă ar fura cineva din magazinul lui maică-ta, ţie ţi-ar conveni? Pe mine să nu mă mai cunoşti de azi înainte! Bine?

Acum cinci ani, târla asta care ne face de râs doar pe noi, nu şi pe Băsescu văd, i-au tăiat soţiei poşeta cu lama şi ne-a costat 800 de euro refacerea actelor, căci era pe vremea când la Consulat se putea intra numai cu şpagă, de la portari şi până-n… Iată-i, aceştia scuipă pe orice, mult stimate domn!

Mai spuneţi că noi, românii, am ajuns minoritatea cea mai răspândită, dintr-un popor care a fost cel mai stabil şi originar… Nu-i adevărat! Am specificat mai sus: primii sunt evreii, la ambele capitole! Dar englezii de pe cele trei continente? Apoi exodul ţărilor africane? Dar proporţional vorbind, şi ungurii, şi polonezii chiar ne-au depăşit. Eu nu am fost în Londra, însă întrebând o femeie de aici, spaniolă, ”de ce nu se duce acolo să muncească?”, căci ştia foarte bine engleza iar aici nu avea de lucru, mi-a spus că a încercat, dar nu se poate ”din cauză că acolo este mafie poloneză”, peste care ea nu a putut trece!!! Şi aici a fost o mafie de acest gen, românească, dar Criza i-a îndepărtat.

Mai repetaţi şi în acest articol că ”nici o altă naţie nu îşi părăseşte cu atâta uşurinţă şi seninătate ceeace fiecare popor numeşte patria sa…”  Am să vă rog să îmi permiteţi să vă corectez puţin, pentru că am un exemplu special în familie, zicând eu puţin mai altfel: În nici o altă naţie de pe acest pământ, nu a prins, de la vlădică până la opincă, cum a prins la noi acest îndemn (inoculat special de comuniştii şovini şi dezbinători) de a-ţi ponegri, desconsidera şi umili aproapele, fratele tău român prin ”maxime” de genul ”nimeni nu-i mai şmecher, mai hoţ, mai pungaş…, mai părăsitor de patrie (poftim!), ca românul”, deşi românul acela care a furat batonul de salam, de la un neamţ a aflat că nu păţeşte nimica dacă îl prinde furând un aliment sau ţigări!!! Dar ce să mai zic de milioanele de evrei, italieni, spanioli, englezi, olandezi…, încetăţeniţi în Statele Unite, Canada şi Australia? Şi acum exemplul din familie. Eu şi sora mea, ne-am trezit în 1963 că avem un frate, după tatăl ei, de origine germană. Ne-am trezit cu el la poartă, pur şi simplu! Mama ştia că primul ei bărbat a stat peste doisprezece ani în Germania, dar că a mai făcut şi pe acolo copii, nu. Avea douăzecişicinci de ani şi era militar în termen în ”areea engleză”, iar în vacanţa acelui an a vrut să-şi cunoască tatăl. A venit în România, s-a dus la miliţie, ei i l-au găsit, dar a mai aflat că mai avea o soră, un frate şi un altul prin alianţă (pe mine). În 1965, el a revenit la noi, special pentru a o scoate din Ţară pe sora noastră (pentru că numai ea era majoră), să o ia cu el în Australia, unde el pleca să muncească (şi unde s-a şi căsătorit şi a rămas douăzecişicinci de ani!!!, cu toate că germanii pot trăi foarte bine şi fară servici acasă, pe ajutor social, dar el a motivat că nu-i place să trăiască ca ”proletarii”). Mă rog, aşa se vedeau poate din RFG proletarii, ţinuţi de comunişti pe ajutor social…

Şi i-a spus soră-mi să vină cu el:

─Eu nu-mi părăsesc Ţara! – a fost răspunsul ei, ea fiind prima generaţie de ”soimi ai patriei(!)”.

─Dar cine ţi-a cerut să faci aşa ceva?

─Tu! Acuma.

─Eu? Tu crezi că dacă eu plec în Australia, îmi părăsesc ţara? Ţara mea de origine este Germania şi cu originea asta voi muri indiferent ce-aş face, însă eu mai am o ţară, pe care şi un câine o are, dacă vrea, dară-mite un om: ACEASTĂ LUME ÎNTREAGĂ, TOT ŢARA MEA ESTE, surioară scumpă!

─Nuuuu…, eu nu părăsesc România!

─E alegerea ta! Faci cum crezi, dar îţi spun, doar acuma te pot ajuta, mai târziu nu, pentru că voi nu-l cunoaşteţi pe Ceauşescu, cu adevărat!

…Şi a avut dreptate! Eu la 38 de ani, cu capul spart de minerii chemaţi de Iliescu, dar copiii, unul la 14 şi altul la 8 ani,  aşa am ajuns să cunoaştem prima ţară civilizată: Germania a fratelui meu prin alianţă, Klaus! Forţaţi de preşedintele ales cu 90% de voturi, am luat şi eu loc la Agenţia de Bilete din str. Doamnei, la coada infermal de lungă (de tineri, băieţi şi fete, studenţi şi studente, loviţi ca şi mine), în spatele unei domnişoare cu fusta ruptă, violată în grabă de mineri chiar în microbuzul lui Dan Iosif… Totuşi în Germania şi-a ales să rămână, îndrăgostit de o nemţoaică, doar copilul cel mare. Cel mic este avocat în România.

Vedeţi? Eu cred că trebuie să vă schimbaţi puţin opinia, unghiul prin care să îi priviţi pe cei din afara Ţării, şi atunci concluziile vă vor fi altele! Cercetaţi mai bine exodul românilor motivat de sărăcia cruntă în care ne-a împins MASONERIA COMUNISTĂ. Eu declar cu mâna pe inimă că, toţi românii care spun ”îmi este ruşine să spun că sunt român” şi se şi reîncetăţenesc care pe unde doresc, spre exemplu, nu se referă la originea lor şi nici nu fug de ea (sunt ferm convins că de aceasta sunt MÂNDRI!), ci se referă, şi poate şi fug chiar, la/de hoţii din fruntea ţării, care vrând-nevrînd ne reprezintă ŞI NE FAC DE RÂS!!! Exprimările de acest gen, ţin de subtilităţile oricărei limbi (sunt expresii!), însă noi românii ştim exact ce vrea să spună cel ce le foloseşte. Sau ce dumnezeu, numai noi cei din afară mai ştim azi ce vrea să spună zicala ”unde dai şi unde crapă!”, cei de-acasă nu?

Poate că trebuie să motivez marea deznădejde în care am căzut după ce am scăpat de gloanţe, la Eva, şi eram LIBER. Zona mea, de proiectare şi urmarire a execuţiei lucrărilor, a fost Albia râului Buzău, cu salba de micro-hidrocentrale Cândeşti, Verneşti şi Simileasca. Imediat după Revoluţie, colegii de-acolo îmi ziceau:

─Dacă nu se ridica şi Bucureştiul, nimic nu s-ar fi întâmplat! Să tot mulţumeşti Cerului pentru o aşa recunoştinţă…

Când Bucureştiul a pornit Demonstraţia de la Universitate, pentru a-i da jos pe primii doi mincinoşi, care au declarat: prima dată că ei nu vor participa la alegeri ci doar se vor îngriji ca acestea să se desfăşoare cinstit, iar a doua oară au declarat că ei nu au spus niciodată că nu vor participa la alegeri(!), colegii mei de la şantiere (intelectuali!), îmi spuneau altfel:

─Ce dracului mai vreţi, mă, acuma?

─Să-i dăm jos pe ăştia că sunt MINCINOŞI! Când un nea gheorghe minte este una, dar când minte un preşedinte de Ţară şi un prim ministru, este alta: Ăştia ne fac Neamul de râs! Uite aici amândouă interviuri ale lor! (eu umblam cu cele două petice de ziar la mine)

─Fac pe dracu! Lăsaţi-i să conducă. Dacă-i libertate, de ce să nu participe şi ei la alegeri.

…La birou, în lacul Tei, eram toţi oameni cu studii (tehnicieni, ingineri, cercetători), …intelectuali, dar şi comunişti pe deasupra, unii(!), care ne strigau celor care nu simpatizam cu FSN: PeNeŢe şi PeNeLe, să ne pupe-n FeSeNe! Ce frumos! Nu?

Iată TÂRLA, distinse domn! Dar nu punctaţi spre ei, din păcate.

Vreau să închei declarând că noi, cei plecaţi, pe care politicienii ne numesc ”diaspora”, iar dvs ”târlă şi slugi” suferim şi aceste jigniri din partea dvs, şi înjosirea de principiu a perioadei de adaptare, şi lipsuri, căci ne restrângem de la multe pentru a putea strânge un ban destinat tot României, în care sperăm să ne construim o casă pentru anii de bătrâneţe (zic asta în numele majorităţii, în mijlocul căreia îmi duc veacul zi de zi), sau sperăm să ne-o achităm pe aceea pe care o avem de plătit (sau apartamentul), ajutându-ne odată cu aceasta şi rudele din Ţară, care nu au avut curajul testării muncitului în alte ţări sau nu au putut chiar. Aceşti bani ai noştri aduc beneficii Ţări, doar că la omul de rând nu se simte aceasta. Totuşi pentru contribuţia noastră ne laudă doar politicienii, deoarece doar ei beneficiază de comisioanele ce le plătim, şi tot ei ne spurcă, cam ca dvs, când pierd alegerile din cauza noastră: ”CĂPŞUNARII! Din cauza lor am pierdut alegerile. (Nu din cauză că ei, hoţi notorii, au înrobit Ţara!!!) Iată TÂRLA!!!

Uite aici am dorit să ajung, căci probabil vă doare faptul că nu suntem toţi în Ţară să-i dăm jos, adică să votăm la unison cu toţii altceva. Dacă credeţi că aici e hiba, iar vă înşelaţi! Pe fruntea unui om NU scrie: e cinstit sau e necinstit! Iată că Băsescu a şi confirmat-o, chiar. Fiind bucureştean, ştiindu-l cum a fost la Primăria Capitalei, eu am crezut că este cinstit şi patriot, dar ca preşedinte a schimbat foaia, măgărindu-se, declarând neconstituţional decurând că ”Statul nu este obligat să se îngrijească de traiul fiecărui cetăţean în parte!”. Totuşi doar aici în Spania am avut certitudinea că este şi el tot o apă şi un pământ cu hoţii ca Năstase, Vântu, Iliescu…, pentru că (atenţie!) am văzut cu ochii mei, cum mâna lui dreaptă diasporizată, deputatul Brânză Gabriel (plus William, după Revoluţie), fura din banii destinaţi campaniei electorale. Am făcut reclamaţie la preşedenţia Ţării şi a întregului Birou executiv al pdl, şi pentru că nu am primit nici un răspuns, abia atunci(!) am început să scriu despre asta, exact cum scriu şi acuma. Întreb: dvs chiar aveţi certitudinea că românii plecaţi din Ţară îşi schimbă identitatea aşa, cam ca deputatul Brânză Gabriel care s-a făcut William (român de five o’clock), ca şi cum şi-ar fi schimbat o haină ”la gunoi cu vechiturile”, cum ziceţi?

Am un coleg bun aici care şi-a înaintat actele pentru cetăţenie şi mi-a zis:

─Suntem mai prost conduşi decât ăia din America Latină!

─De ce?

─Ăia NU trebuie să renunţe la cetăţenia lor, dacă o vor şi pe asta spaniolă, noi DA!!!

Vedeţi neamul de târlă, care ştie să facă ne-legi? A ajuns la Cotroceni, la Palatul Victoria şi în Parlament! Dar să nu spuneţi că i-am votat noi, că iar vă voi contrazice, şi nu mai vreau.

PROBLEMA ROMÂNILOR. La noi o mică problemă este, dar foarte greu de rezolvat: iubirea semenului! Şi aceasta ni se trage de la anii aceştia în care am fost rupţi total de ceeace se cheamă coeziunea de Neam, în care intră şi Ţara. Toţi am fost rupţi, cu preoţi cu tot (90% influienţă comunistă), excepţie făcând doar Martirii, atât ai ortodoxiei cât şi ai celorlalte culte. Citiţile cărţile şi vă veţi convinge. Mai mult preoţia de după 1945, uită că noi suntem români şi pe noi ne interesează mai puţin ceeace depăşeste isoria lui Noe, spre exemplu, din Vechiul Testament. Cultele nu mai spun, …cântă tare şi cu forţă:

Dacă Duhul Tău, Doamne, ar fi-n mine,

Aş cânta ca şi David!

… apoi aş lupta, …m-aş ruga, …aş juca, …şi cam atâta, că nu trebuie să facă şi creştinul tot ce făcea David cu cele 365 de femei pe care le-a avut. După Stefan cel Mare, spre exemplu, cultele nu-l învaţă pe creştin să se ia, acesta fiind un prea ”mare curvar”: a avut doar trei-patru femei! Ori pentru atâtea doar (cred ei), nu merită să fie cântat şi predicat în Bisericile lor. Or mai zice probabil că s-a închinat şi la idoli…, cu toate că habar au ce-s aceia, motive pentru care nu mai contează cât a luptat pentru Moldova sau cât a suferit pentru a o lăsa urmaşilor săi LIBERĂ şi ÎNTREAGĂ. Pentru ei doar David are fapte care merită să-l predice şi să-i înalţe osanale.

Iată un alt loc, şi o altă târlă de slugi, distinse domn, Gavri Cornuţiu! Şi mai există una şi prin Poliţie, ochii mei văzându-i pe poliţişti prin pieţe, zilnic întinzând punga goală amărâtului nostru ţăran, spunându-i cu tupeu: Fă-i plinul! Fără să-i şi plătească… Voi încheia amintind-o pe cea mai mare: TOATĂ MASSMEDIA DIN ŢARĂ, cu unele prea mici excepţii doar!

 (Alexandru TOMA, Madrid, Spania, 25 anuarie 2011)

Popularity: 8% [?]

Despre China

Posted by Stefan Strajer On February - 4 - 2011

Despre China

 Autor: Ioana MOLDOVAN (Los Angeles, USA)

 

Informaţii culese din lucrările de semestru ale unei colege

 

Am crescut într-o lume în care „Made in People’s Republic of China“ era apogeul luxului proletar. Pasta de dinţi MAXAM sau ciocolata în ambalaj auriu care încadra perfect fotografia unui pod erau motive pentru ca fiecare zi în care le găseam în casă să semene a Crăciun. De atunci lucrurile s-au schimbat radical. China a devenit simplu „Made in China”, o ţară care, odată cu preluarea Hong Kongului şi Macao, în 1999, a început să pună la grea încercare doctrinele economico-politice potrivit cărora, pentru ca o ţară să fie capabilă de o puternică şi sănătoasă dezvoltare economică, numai sistemul capitalist dublat de democraţie, ca formă de guvernare, e singura combinaţie posibilă.

China este ţara cu cele mai atractivă economie, în creştere constantă din 1978, anul în care partidul unic comunist a decis liberalizarea ei, punând accent pe investiţii şi exporturi. Produsul intern brut aşează China pe locul doi în lume, după Statele Unite, cu o cifră de aproape 5 trilioane de dolari.

Degeaba am schimbat regimul politic, degeaba am schimbat continentele, când vine vorba de cumpărături, pe orice pui mâna în Statele Unite, totul este „Made in China“. Nimic nu mai pare un teritoriu protejat. Toate firmele de prestigiu au lăsat în urmă atelierele şi fabricile din Ecuador, Mexic, Guatemala, Honduras, Sri Lanka şi s-au mutat în China. La Macy’s, cele mai vândute cizme au fost cele din cauciuc, care le imită perfect pe cele de călărie şi, evident, sunt „Made in China”; la fel ca şi punga de hârtie lucioasă şi roz pe care scrie, cu litere aurii, numele celei mai apreciate firme care deserveşte publicul feminin: Victoria’s Secrets.

China nu-şi permite să greşească în contextul economic actual. Poziţiile pe care le deţine în prezent sunt consolidate şi datorită unor măsuri guvernamentale ca cea care intră în vigoare foarte curând, în 1 februarie, şi se referă la jurnaliştii economici ce relatează despre bursa chineză. Potrivit acestei măsuri, doar jurnaliştii cu minim doi ani de experienţă în zona economică au voie să relateze despre bursă, iar editorii ştirilor economice trebuie să aibă cel puţin cinci ani vechime în domeniul. În acest fel guvernul de la Beijing doreşte să se asigure că acţiunile în derulare pe bursă vor fi protejate de fluctuaţii cauzate de zvonuri. Măsura, care poate se încadrează în intervenţionismul unui regim totalitar, se justifică în contextul în care bursele din Shanghai şi Shenzhen la un loc formează cea mai mare piaţă, la nivel mondial, pentru companiile care îşi fac oferta publică pentru prima dată.

