Ipoteze privind războiul din Ucraina

Ipoteze privind războiul din Ucraina

Autor: Alexandru Lăzescu

Războiul din Ucraina nu este unul dintre Rusia și Ucraina, nici între Rusia și NATO, ci o confruntare globală în care Moscova se bucură de susținerea totală a Chinei.

Gheorghi Arbatov, una dintre cele mai proeminente figuri publice sovietice din perioada Gorbaciov, este autorul unui celebru avertisment adresat Occidentului, ignorat atunci, la sfârșitul Războiului Rece, dar care se dovedește extrem de valid, astăzi, la trei decenii și jumătate distanță: „V-am făcut un mare deserviciu, v-am lăsat fără un adversar”. O anomalie care s-a dovedit a fi una de scurtă durată. Pe fondul aroganței și al miopiei geopolitice a Occidentului care și-a externalizat cea mai mare parte a producției industriale, a cultivat agresiv politici nerealiste bazate pe energie regenerabilă, ceea ce a dus nu doar la creșterea substanțială a prețului energiei, ci și la o dependență periculoasă de resurse de metale rare controlate în proporție considerabilă de Beijing, și și-a neglijat, mai ales europenii, preocuparea pentru securitate, s-a consolidat un redutabil front antioccidental, în jurul Chinei și Rusiei. Un front care contestă deschis, agresiv, ordinea internațională consolidată după terminarea Războiului Rece, care părea multora a fi una eternă.

Deși evoluțiile pe această linie sunt de mai lungă durată, punctul de inflexiune în care acest demers a fost declarat explicit și a fost accelerat substanțial a fost invazia în Ucraina din februarie 2022. E suficient să facem trimitere la declarația comună din 2022 de la Kremlin, în care, umăr la umăr, Vladimir Putin și Xi Jinping au spus că „vor fi schimbări în lume cum nu s-au mai văzut în ultima sută de ani”. Din acest punct de vedere, se poate face o paralelă cu Războiul din Coreea, care i-a făcut pe mulți să vadă noua realitate geopolitică dominată de primul Război Rece, cu toate că Churchill vorbise cu câțiva ani înainte de noua „cortină de fier”. De aceea, războiul din Ucraina nu trebuie privit ca unul dintre Rusia și Ucraina, nici măcar ca unul dintre Rusia și NATO, ci ca o confruntare globală în care Moscova se bucură de susținerea totală a Chinei, pe lângă cele la fel de explicite ale Coreei de Nord și Iranului sau, mai discretă, a Indiei și a altor țări din așa-numitul Sud Global. Ceea ce face ca instrumentele și premisele cu care se operează adesea inerțial în spațiul public, când sunt analizate relațiile internaționale și dinamica geopolitică, să fie complet inadecvate. După cum la fel de ruptă de realitate este și speranța, încă prezentă, a prezervării unei ordini internaționale care nu mai există decât pe hârtie.

Poziționările majoritare din mass-media, think tank-uri, din zona intelectualilor publici merg încă preponderent pe linia morală, a respectării legislației internaționale, prin prisma căreia o agresiune brutală precum cea din Ucraina este inacceptabilă. Școala realistă în materie de relații internaționale, numele cel mai cunoscut fiind cel al lui John Mearsheimer, pleacă de la o premisă diferită. Pune în prim plan rolul decisiv jucat de dinamica relațiilor de putere, militară, economică, diplomatică, prin prisma cărora analizează conflictul din Ucraina. În particular consideră, dacă nu legitimă, cel puțin de înțeles pretenția Rusiei de a-și delimita o sferă de influență în Europa, care să cuprindă cu siguranță Ucraina și, posibil, alte state din fosta Europă de Est și face Occidentul responsabil pentru conflict din cauza extinderii NATO în Est.

Până la urmă, tranșarea dezbaterii pe tema responsabilităților reciproce este puțin relevantă. Ce e important în acest moment este să privim în mod realist conflictul, miza geopolitică a acestuia, situația de pe teren, pentru a putea fixa obiective realiste și linii roșii, în funcție de resurse (militare, financiare, tehnologice, umane), de riscuri, de capacitatea de reziliență a Occidentului, în contextul noii lumi multipolare.

Într-un interviu pentru Kyiv Independent, istoricul Niall Ferguson se întreba cum se va termina războiul din Ucraina. Cu un deznodământ de tip Coreea, cu o linie de demarcație care să separe o cincime din țară rămasă în sfera de influență a Rusiei de restul acesteia, o Ucraină independentă, securizată, ancorată în sfera occidentală, sau cu unul de tip Vietnam, în care, pe fondul erodării masive a sprijinului din partea opiniei publice pentru susținerea Kievului, Moscova va ajunge la un moment dat să preia controlul asupra întregului teritoriu?

