Basarabia între agonie și speranță

Basarabia între agonie și speranță

Autor: Theodor Codreanu

Istoriografia basarabeană se dovedeşte a fi revigorată de o nouă cercetare masivă, în două volume, semnată de Galina Martea, Basarabia – destin şi provocare, I, Chişinău, Editura Pontos, 2016, cu o prefaţă de Iurie Colesnic (308 p.), pentru ca în anul pandemiei de coronavirus să apară vol. II, cu subtitlul Filozofia identităţii moldave în anii de independenţă 1991-2020, prefaţă de acelaşi Iurie Colesnic[1], