Metafora timpului în creuzetul vremii

Metafora timpului în creuzetul vremii

Autor: prof.univ.dr. Anca Sîrghie

Manifestă în eseul critic, prin care s-a făcut cunoscută în peisajul contemporaneității clujene, mai ales, scriitoarea Antonia Bodea a debutat în fapt prin poezie, cu volumul Bunavestire, apărut la Editura Eurograph în anul 2007. Așa cum am remarcat în comentariul făcut atunci, titlul acelui volum exclamă bucuria reveriei, a uimirii în fața misterului relevat al existenței, temă lirică pivotantă în ciclurile care au urmat. Antonia Bodea trăiește clipa magică, identificată în poemul Străluminare, cu care se deschide volumul Dinspre Nadir spre Zenit, Editura Limes, 2022: „…mă-ndemn/ Dar în zadar!/ Agnostică./ Gnostică?/ Gnomică!…/ Și, de-odată,/ Străluminată/ Ca pe-un ecran, o pată,/ apare toată/ într-un Semn!” .

Volum de autor, menit să sintetizeze esențele viziunii autoarei, Dinspre Nadir spre Zenit se structurează în două părți, ce au particularități semnificative.
Prima parte este intitulată explicit Poeme din volumul Bunavestire,  iar partea a doua cuprinde poeme ale propriu-zisului volum Dinspre Nadir spre Zenit, de unde și titlul volumului de față. În esență,  regăsim aici,  surprinse discret, vârstele creației poetice a autoarei. Descoperim în noul volum o veritabilă identificare a momentelor senzației spre emoția sublimată metaforic, momente prin care autoarea își definește „pașii”,  prin titluri sugestive ce fixează revelații de-a lungul experienței de viață. Se reconstituie astfel drumul de la momentul haric al copilăriei, aureolată de nimbul visării, spre adolescența, cu emoția iubirii primordiale, fixat în poemul Adam și Eva. Pătrundem astfel mai adânc în istoria cunoașterii poetice, precum în poemul Armonie, spre a cuceri Cheița boltei a ceea ce dezvăluie lumina: „Cheița boltei îndeamnă spre lumină/ Răsucită de-o îmbălsămată mână/ Așază‑n broască aura credinței/ Alungă scrâșnetul – dușman – al neputinței!”

Mereu sub semnele întrebării, poeta caută identități în scurgerea timpului care să o înscrie în ciclurile existențiale intuite în timpul revolut, precum în poemul „Identitate”: „Cine eram…?/ Că cine sunt s-a hotărât/ …/ Un spațiu decretat principiu/ dușmănos/ În coasta vremii își face adăpost”.

Este sigur că travaliul nașterii întru Metaforă cunoaște eforturi spre sublimare, rătăcind uneori prin „Vârste”, prin mărunțișul zgrunțuros al zilei, în zbateri între ticăloșie și speranță, prin timpul barbar spre aureola căutării: „Ești încăpățânat precum copilăria/ Ești temerar ca și maturitatea/ Ești înțelept/ și pricepi/ Că nu poți să iei adevărul în piept” (Vârste ), sau precum în Aforisme: „Te zbați între ticăloșie și speranță/ Și uiți că zămislit cu har,/ Sub biciuirea timpului barbar/ Elanul căutării prinde viață”. Tot astfel „neliniști genuine” jefuiesc inocența vârstei: „Rătăcesc bolnav prin zădărnicie/ Leacul lingorii nimeni nu-l știe” (Cu însemnele originare).

Pe de altă parte, identificarea „stelei zodiacale” (Identitate) se împotmolește în bătălia pentru înstăpânirea verbului poetic născut din strigătul primordial (Limbaj).

