Săracă-i ţara când îi mor poeţii

Săracă-i ţara când îi mor poeţii

Autor: Nicolae Dabija (1948-2021)

Atunci când am aflat că e grav bolnav, i-am spus lui Adrian Păunescu:

– După ce-mi murise tata, mă ataşasem sufleteşte de Grigore Vieru. După ce mi-a murit şi Vieru, mi-ai rămas tu. Te rog să nu mori!

Dar el nu m-a ascultat, dar el nu ne-a ascultat.

A plecat când aveam cea mai mare ne­voie de Adrian Păunescu.

Dar se vede că Cel de Sus avea şi mai mare nevoie de el.

A fost pentru generaţia noastră de poeţi basarabeni mai mult decât un părinte spiri­tual: ne-a fost un Prieten, un Mare Prieten.

De la Cenaclul Flacăra am învăţat Limba Română, cântecele neamului ro­mânesc, el ne-a ajutat să ne redescoperim Ţara şi să ne regăsim pe noi înşine.

În acei ani în fiecare zi de joi toată Ba­sarabia stătea lângă aparatele de radio ca să rostească împreună cu Adrian Păunescu:

„Trăiască, să trăiască/ Moldova, Ardealul/ şi Ţara Românească!”

Revoluţia noastră de renaştere naţiona­lă de la sfârşitul anilor ’80 s-a desfăşurat pe fundalul cântecelor preluate din reper­toriul Cenaclului Flacăra.

Cu ele ne-am culcat sub tancuri la 7 noiembrie 1989, cu ele, la 10 noiembrie 1989, am luat cu asalt sediul Ministerului de Interne, cu ele veneam la Marile Adu­nări Naţionale, ca să ne cerem dreptul nos­tru la limba română, la istorie, la adevăr, la identitate.

Scenele unde evoluase Cenaclul Fla­căra fusese aproape unicul loc din Româ­nia de până la 1989 unde se rostea numele Basarabiei: miile, zecile de mii de spec­tatori cântau Limba noastră de A. Matee­vici, ascultau banda magnetică cu cântece interpretate de Sofia Rotaru, îl aplaudau frenetic pe Tudor Gheorghe cu melodii pe versurile lui Grigore Vieru, îl ascultau cu sufletul la gură pe Adrian Păunescu reci­tând din Doina lui Eminescu:

De la Nistru pân’la Tisa/ Tot românul plânsu-mi-s-a/ Că nu mai poate străbate/ De-atâta străinătate…

El nu s-a temut să recunoască a se fi născut în „URSS”, în partea amputată a României, peste care se lăţise imperiul de la răsărit.

Adrian Păunescu a fost pentru noi o ne­sfârşită lecţie de curaj, de înţelepciune, de poezie, de frăţietate, de românism.

El n-a uitat de locul naşterii sale.

Basarabia era sfântă pentru el.

Şi Basarabia l-a iubit mult.

Era atât de al nostru. Ne-a susţinut. Ne-a încurajat. A fost în România purtăto­rul nostru de cuvânt.

A depus eforturi deosebite ca să apro­pie cele două maluri de Prut.

Dacă ar fi depins de el ca graniţa ruşi­noasă trasă prin mijlocul limbii române să dispară, n-ar fi ezitat să-şi dea viaţa pentru asta.

În 1992 s-a aflat în tranşeele din Trans­nistria, unde s-a dus să încurajeze ostaşii şi voluntarii cu versurile şi cântecele sale.

Încă în volumul Manifest pentru să­nătatea pământului, editat în 1980, atunci când ceilalţi scriitori români tăceau cura­jos, A. Păunescu a vorbit despre drama Ba­sarabiei înstrăinate:

Măi, soldat de grăniceri/ De dincolo de hotar,/ Aş veni la piept să-ţi sar,/ Că noi, frate, suntem veri./ Nu te-ntreb de bunul unchi,/ Dar te rog, cu acelaşi glas,/ Să-i întrebi de ce mi-au tras/ Graniţa peste genunchi…

Marele poet Adrian Păunescu n-a mu­rit.

El nu poate să moară.

Cum să moară Rugă pentru părinţi, Doamne, ocroteşte-i pe români, Eu sunt bolnav de Dumneavoastră ţară… şi alte atâtea poeme geniale, devenite bun naţio­nal al românilor de pretutindeni.

A murit doar omul Adrian Păunescu.

De astăzi încolo poemele sale vor păs­tra numele lui şi i-l vor duce mai departe peste veacuri.

Ajuns în ceruri, el s-a întâlnit cu marele lui prieten Grigore Vieru, ca de acum îna­inte împreună să se roage pentru Basarabia lor şi a noastră, pentru ca Cel de Sus să-i facă dreptate şi ei.

Se înconjoară Domnul de poeţi,/ cu rime vii se-mpodobeşte Cerul/ şi-n marginea Grădinii cu blândeţi/ dă mâna Păunescu cu Vieru./ Iar celor care plâng îndurerat/ Domnul le spune, parcă strofe-ar scrie:/ „Vi l-am luat de-atât că aţi uitat/ să vă mai bucuraţi de Poezie”./ Dar va afla şi ziua cea de mâine/ un adevăr din anii cei asceţi:/ săracă-i lumea care n-are pâine,/ dar mai săracă-i cea fără Poeţi./ Sunt împreună cei flămânzi de Adevăr,/ se bucură în cântec şi-n cuvânt:/ unit e Neamul Românesc în cer/ chiar dacă răzleţit e pe pământ./ Cad peste Bellu preafrumoase toamne/ şi-ai noştri morţi s-au răzgândit să-nvie./ Ne-ai dat în Ţară atâta Poezie, Doamne,/ mai dă-ne şi poeţi care s-o scrie./ Şi-o rugă, Doamne, sorţile ne-nseamnă/ acum, când se usucă-n lan scaieţii:/ vino chiar Tu să cânţi această toamnă,/ dacă ne iei acolo sus Poeţii… (Discurs rostit la înmormântarea poetului Adrian Păunescu, 7 noiembrie 2010, Cimitirul Bellu)

Foto. Nicolae Dabija