June 14, 2024

Curentul International

Curentul International Magazine

Pohta-n cui și alte pohte (6) – Regina broaștelor

7 min read

Pohta-n cui și alte pohte (6) – Regina broaștelor

Autor: Florica Bud

 

Porcăritul vine de la porcar, iar porcarul este cel ce îngrijește turma de porci. E greu de crezut, dar în copilăria mea satul avea porcar, care strângea toți porcii de la casele șulmedenilor (ulmenenilor) și îi ducea la Someș. Grea meserie a fost. Una este să mâi mărhăile la păscut la Tănei și alta este să dihănești o turmă de porci pe ulițele satului. În mijlocul verii și nepăsându-i de înțelegerea nescrisă cu sătenii, porcarul nostru și-a dat demisia, cum am spune, dacă pociongul ăsta s-ar întâmpla în zilele noastre. Ce tristețe pe bieții gospodari. Purtătorii de șoric erau greu de scos din odor. Dar odată urniți în uliță și apoi plecați, cu voia Domnului, gospodarului îi revenea sufletul la loc, rămânând să trăbăluiască în liniște. Pe când, rămas în bătătură, porcul becisnic grohăia toată ziua. Rămași fără porcar sătenii, obișnuiți fără godaci în timpul zilei, au ajuns repede la limita răbdării încă în prima zi de rebeliune porcină. Deveniți foarte vocali și flămânzi porcii săpau cu râturile șanturi mari în pământ sau rodeau podelele din cotețe. Oamenii au ținut sfat și ideea a curs parcă adusă de Someș. Să meargă copthii cu porcii la pășune. Nu a fost greu de priceput că era vorova despre noi tupari și despre vacanța noastră de vară, care ar fi trebuit să fie o vacanță a jocurilor.

converted PNM file

Dar cui să-i pese de oftatul colectiv pruncesc. Maturi au zis, copthii au făcut. Pe vremea acea prima perceptul sănătos: „Părinții au făcut copii și nu viceversa”, sensul fiind, părinții trebuie să educe copiii nu copiii pe părinți. Până la urmă, câine câinește, ne-am dat greața. Am pornit, făcând o hărmălaie pe uliță, porci, prunci, părinți și jdhiciuri pocninde. Nu toți știam cum să facem ca jdhiciul să pocnească. Era o artă și nu toți ne-am născut artiști. Ne urneam cu greu spre pășune, înfășurați într-un nor de colb, ținta fiind pășunea porcilor care se situa chiar pe malul Someșului. Locul se cheamă „La Pomnițari”. Pomnițarul este dudul. Spunem pomnițe și la dude și la frăguțe.  Pomnițarii erau și prin sat cu fructe albe, roz sau negre. Aveam și noi unul la mejda cu mătușa Marișca. Făcea dude negre. În timp, neamurile noastre l-au tăiat. Era considerat pomul săracului, pe lângă neajunsul că făcea mizerie. Țăranii au fost mai pințoși ca bucureștenii. Am fost uimită să văd pomnițari în București. Sunt duzi în curtea din spatele Casei Monteoru, fostul sediu al Uniunii Scriitorilor. În vremurile bune țineau umbră celor care poposeau pe terasa de vară. Îmi aduc aminte că într-o vară au fost o mulțime de viermi ce coborau pe umbrelele și de acolo pe mese și pe cei prinși în discuții aprige.

A fost o adevărată invazie viermială. Am fost uimită. Să se fi apucat scriitorimea română de creșterea viermilor de mătase? Mă îndoiesc, deși este o ocupație bănoasă. De altfel singură corelație duzi-viermi știută era laboratorul nostru școlar în care creșteam viermi de mătase, ce se hrăneau cu frunze de duzi, aduse de noi. Ca să vezi ce au în comun Calea Victoriei și Ulmeni-ul, niște pomnițari rămași eroic în picioare. Duzii de la Someș sunt toți în picioare, am fost să-i văd anul trecut. Sunt acolo dar nu te poți apropia de ei din cauza bălăriilor, întregul țărmure din partea Ulmeni-ului este un imens câmp bălărian. Civilizația a pierdut bătălia cu buruienile. Niciunde nu mai este un loc de acces la oglinda apei.

Desigur dacă ne-ar trece prin minte să refacem traseul porcin ar trebui să ne oprim pe Horgoș. Nicio șansă nu am mai avea să-i ducem la spălat în râu. Ceea ce a fost un peisaj îmbietor s-a transfomat într- unul sinistru, nu mi-aș fi dorit să văd așa ceva. Probabil că așa arătau malurile Someșului la facerea lumii. Au contribuit la acest peisaj, balastierele. S-a săpat peste tot. Sătenii au un râu care cândva le-a fost de folos. În apele lui făceau baie, spălau animale, haine, puneau cânepa la topit. Acum este bonțălit ca un porc de Crăciun, văduvit de bogății și aruncat ca un ciorap găurit. Nu pot să cred că oamenii pot să fie atât de inconștienți. Nici nu visează vreun purcel din ziua de azi, la nebuniile pe care le făceau porcii de altădată. După ce mâncau dude pe săturate și mai furau câte un fir de iarbă coboram la apă unde ei se tolăneau în nămolul răcoros. Noi copii intrăm în vad să ne răcorim. Cel  mai trist este că niște oamenii în Anul Domnului 2018 nu își permit să porcească ceea ce și-au permis niște porcușori prin deceniul șase-sapte a secolului trecut. „Curat lucrarea necuratului!” Ar putea exclama Caragiale.

De oraşul Ulmeni, în afară de Tohat, Chelinţa şi Ţicău, mai aparţin satele: Mânău, Arduzel, Someş-Uileac şi Vicea. Urmare a coabitării mai multor etnii, vocabularul este destul de amestecat, eludând deseori normele limbii literare. După atâţia ani de când sunt plecată din casa părintească îmi este drag să mă întorc acasă. Mă exprim în voie folosind regionalismele şi expresiile populare. Chiar dacă mai trântesc câte un cuvânt neaoş, nu mă simt un monstru… lingvistic. Mă văd şi acum copilul de altă dată, jucăuş şi plin de viaţă. Nu este de mirare că am fost desemnată – de către tovarăşii mei de ghiduşii, conectaţi la norul de umor ce pluteşte şi acum asupra localităţii – regină, respectiv Regina Broaştelor. O fi mult, o fi puţin, doar cei cu sceptru pot să cântărească acest lucru!

Regatul broaştelor mi-a fost atribuit din motive… tricotate, mai bine-zis din cauza modelului celei mai nostime căciuliţe pe care mintea unei mătuşi, mătuşa Anica, putea să îl creeze. Mi-am pierdut regatul abia când am plecat la liceu, în Baia Mare, şi când am fost nevoită să renunţ la starea mea de bine, cea de spiriduş veşnic pus pe şotii.  Până la acea vârstă am avut şansa să cresc, alături de ai mei, în casa bunicii paterne, Valeria, pentru care eu şi sora mea, Valeria Ana am fost raţiunea de a trăi. Din fericire, am venit pe lume într-un nimb luminos şi vesel, neluând în seamă nemulţumirea părinţilor. În locul băiatului mult dorit primeau plocon pe cel de al doilea copil, tot o fetiţă. Din această cauză mă simt vinovată până în ziua de azi şi mă străduiesc să compensez. Dar cum Doamne-Doamne nu m-a întrebat ce vreau să fiu, nu am avut de ales şi… sunt ceea ce a voit El. Este greu să convingi oamenii care îşi doresc băieţi la casa lor sau în Casa Ţării de fapul că şi genul feminin este trimis de Domnul.

În timpul vacanţelor nu aveam voie să citim romane, ca doamnele leneşe. Era tot timpul ceva de făcut, mai ales vara. Să merem (mergem) cu vacile pe câmp, să strângem poame (fructe), să merem cu pere de vândut în gară ori să păzim cânepa de vrăbii. Când am mai crescut trebuia să mergem la săpat mălaiul (porumbul) ori picioicile (cartofii), la pledhit (smuls) buruienile din grâu cu oticul, la cules de in. Dar cel mai frumos era la strânsul fânului. Drept premiu la întoarcerea acasă mă cocoţam pe carul cu fân încărcat inginereşte. Acasă bunica ne aştepta desigur, cu bunătăţi.

Una dintre ele era tocana (mămăliga) din fărină de pârgă (făină) cu bucăţi de mălai în lapte. Mălaiul este pâinea din făina de mălai (porumb), care se frământă fie cu apă, de post, fie cu lapte şi mniere (zahăr), de dulce. Fărina de pârgă se măcina din porumbul roşu, prăjit în cuptorul de pthită. Din păcate, soiul de porumb roşu, atât de gustos, cultivat pe atunci, este pe cale de dispariţie. Acum a venit la modă porumbul hibrid, care este mai mult pentru marhă (vaci), decât pentru hrana oamenilor. Dar pentru noi e bine bugăt!

Tocana aceasta numită şi îngroşală se fierbea în lapte, nu foarte mult, cât să se închege. Eu şi sora mea Valeria, pe care eu o strigam Ita din motive economice, tăiam sub formă de cubuleţe mai multe scrijele de mălai (felii de pâine din mălai) şi le prăjeam pe lespede (tigaie) în oloi (ulei) de casă din floare (floarea soarelui). Bunica sau mamica adăugau cubuleţele în mămăliga fierbinte. Se punea în blid (farfurie) un linguroi (polonic) din acest fel de tocană care se îneca fie în groşthior (smântână), fie în lapte cald, muls atunci de la Mândraia. Pentru cei care preferau groştiorul laptelui, îngroşala se presăra cu brânză de vaci. Este un fel de mâncare uşor de preparat, dar cu gust inimitabil, acum, fără ingredientele de atunci şi… fără văcuța Mândraia!

(BUD Florica, „Pofta-n cui și alte pohte”, Editura „eLiteratura”, București, 2022, ISBN:978-606-001-442-3)

Foto. Florica Bud

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Copyright © All rights reserved. | Newsphere by AF themes.