Dintre aceste companii, cele care s-au remarcat în ultimii doi ani sunt cele care fabrică panouri solare, China devenind cel mai important jucător în multe din componentele acestei industrii, în primul rând datorită subvenţionării eficiente pe care guvernul chinez o practică. Cu doar o săptămână înaintea vizitei oficiale pe care preşedintele chinez Hu Jintao o va face la Washington, Barack Obama a semnat un document potrivit căruia panourile solare necesare Departamentului Apărării vor fi de producţie internă, americană, chiar dacă în acest fel costurile s-ar putea să fie mai mari. Departamentul Apărării foloseşte panouri solare în toate zonele în care soldaţi americani sunt angajaţi, fiind o modalitatea sigură şi autonomă de gospodărire a resurselor necesare vieţii într-o zonă de conflict, fără a depinde de cineva.

* * *

În 2009, cu ocazia vizitei în China, Preşedintele american a promis o simplificare în procedura acordării de vize pentru studiu studenţilor chinezi care doresc să studieze în Statele Unite. Acest fapt a făcut ca numai într-un an numărul chinezilor care aleg SUA ca destinaţie academică să crească cu 27,5 %. Cei mai mulţi dintre studenţii chinezi provin din rândurile a trei universităţi: Universitatea Peking, Universitatea Tsinghua şi Universitatea de Ştiinţe şi Tehnologie a Chinei. 

Cei aproape un milion de studenţi chinezi care sunt cuprinşi în sistemul de învăţământ american, la toate nivelurile, ajung să fie acceptaţi datorită efortului depus de firme de consultanţă la care aceştia apelează. Prea puţini dintre tinerii chinezi reuşesc sa facă singuri curte unei universităţi americane şi sa fie acceptaţi datorită efortului personal depus. Dosarele celor care doresc să studieze în SUA sunt realizate cu scrupulozitate de firme de consultanţă care funcţionează legal în China. Pentru serviciile lor, acestea percep între 20.000 şi 50.000 RMB, echivalentul a 3.000-7.500 de dolari americani. Deţinute de chinezi care la rândul lor au studiat în SUA, aceste firme de consultanţă se implică într-o paletă întreagă de lucruri, de la descoperirea unui program academic care să corespundă cu cerinţele studentului – client, până la efectiv completarea documentelor online necesare pentru a aplica la o universtate americană, completarea documentelor necesare obţinerii de viză şi chiar cumpărarea de bilet de avion până la destinaţie. Firmele de succes sunt cele care reuşesc să trimită cât mai mulţi studenţi chinezi în SUA, iar numele lor este cunoscut de clientela interesată.

Schimbul de informaţii între studenţii plecaţi la studii şi colegii rămaşi în China se face prin Renren (în traducere reţeaua din campus), un fel de facebook chinezesc, folosit în special de studenţii din universităţile chineze şi care numără peste 40 de milioane de utilizatori.

Studenţii chinezi nu discuta politică niciodată, nici despre a lor dar nici nu comentează chestiuni la ordinea zilei care se întâmplă în Statele Unite sau aiurea, în lume. Wei –Wei Wang este bursieră Getty, în jurnalism, originară din Taiwan dar care îşi desfăşoară activitatea la Beijing. În articolele ei a povestit lumii întregi despre o serie de clădiri aparţinând unor foste fabrici dezactivate şi care, ani la rândul au fost folosite, cu acordul autorităţilor, ca spaţii – galerii şi studio de către tineri artişti chinezi. În timp zona a devenit cunoscută sub numele de 798 Art District şi un fel de magnet pentru o nouă elită, un nucleu al tinerei generaţii care însă a fost rapid etichetată de către aceleaşi oficialităţi ca fiind „tineri furioşi”. Drept urmare, zona a fost culcată la pământ, distrugându-se o serie de graffitti şi alte forme de artă urbană. Numeroşi artişti care au încercat să-şi protejeze operele au fost arestaţi şi sunt în continuare închişi, chiar şi la această oră, pentru nealinierea lor.

China defineşte în acelaşi timp două entităţi: guvernul şi poporul. Suprapunerea nu mai este perfectă.

(Ioana MOLDOVAN*, Los Angeles, 31 ianuarie 2011)

——————————

* Ioana Moldovan este bursier Fulbright la School of Theater din cadrul University of Southern California, Los Angeles. (n.r.)

Popularity: 4% [?]

PAUL BARBĂNEAGRĂ

Posted by Stefan Strajer On February - 4 - 2011

PAUL BARBĂNEAGRĂ

Autor: Elena ARMENESCU

Paul Barba-Negra (sau Paul Barbăneagră), s-a născut în 11 februarie 1929 la Isaccea, România, fiind absolvent de Medicină şi Cinematografie (IATC) la Bucureşti în 1957. Stabilit la Paris din 1964, Paul Barba-Negra este un cunoscut eseist si cineast, autor şi realizator de filme documentare de scurt şi lung-metraj cu tematică legată de tradiţie şi modernitate, pentru o serie de canale de televiziune franceze.

Specializat în antropologie şi simbolism şi atras de filosofie, Félix F. Schwarz este autorul unor cărţi precum: «Symbolique des cathédrales – Miroirs de l’univers», «Symbolique des cathédrales. Visages de la Vierge», «Symbolique de l’Egypte – Naissance de la spiritualité» (în colaborare cu David Bordes) ş.a. El este coautor al seriei televizate «Architectures et géographie du sacré» alături de Paul Barba-Negra.