Nu încape nicio îndoială care este scenariul agreat la Kremlin, chiar dacă sunt încă destui convinși că, în fapt, rușii s-ar putea mulțumi doar cu păstrarea sub administrarea lor a părții de est a țării, pe care o controlau oricum în mare parte și înainte de invazie, cu excepția unei situații interne atât de critice în care nu ar avea de ales, variantă care pare astăzi puțin probabilă. Acest mesaj este, de altfel, transmis constant pe toate canalele. Ori de câte ori se discută despre un acord de încetare a războiului, un armistițiu, Rusia, Vladimir Putin personal au grijă să precizeze că acest lucru e posibil doar în condițiile în care sunt rezolvate „cauzele fundamentale” ale conflictului. Ce înțelege prin asta Kremlinul? Răspunsul îl găsim în documentele trimise americanilor în decembrie 2021, cu două luni înaintea invaziei, în care se cerea retragerea NATO pe aliniamentele dinaintea anului 1997. Foarte probabil o solicitare maximală, dar cu siguranță pentru Vladimir Putin formula minimală era cel puțin o Ucraină în întregime în sfera sa de influență, dacă nu chiar și mai mult decât asta, un coridor spre Balcani, prin România și Bulgaria. Niall Ferguson crede că Ucraina poate continua să reziste pe front, cu sprijin occidental, în condițiile unui război de lungă durată, dar singura soluție pentru a se ajunge la încetarea acestuia ar fi ca Statele Unite și europenii să aplice sancțiuni mult mai dure Moscovei. În discursul de la ONU, Donald Trump a criticat India și China care, prin importurile masive de petrol și gaz lichefiat, susțin economic Rusia.

Dar Trump i-a criticat și pe europeni, care importă și ei petrol și gaze lichefiate rusești pe diferite filiere, prin Turcia, India, prin țări din Asia Centrală. „Este o adevărată nebunie să sprijini războiul Ucrainei împotriva Moscovei, în timp ce prin aceste importuri o ajuți economic să continue conflictul”.

Realitatea este că e aproape imposibil, în ciuda retoricii, să impui sancțiuni ample Rusiei, în condițiile în care aceasta e sprijinită mai mult sau mai puțin explicit de numeroase țări din afara spațiului occidental, nu doar de China, de la India și Africa de Sud la Brazilia. De fapt, nu sunt, în realitate, blocate nici exporturile sau importurile europene de altă natură către și dinspre Rusia, în teorie aflate sub un regim de sancțiuni, doar că acestea nu se mai fac direct, ci pe diferite trasee, de exemplu prin Turcia sau țări din Asia Centrală.

Însă în acest context întrebarea de fond este dacă sunt posibile sancțiuni atât de severe, încât să-l determine pe Putin să decidă să ajungă la un acord de încetare a focului. Wolfgang Munchau crede că este extrem de naiv să crezi asta, într-un articol din UnHerd în care critică sever faptul că Rusia a fost subestimată, și avertizează asupra pericolului reprezentat de posibilitatea extinderii războiului pe continent.

Munchau face o analiză interesantă a raportului de resurse de care dispune fiecare parte, plecând nu de la comparația pe bază de PIB în termeni nominali (retorica tipică spunând ceva de genul: economia Rusiei este comparabilă cu cea a Spaniei sau a Italiei), ci aceea pe bază de putere de cumpărare (PPP). Și introduce în ecuație nu doar economia Rusiei, despre care afirmă că în această cheie este mult mai competitivă decât se apreciază, depășind-o pe cea a Germaniei (ceea ce spune în esență Wolfgang Munchau este că „rușii pot produce cu aceiași bani mult mai multe tancuri decât noi”), ci și în ansamblu, cea a blocului format din Rusia, China, Coreea de Nord, Iran. Sigur, în principal este vorba de economia Chinei, care, măsurată în termeni de putere de cumpărare, depășește semnificativ PIB-ul Statelor Unite. Premisa de la care pleacă analiza fiind aceea că suntem, de fapt, în situația în care, din perspectiva resurselor și a forței economice, blocul prorus ar fi egal, dacă nu chiar superior, celui occidental.

În același context, în afară de observația generală că nu PIB-urile câștigă războaiele, alte elemente sunt importante, determinarea părților aflate în conflict, capacitatea acestora de a rămâne implicate pe termen lung, chiar în condițiile în care sprijinul la nivelul populației se erodează semnificativ. Iar aici Rusia și China, care sunt regimuri autocratice, au un avantaj real în raport cu reziliența Occidentului.

În acest punct ajungem la o întrebare formulată de Niall Ferguson: care ipoteză este mai probabilă, aceea ca Rusia să fie abandonată de China sau ca Statele Unite, și chiar Europa, să abandoneze Ucraina? Răspunsul pare previzibil, iar Niall Ferguson dă exemplul Războiului din Vietnam, în care, după ce s-a ajuns la un acord de pace, Vietnamul de Sud a intrat în colaps după ofensiva militară a Nordului. Problema Occidentului este că, prin natura regimului politic, aceste țări sunt mult mai vulnerabile decât adversarii lor la presiunile opiniei publice.

Trebuie spus că este totuși discutabil dacă exemplul Vietnamului e potrivit în cazul Ucrainei. Din cel puțin trei motive: 1. Vietnamul de Sud s-a bazat aproape exclusiv nu pe forțele proprii, ci pe armata americană, iar atunci când aceasta s-a retras a rămas complet debusolat; 2. Regimul de la Saigon era acuzat de corupție și nu dispunea de un sprijin popular semnificativ, ceea ce nu e cazul Ucrainei, deși și aici există destulă corupție, iar presiunea publică pentru un acord de încetare a focului a crescut semnificativ; 3. Europenii au totuși un interes direct să sprijine în continuare Kievul, din rațiuni de securitate, deși nu putem exclude ipoteza că, dacă America se extrage explicit din conflict, vor fi nevoiți să ajungă la un acord defavorabil cu Moscova, cedând poate mai mult decât Ucraina.

Foto.Alexandru Lăzescu