Trecând prin vârste, poeta are revelația intrării în Istorie, pulbere cosmică în zimții Timpului sub pașii vremii. Rătăcitor prin zodii, prins în ritmul „veșnicei pulsații”,  unica șansă a omului rămâne seva verbului primar, prin care – nemuritor – Timpul mitic, sacru, rostitor și timpul poetic – îi aparțin. Uneori, obsesia căutării găsește răgaz în trăirea farmecului naturii, precum un balsam pe rana gândului, precum în poemele Refugiu sau Altar: „Clipe de irizări în alb și vioriu/ Țes arabescuri în palmele vremii/ Drapate în fald de verde-azuriu/ Își numără din stei, prin stânci, milenii”. O senzație a „pogorârii” veșniciei în reflexele clipei, „Ca o împărtășanie spre izbăvire” aduce infinitul aproape, făcându-l accesibil: „Se-ncheagă tonuri calme în tării/ Acordurile muzicii de sfere/ Îngemănează psaltic bucurii/ Cu visurile traversând prin ere” (Altar). Oricum, dramatismul căutării îmbracă mereu veșminte în culori luminoase, hrănind speranța și chiar încrederea în împlinirea destinului uman, de „ființă gânditoare”, precum se descifrează în poemul Esențe: „Scrâșnetul pietrei cioplite/ Durerea facerii consfințite/ Seva verbului primar/ Curcubeul purtător de har/ Sonuri înșurubate-n Eter/ Toate, pentru tine le cer/ Înaltului, nepătrunsului Cer”.

Făptură firavă, omului îi este hărăzită victoria asupra Timpului, îmblânzit în zodii, fixat în rostiri: „Înscriși în ritmul veșnicei pulsații/ Azvârle în Istorie prezentul/ Își decodează din Eter senzații/ Colonizând noetic universul” (Geneză). Esențializat în Cuvânt, înnobilat prin substanțialitatea creatoare a acestuia, Omul are șansa înveșnicirii prin – Cuvântul – singura valoare neperisabilă a ființei umane (apud Cassian Maria Spiridon). Astfel, prin efortul descifrării vremii din rune, Omul se identifică prin Timp: „Binecuvântat prin timp/ Caută-i Cuvântului nimb/ Dăruiește-l cu înțeles/ Decodifică-i rostul în vers” (Esențe). Optimistă în fond, viziunea poetică exploatează valențe cosmice precum Timp, Culoare, Geometrii, Șoapte, Adieri, Luciri, Murmur, de unde i se zămislește Cerului ofrandă.

Neliniștile poetei par să caute răspunsuri în fețele cotidianului prin înțeleapta împăcare cu vremelnicia, a cărei stavilă poate deveni „făptuirea în timp și spațiu” înscrisă cosmicității. Astfel poemele cuprinse în partea a II-a a volumului, grupate în cicluri precum Meditații, Despre țară și Diverse. Ele construiesc un tablou vast, diversificat, încercând să surprindă subtil problematica existențială, condiționată și integrată naturii, istoriei, spiritualității, cosmicității în ansamblu. În poezii precum Hieroglife, De-a viața, Istorie și mit, Himeră, Poemul cunoașterii sau 3 D, Antonia Bodea evocă experiențe în care cotidianul și firescul țes pânza infinității. La modul simbolic, în poemul Hieroglife se asociază dimensiunea constructivă și în același ritm, distructivă a Timpului istoric, viziunii omului înverșunat în încleștarea cu Destinul,  spre a se identifica în urnele propriei măreții și zădărnicii: „Hieroglifa nemuririi/ Stârnea voinței vrednicia/ În barba timpului trăirii/ Viclean râdea zădărnicia” (Hieroglife). Adesea încercările cotidianului au deviat visul împlinirii spre imediat, deschizând perspectiva unui univers străin cenușiu, constrictiv, prin cenușiul vis încrâncenat: „Ici-colo, oaze-n verde-azuriu/ Ca un respiro-n marșu-ncinerării/ Condamnă universul cenușiu/ Cu cer de piatră chipului frustrării” (Cetatea).