Este deosebit de cunoscut documentarul lui Paul Barba Neagra dedicat lui Mircea Eliade: «Mircea Eliade et la Redécouverte du Sacré», iar în 2000 a fost publicat la editura Polirom volumul «Arhitectură şi geografie sacră. Mircea Eliade şi redescoperirea sacrului» în traducerea doamnei  Mihaela Cristea si a domnului Marcel Tolcea.
A obţinut Marele Premiu pentru scenariu în 1976 pentru filmul Versailles Palais-Temple du Roi Soleil la Festivalul Internaţional al Filmului de Artă (International Festival for Art Films).

P. Barbăneagră este discipol al lui Mircea Eliade căruia i-a şi consacrat pelicula „Mircea Eliade şi redescoperirea sacrului“. El este un ambasador peste timp al Tradiţiei, un mesager al invizibilului ce transpare în marile creaţii umane. Reims, Paris, Grecia, Mexic, Egipt sunt etapele itinerarului ce urmăresc triumful spiritului, revelat în perfecţiunea arhitecturală. Operele expun totodată o concepţie despre rostul şi piatra de încercare a omului modern: regăsirea sacrului.”

Editura «Huitième Jour» din Paris a publicat în 2004 “Symbolique de Paris – Paris Sacré, Paris Mythique” de Paul Barba-Negra şi Félix F. Schwarz. “Symbolique de Paris – Paris Sacré, PARIS Mythique” prezintă o interpretare a geografiei sacrului, în care «actul simbolic este fondatorul identităţii» unei naţiuni. De la individual la colectiv, conştiinţa apartenenţei la o cultură este tipic civilizaţiei umane, gradul de emancipare o dă însăşi evoluţia acelui popor.
Există o reală aspiraţie spre divin în fiecare piatră din Paris, în sensul constructiv al cuvântului, unde gestul simbolic devine «metatemporal» de la fundaţie până la devenirea sa. «Cheia simbolică a unui oraş se decriptează şi se aprofundează de-a lungul geografiei lui sacre», pentru că, aşa cum menţiona şi Platon, oraşul este permanent în strictă relaţie cu universul, acordat în cele mai mici detalii.
Ce este geografia sacră? De la Cuzco din Peru, Pataliputra din India, Roma bulversantă a civilizaţiei romane până la Parisul luminilor, totul este construit în raport cu omul şi sensul divin al originii sale. Ce semnificaţie poartă Champs-Élisées în raport cu istoria profeţiilor Apocalipsei? Ce importanţă simbolică are catedrala Notre-Dame al cărui plan în cruce se regăseşte încadrat perfect în intersecţia axelor Cardo şi Decumanus ale oraşului înşuşi, ce valoare mistică pentru întreaga creştinătate au cele trei roze cu vitralii ale catedralei Notre-Dame, iată întrebări care îşi găsesc răspunsul în paginile acestei cărţi.

De la Philippe Auguste la Catherine de Médicis sau Napoleon, de la Le Notre la Haussmann, oraşul construit pe cele şapte coline ( asemeni maretei capitale a Imperiului roman -Roma!) aminteşte de o altă forţă mistică menită să deschidă porţile universului. Rotirea vizibilă şi invizibilă a cetăţii se datorează unor factori de natură divină, ceea ce face ca ea, cetatea să devină inexpugnabilă. Totuşi, «între Notre-Dame şi Défense traversând Louvre, Concorde şi Etoile, umanitatea l-a expulzat pe Dumnezeu din istoria lui».
Ce este Apocalipsa în conceptul unui oraş? Gasim raspunsurile in opera lui Paul Barba Neagra ori in studiile unui alt roman de renume european – Camilian Demetrescu
(Il simbolo nell’architettura e nell’iconografia sacra. The symbol in architecture and sacred iconography). In Romania si nu numai!, arhitecta Silvia Paun este cunoscuta si pretuita pentru prestigioasele sale cercetari materializate in numeroase lucrari si volume privind Arhitectura traditionala dezvoltata din cele mai vechi timpuri de civilizatiile geto-daco-trace pana azi. Revenind, la ce gasim in volumul citat mai sus, viziune sacră şi viziune profană dincolo de frontierele cunoaşterii umane, iată invitaţia pe care ne-o propune Paul Barba-Negra şi Félix F. Schwarz în strădania lor de a dezvălui tuturor geografia sacră a Parisului, unic în lume, «Oraşul-martor al marii metamorfoze a Istoriei» aşa cum spunea Henry Montaigu. «Symbolique de Paris – Paris Sacré, Paris Mythique» reprezintă o revelaţie din punct de vedere simbolistic, al interpretării Sacrului, un abecedar arhitectural al civilizaţiei europene.

(Elena ARMENESCU, Bucureşti, 3 februarie 2011)

 

Popularity: 4% [?]

A mușca

Posted by Stefan Strajer On February - 2 - 2011

A mușca

 

Autor: Cornel COTUȚIU

Am ezitat o vreme ce ton să dau acestui articol, după vestea uciderii unei femei în București, de către o haită de cotarle.

Am fost și mai oripilat după ce am prins pe un canal tv. declarația medicului care a încercat să salveze viața ființei aceleia. Era el însuși cutremurat de cum arăta trupul acelui om sfâșiat de câini. Dinții javrelor i-au desfigurat fața, brațele erau descărnate, sânge, sânge, pântecul sfâșiat. Desigur că nu a mai putut fi salvată de la moarte.

Unde ești Brigitte Bardot, cu campaniile tale de ocrotire a câinilor??!… Actrița aceasta era apetisantă cândva, era sexi – în limbajul actual -, ca artist de cinema putea fi încadrată, eventual, la categoria fanfaroană. Ei bine, după ce i-au trecut nurii, a făcut o obsesie din ocrotirea javrelor, nu numai în Franța, ci pe meridiane unde persoane de teapa ei o luau în serios.

