BĂLCESCU FLUTURÂND (1) POEME
4 min read
IISUS-BĂLCESCU
M-aş tot pierdea prin neguri şi lumine,
Căzând prin mine veşnic m-aş tot duce,
Eu răstignit pe Tine ca pe-o cruce,
Tu răstignit pe ţipătul din mine.
Te simt în mine ca melancolie,
Sfâşietoare, naltă, dureroasă,
Murmură dulce firea-mi de mătasă,
Un urlet sunt, înfipt în veşnicie!
N-afară şi-nlăuntrul lui răsfrânt,
Silabă sunt şi literă cu care,
Vorbeşti cu tine. Naltă întrebare,
Ecou însângerat al unui gând.
M-aş tot pierdea prin neguri şi lumine,
Căzând prin mine veşnic m-aş tot duce,
Tu răstignit pe mine ca pe-o cruce.
Eu răstignit pe ţipătul din Tine!
ERAM UN FEL DE AER LÂNGĂ MUNŢII CARPAŢI
Eram un fel de moarte eram un fel de-a fi
eram un fel de aer lângă munţii Carpaţi
un cer pustiu deasupra unor popoare albe
pe-al cărui fund de mare cântând mă aşteptaţi.
Şi băteau vânturi sfinte stranii din altă ţară
şi buzele mele prea fluturau în vânt
eu mă uimeam de toate eram un fel de mare
eram un fel de munte eram un fel de sfânt.
Şi-o ceaţă şi mai albă urca din faţa mea
ca într-un vis antic nu se mai vedeau munţi
eu te gândeam pe tine un foc aprins pe zări
ca să lumini lumea şi ca să nu mă uiţi!
PĂRINŢII
Părinţii pe fundul lumii
Culcaţi cu faţa în sus
Razele care pleacă din ochii lor
Rulează pe cer istoria neamului!
INERŢIE
Pornise vânătoarea
De două mii de ani
Şi rămâneau în urmă
Vârfuri de munţi pe cer
Şi se vedea pe dealuri
Cumplita lumii fiară
Şi se pierdea în zare
Şi-n ceţuri de apus
Caii-nfloreau albaştri
Trişti proiectaţi pe râpi
Ducând pe ei poporul
Arzând şi violet
Răsunau codrii roşii
De ţipete şi toamne
Şi-un corn se-auzea straniu
Din începutul lumii
Şi răsărea pustie
Ţipând înalt sub cer
Şi se-ndoiau demenţii
C-ar urmării ceva
Şi-n liniştea de sfere
Şi toamne de uraniu
Apărea însăşi fiara
Pe faţa vreunui lac
Şi iar porneau sălbatic
Popoarele pe cai
Târziu se mişca bolta
Înalt deasupra lor
Şi chiuiau prin codri
Chipurile prearoşii
Şi se topeau sub ele
Caii de-atâtea vremi
Şi trecea vânătoarea
Prin secoli de apus
Proiectată pe dealuri
Un dor al nimănui
Şi venea din adâncuri
Nesfârşit ca un plâns
Cornul cel melancolic
Aprinzând lumea-n slăvi
Cum se vedea un fulger
Arzând în veci pe zare
Şi se vedeau schelete
De cai lucind pe munţi
Şi iar apărea fiara
Fosforică şi sfântă
Şi se lumina marea
De-atâtea suferinţi
Şi se pierdea pe ţărmuri
Mistica vânătoare
Roşii nori de pulberi
Se ridicau din zări!
CE ŢARĂ, DOAMNE, ŞI CE NEAM TRIST !
Ce ţară, Doamne, ca un pahar.
Şi ca un strigăt. Şi ce neam trist!
Răstignit pe munţii Carpaţi ca un Christ,
Vieţuind pe pământ în zadar!
Două mii de ani de umilinţă adâncă.
Degeaba. Degeaba atâtea războaie,
S-ajungem un popor de buboaie,
Pline de ură ca o speluncă!
Degeaba Eminescu. Degeaba Ştefan.
Dacă ne mâncăm între noi ca nişte hiene,
Săraci că n-avem pe fund nici izmene.
Două mii de ani de istorie-n van!
Ce ţară, Doamne, ca un pahar.
Şi ca un strigăt. Şi ce neam trist.
Răstignit pe munţii Carpaţi ca un Christ.
Vieţuind pe pământ în zadar!
DE-AM FI AVUT ODATĂ MĂCAR ŞI NOI NOROC
De-am fi avut odată şi noi noroc, Cumplite
Măcar odată-n veacul atât de-ntunecat
Când munţii gem de apă de parc-ar fi adâncuri
Şi tu pluteşti pe-o ţară ca pe-o apă umflat.
De-atâta umezeală putrezeşte şi noaptea
Şi-ntunericul lumii musteşte grohăind
Şi se aude în lucruri ca-n nişte săli pustie
Cum sapă umezeală dinspre moarte venind
E-atâta umezeală în timp că suntem orbi
Şi se aude lumea cojindu-se ca zidul
Verde de atâta apă ni se arată destinul
Şi tu te vezi din ceruri cumplit de trist păzindu-l
De-am fi avut o dată şi noi noroc, Cumplite
Măcar odată-n veacuri să fi avut noroc
De nu ne dai puhoiul şi ne făceai mocirlă
Ne-ai fi vărsat pe creştet tot cerul tău de foc
Totul e-o gelatină un nămol ontologic
Nu se mai cunosc margini nici lucruri nici morminte
Ne amintim oceanul duhnind din Începuturi
Şi-ntrezărim prin timpuri mâlurile preasfinte.
PIEIRE
Şi se duc popoarele
Scăpărând apusurile
Şi-o apucă-n jos pe-o vale
Care urcă sus în cer!
CREDEAM
Credeam că viaţa îmi va fi frumoasă
Voiam în tinereţe să înving
Mi-e în istorie atât de frig
Când nimănui de mine azi nu-i pasă.
Voiam să fericesc mulţimi norod
Să duc istoria în zări departe
De-aceea învăţai atâta carte
Din toate astea azi nimic nu pot.
Ci mi se rupe sufletul de jale
Eu tot voi crede însă în putinţă
A lumii este azi a mea fiinţă
Aşa cum lacrimile-s ale tale!
Ştefan DUMITRESCU
Bucureşti
mai, 2013