Omul, ca măsură a lucrurilor, își dăltuiește chipul în stâncă, pecetluindu-și înțelepciunea, smulgând liniștea genunii. Astfel se întâmplă în poemul Sfinxul, unde el devine sibilă măsurând clipa: „Măreață profilare peste creste/ Firesc în linia-i spectaculară: Omul măsura lucrurilor este – Șoptește sfânt în pacea vesperală”  (Sfinxul). Ființă duală, el se înverșunează în încleștarea intitulată De-a viața: „Cu picioarele pe pământ/ Cu capul în nori/ Port ecoul unui cânt/ Simt cum zările mă dor” (Pomul cunoașterii). Adevărat „axis mundi”, el tinde să ia Cerul în stăpânire: „Sunt axis mundi și vă poftesc/ La ospățul din pomul ceresc”,  dar „Șarpele dorințelor mi-a încolăcit trupul lunecos/ Eu mă proptesc în sus/ El mă trage în jos” (Pomul cunoașterii).

Misterul fiorului cosmic se resimte în matricea Firii, impregnată de nevoia unui vis al nemuririi: „Descifrez în toate prezența divină/ Partea lor sacrală/ Partea mea de cer/ E ce ne unește, tainicul mister!/ Plămădit din taină, în matricea Firii/ Tot ce ne salvează: Visul nemuririi” (Mister).

În clipă, în gesturi, în susur, în grația ploii, în somnul sfios al lunii, în răsărit de soare, în al razelor vii curcubee, poeta își statuează adorația naturii, așa ca în poemul Închinare: „Sfios pleacă chipul,  înclină genunchiul spre glie/ Statuie cu brațe-nălțate în zări prăznuite”. În acorduri, prin sonuri, descoperim o aceeași vibrație, ce se desăvârșește în cântecul viorii, când Antonia Bodea evocă absolutul peste vremelnica suferință, precum în poemul Vioara și în  Perdono, perdono… perdono (Caterina Casselli): „Povestea smulsă depărtării/ Înfiorat șoptește clipei/ Despre neliniștea chemării/ Vremelniciei ori risipei” (Vioară ). Smuls din milenare peșteri ale Istoriei, mușcând țărâna, visul zborului spre firmamentul luminii, niciodată atins, străluminează cifrul încercării. Zeități invocate, zidite în genunea propriei istorii,  de la Cultură (Atena) și Iubire (Afrodita), la Măreție (Zeus) etc., toate sunt  închipuiri ale propriului destin măreț. Ea așteaptă, magnifică, înalta clipei făptuire în veșnicie (Mitologică).

În alte poeme, Antonia Bodea măsoară dimensiunea desăvârșirii prin evocarea siluetelor sculpturale ale unor cetăți, născute parcă din solul țării, înfruntând secole drept probă a nemăsuratei forțe de creativitate umană: Medievală (despre cetatea Hunedoara), Mărire Ție, Soare (Cetatea Devei) etc. Alături, se conturează profiluri spirituale înscrise în Eternitate, față de care poeta își exprimă admirația proiectându-le pe fundalul tărâmului de basm al țării, drept o încununare providențială, precum M. Eminescu, simbol al spiritului românesc etc.

Suflul aceleiași spiritualități e regăsit în respirația Gliei, poeta imaginând însemnele reliefului impregnate de geniul cugetării într-o firească simbioză, prin respirația cosmicității, precum în inspirata însuflețire a plaiului românesc. Astfel, poemele Pădurea-Gând și Oceanul-Gând, într-o relație metatetică pecetluiește proteic uriașa zestre a Omului, minunata făptură cosmică. O calmă și profundă confesiune se înserează în poemul România – Sculptură în Cuvânt,  unde Cerul se oglindește în fiecare clipă, în orice respirare. Poeta identifică spațiul mirific, dăruit prin Forța Destinului neamului românesc, înzestrat cu harul Poeziei, harul Cuvântului: „Românul s-a născut poet”.

În ansamblu, volumul Dinspre Nadir spre Zenit așază inspirația poetică sub semnele cosmicității barbiene, amintind de acel Joc Secund – oglindă sufletească a mirajului cosmic. O asemenea apropiere ideatică nu impietează cu nimic originalitatea imaginilor din poeziile purtând semnătura Antoniei Bodea, o creatoare prolifică, afirmată atât în registru liric, cât și ca autorizat critic literar. Iată o dualitate creatoare, ce dovedește că ambele registre o reprezintă, ele îmbogățindu-se reciproc.

Foto. Anca Sîrghie