Ceea ce e stupefiant e faptul că mai în toate localitățile găsești câte o Brigitte Bardot, de cele mai multe ori domnișoare bătrâne, văduve, femei acrite de o conviețuire lamentabilă cu cel care, notarial, se numește soț. Le vezi umblând prin cartiere cu câte o pungă de resturi de mâncare, căutând jigodiile să le îndestuleze stomacul. Toate acestea sunt cazuri de psihiatrie. Pasiunea pentru câini ori pisici este un semn indubitabil al neputiinței; neputința de a trăi omenește între oameni, repulsia față de semenul tău. Și atunci îți maschezi această infirmitate prin dragostea față de un animal, căci, nu-i așa? animalul e obedient, supus, ascultător, credincios stăpânului.

Hai, mai treacă-meargă o așa condiție – și pentru biped și pentru patruped. Dar când câinimea ajunge la zeci de mii de exemplare în capitala unei țări, vagabondează, ucide, atunci e un semn, un alt semn de neputință, de data aceasta al administrației.

Dar nu poate fi neglijat un aspect socio-politic al bietei Românii de azi. Mușcă nu numai patrupedul, ci și bipedul ajuns în postura de factor de decizie, în speță cel ajuns în guvern sau la Cotroceni. Se mușcă în fel și chip: se mușcă din salariile bugetarilor, din pensiile militarilor, din alocațiile pentru mame, se mușcă din condiția civică a medicilor, profesorilor, minerilor, a polițailor.

Nu e greu de remarcat că alături de verbul „a fura”, atât de caracteristic statului român, se poate alătura și verbul „a mușca”.

Popularity: 5% [?]

OVIDIU CREANGĂ LA 90 DE ANI

Posted by Stefan Strajer On February - 1 - 2011

OVIDIU CREANGĂ LA 90 DE ANI

ANIVERSĂRI MEMORABILE. SCRIITORI ROMÂNI DIN DIASPORA

Autor: Elena Buică (Toronto, Canada)

Puţini sunt cei care pot păşi pragul vârstei de 90 de ani  păstrându-şi valorile care i-au definit de-a lungul vieţii, în aşa fel, încât să poată spune la 90 de ani: ”eu voi sări peste sută”, precum cu umor şi optimism ne spune  prietenul nostru Ovidiu Creangă.

Mulţi l-am luat ca model de viaţă şi toţi râvnim să ne păstrăm starea lui de spirit, vioiciunea minţii capabilă să aştearnă scrieri şi să scânteieze în epigrame într-o etapă de viaţă în care mulţi au trecut într-un fel sau altul la odihnă. Câţi sunt la număr cei care, la 90 de ani s-au înscris la concurs de literatură şi au primit Premiul Scriitorilor din Diaspora, aşa cum a primit el recent, premiul acordat de Liga Scriitorilor din România, Filiala Bucureşti? Nu-l cunoşteau, dar membrii comisiei de evaluare a textelor, scriitori experimentaţi, au fost luaţi prin surprindere întâlnind un fenomen atât de rar în literatură. Câţi sunt cei care s-au apucat de scris după trecerea pragului de 80 de ani, aşa cum a făcut el? Mintea sa scormonitoare l-a ajutat ca la această vârstă să mai prinda un tren al vieţii în care s-a urcat cu firescul cu care a trăit până acum. A fost aceeaşi minte iscoditoare care i-a încununat studiile la facultate, cu Magna Cum Laudae, iar invenţiile în specialitatea lui mult îndrăgită – chimia – l-au ridicat pe cele mai înalte culmi ale cercetării, cu cele mai mari premii şi aprecieri, încât a stârnit invidia “savantei de renume mondial” şi a fost nevoit să se refugieze în Canada. Deşi securitatea şi aici i-a făcut mari greutăţi, le-a învins şi şi-a urmat cariera în mod strălucit şi cu succese care au făcut cinste neamului nostru românesc. Când a venit vremea să încheie munca pe acest tărâm, s-a apucat să studieze medicina alternativă şi hipnotismul cu rezultate incredibile. Scrierile au fost ultima sa iubire. Ele cereau mai puţină alergătură şi de pe scaun, acum putea să vadă ceea ce tinerii nu pot vedea stând în picioare. Opt cărţi publicate în aceşti ani şi alte câteva volume care îşi aşteaptă momentul trimiterii la tipar, vin să întregească volumul studiilor de specialitate publicate în ţară. La acestea  mai avem de adaugat prezenţa sa în mai multe antologii, cu multă laudă mai ales în cele de epigrame. Mai punem la socoteală şi câteva premii din Basarabia, dar şi de la Observatorul, prestigioasa publicaţie din Toronto, Ovidiu Creanga numărându-se printre fondatorii ei alături de directorul Dumitru Puiu Popescu şi de regretatul sculptor şi scriitor Nicăpetre. Şi cărţile şi tot ce intreprinde, Ovidiu Creangă le face ca pe cel mai simplu şi firesc gest. Într-o zi, când discutam despre bateriile cu care funcţionează ceasurile de mână, îmi spune:

- Buni, ştii tu cine a inventat aceste baterii în urmă cu 50 de ani? Tăcerea mea şi ridicatul din umeri au adus răspunsul lui scurt. Eu. Şi a început să îmi povestească împrejurarea, în timp ce eu încă nu dădeam semne că înţelegeam prea bine totul. E brevetat, a continuat el  şi bine că mi-ai stârnit această amintire, fiindcă am să cer din Romania brevetul de invenţie. Şi tot la fel de simplu, în cursul aceleiaşi săptămâni, datorită internetului, mi-a pus în faţă brevetul lui de invenţie care acum a luat locul lângă multe altele pe peretele din elegantul lui birou de lucru.

Ovidiu Creangă poate să se înscrie printre oamenii deosebiţi chiar dacă aş pune punct aici, dar mai sunt multe de adăugat şi, de bună seamă, nu le voi putea cuprinde pe toate. A fost înzestrat cu o structură psihologică fericită şi cu farmec personal, “lipici” cum se spune în popor. Născut în ziua îndrăgostiţilor, 14 februarie,  ursitoarele au fost bucuroase să-l înzestreze şi cu acest dar. Carisma sa l-a făcut să fie mereu înconjurat de oameni care l-au îndrăgit şi apreciat. Conversaţia cu el este o rară plăcere. Ironia, autoironia, persiflarea, alunecarea spre ludic, limbajul simplu, clar, direct, sfătos cu care se adresează interlocutorului face ca prezenţa acestui “Moş Bodrângă” cum îi place să se prezinte, să fie una dintre cele mai atrăgătoare persoane.

Pentru că firul vieţii sale s-a desfăşurat pe drumul omului de omenie, i-a mai adus încă o recunoaştere de valoare în ochii celor care-l cunosc.  Dragostea neţărmurită pentru Basarabia sa natală şi oamenii ei pentru care nu de puţine ori a fost gata să sară în foc, i-au colorat viaţa şi i-au dat satisfacţia că a putut să-i ajute, chiar şi material, din prea plinul inimii sale. Ovidiu Creangă este model strălucit şi pentru fraţii săi basarabeni care i-au acordat multe diplome şi titluri onorifice, iar câteva şcoli, cămine culturale şi străzi îi poartă numele.

Şi ar mai fi de spus încă multe altele. Pentru că am avut şansa şi norocul să mă număr printre cei apropiaţi lui şi familiei lui, mi-a dat prilejul să-l admir pentru cum şi-a crescut copii şi nepoţii, pentru întreg devotamentul său faţă de familie, de prieteni şi de toţi cei care i-au stat aproape, dar şi de fiinţele necuvântătoare din preajma lui, în special câinii. Dacă prinde o muscă în casă, nu-l lasă inima s-o omoare, o dă afară, să trăiască şi ea, fiindcă şi ea este o făptură creată de Cel de Sus. M-a uns la suflet dragostea lui  pentru frumos şi pentru înalte valori morale. Aş mai adăuga şi un alt aspect şi anume acela că îi plac nu numai florile, ci şi buruienile, de unde i se trage un anume aspect, este uneori “buruienos la gură” cum obişnuieşte să se “scuze”  pentru  limbajul lui uneori cu picanterii. N-aş vrea să închei fără să amintesc de pasiunea lui pentru pescuit, adevărat izvor de povestiri, asemenea oricărui pescar care se respectă.

Respectul este şi cuvântul cu care închei aceste rânduri şi pe care îl adaug celuilalt cuvânt cel de inimă, dragostea, dar şi preţuirea, cuvinte care îi sunt adresate de toţi cei care îl cunosc şi de colaboratorii “Obsevatorului”.

SA NE TRAIESTI, dragul nostru Ovidiu Creanga!

LA MULŢI ANI! ŞI SĂ ŢI SE ÎMPLINEASCĂ DORINŢELE alături de cei dragi.

(Elena Buică – Buni, Toronto)

N.R. Ovidiu Creanga este colaborator la Curentul International din 2007.

Popularity: 3% [?]

AR FI ÎMPLINIT 70 DE ANI – ŞTEFAN IORDACHE, CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI

Autor: Mihaela Dordea

3 februarie2000. Suntem pe scenă, amândoi. Nu aud ce îmi spui din cauza aplauzelor. Este aniversarea ta. Împlineşti 59 de ani. Îţi văd ochii. O strălucire nepământeană izvorăşte din ei. Din ochii aceia, care îmi pătrund în suflet, în inimă. Privirea ta este, pur şi simplu, lumină. Înconjuri cu dragoste sala,  reflectoarele, plafonul, spectatorii şi iarăşi în sus, undeva dincolo de ceea se vede… poate la Dumnezeu? Priveşti de parcă vrei să te încarci cu toată această minune care este teatrul şi să o iei cu tine! Îţi simt starea, îţi simt momentul unic, ceva ce nu se poate descrie în cuvinte…Ameţesc….Şi mâinile tale, mâinile acelea, pe mâinile mele, ţinând buchetul cu trandafiri galbeni. Florile noastre. Aş vrea să cobor la locul meu, nu ne putem desprinde mâinile.

Pe atunci, un înger mă veghea şi mă lăsa să cred că mă voi transforma în petală şi prin mlădiţele de visuri care îmi mişunau pe la tâmple mă voi putea înălţa să simt măcar odată în viaţă, dulcele nectar al iubirii desăvârşite. Timpul se scursese peste mine ca printr-o clepsidră opacă lăsându-mă ca pe un ciob dintr-un glob de cristal în calea unei veşnicii incolore. Încep să vină şi alte flori.

Cobor în aplauzele care nu încetează încă multe, multe minute până ce, spectatorii ridicaţi în semn de preţuire, mulţimea aceasta de oameni care te adoră, pleacă cu greu din sală. Vin şi eu la cabină, mai târziu. Noaptea vorbim la telefon până în zori.

*

Îmi spuneai  deseori când vorbeam despre ceea ce se întâmplă cu tine pe scenă, că viaţa este cea care te-a împins spre teatru. Nu ştiai ce din tine, dar sigur viaţa şi îi erai recunoscător. Ştiai că ai talent. Erai conştient de valoarea ta, numai că tu voiai perfecţiune. Şi asta nu din vreo ambiţie oarecare. Nu! Aşa simţeai tu. Aşa erai tu. Ori tot, ori nimic. Asta cereai şi de la viaţă. Şi pentru că ceea ce căutai tu era greu de obţinut, ai descoperit că scena este locul în care sufletul tău nu poate fi îngrădit, nu poate fi ţinut în colivie, fie ea şi de aur, cum îmi spuneai… Şi tot ceea ce nu puteai să spui în alte condiţii, spuneai acolo, în luminile rampei. Acolo era viaţa ta! Acolo erai liber! Acolo erai tu! Când începea spectacolul, părea că cerul îşi deschidea porţile şi un alai de îngeri cobora să replanteze în lume, prin tine, atomul acela pe care îl folosise Dumnezeu drept materie primă pentru actul creaţiei. Treceai din viaţă în moarte şi din moarte în viaţă cu firescul cuiva care părea a fi trăit aceste experienţe de nenumărate ori, în timp ce sufletul tău era o şoaptă a tăcerii încremenită în mers. Cuvintele se deschideau apoi, ca mugurii, mângâindu-ţi tâmplele, dornice să se încredinţeze rostirii. Trecutul şi viitorul ieşeau din starea de timp, singura stare admisă fiind prezentul. Privirea ta purta în ea esenţialitatea fericirii, a durerii, a iubirii depline, şi părea că o trimiteai de cealaltă parte a universului, unde , oricând, viaţa se poate întoarce să o ia de la capăt. Ochii tăi vorbeau, mâinile vorbeau. Cântai, dansai, sufereai, erai ironic, provocator, înger şi demon, tandru, perfid, inocent sau îndrăgostit, crud, îngăduitor, rămânând însă, întotdeauna, un nobil prinţ, care nu putea fi ascuns în acele necontenite diviziuni de identitate. Pentru că acolo era un singur suflet, al tău şi din el dăruiai tuturor un strop din sudoarea de sânge de pe fruntea Mântuitorului răstignit, cu care făceai o atât de divină pereche.” (fragment din cartea „Rătăcind printre şoapte şi trandafiri galbeni”- partea a doua - DINCOLO DE TĂCERE)

Un alt început de februarie. După unsprezece ani. Sunt din nou în sala aceea, mica bijuterie cum îi spuneam atunci… E atâta linişte… Şi frig… Urc pe scenă şi calc cu grijă, ca într-un altar de mănăstire. Şi una câte una, luminile reflectoarelor par să se aprindă ca nişte aureole din loc în loc. Aprind o ţigară şi amintirile o iau razna. „Să mori… să dormi… ori poate să visezi…” Şi cântecul acela… Şi vocea ta… Şi aplauzele… Nu ştiu cum se măsoară timpul astăzi… pare să nu fi trecut decât o clipă… Pare să fie o veşnicie de când aici, pe scena asta…

Ai fost şi vei rămâne „CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI”

IN MEMORIAM ŞTEFAN IORDACHE 3 februarie 1941-14 septembrie 2008

Popularity: 4% [?]

MIRELA LUNGU – o maestră a rondelului și sonetului de expresie modernă

Posted by Stefan Strajer On February - 1 - 2011

MIRELA LUNGU

o maestră a rondelului și sonetului de expresie modernă

Selectie facuta de catre Sorin Olariu

 De te-aş sluji precum o sclavă-n pat

De te-aş sluji precum o sclavă-n pat

Şi te-aş slăvi-n cetăţi precum un rege,

Nu vei putea, stăpâne, înţelege

Că eşti vândut. Chiar eu te-am cumpărat!

Nu vreau minciuni, nici glorie, nici fast,

Cuvântul dat mi-e singura avere.

Să mă despart de adevăr nu-mi cere

Şi-n cuib străin ispita s-o adast.

Cu ochii blânzi vei oglindi uimirea

De-a contempla, sub gene lungi, o Evă,

Muşcând din măr şi îmbătat de sevă,

Tu vei gusta din plin dezamăgirea

Unui Adam. Fugit din paradis,

C-un pumn de-arginţi vei măsura un vis!

 

hai, linge-mi rănile şi ce mai e de lins!

(numai iubirea)

Hai, linge-mi rănile şi ce mai e de lins!

Pe umeri port iubirile marcate,

Mi-e trupul plin de silnice păcate

Şi-n părul meu cu stele verzi a nins…

Tu porţi la gât uimirile-n cravate,

Muşcând din mărul lui Adam – convins

Că eşti, monsieur, cel mai de treabă ins

Pe drumul spre infern unde-s pavate

Doar bunele intenţii. N-am pretins

Să-mi consemnezi, Dieu, certificate

Sau garanţii că vei respinge toate

Flou-Evele. Şi dacă te-au învins

E pentru că… numai iubirea poate

Să fure cardul visagold din jeans!

 

sunt un miraj

Sunt un miraj, încerci să mă pătrunzi

Cu verbe ascuţite şi feroce,

Dar în fantasme falice te-afunzi.

Ca un copil zbanghiu şi-n plus, precoce,

Ai vrea să scrii pe sânii mei rotunzi

Poveşti neîntâmplate. Eşti veloce,

Sunt un miraj, încerci să mă patrunzi

Cu verbe ascuţite şi feroce.

Tu porţi cătuşe, iar la glezne pfunzi,

Şi-n pantaloni te-nţeapă un mişcoce!

Cât ţi-ar placea pe glezna mea s-o tunzi,

(Îmi tot şopteşte la urechi o voce…)

Sunt un miraj, de vrei să îl patrunzi,

Citeşte-ntâi “Estetika” lu’ Croce!

Popularity: 5% [?]

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors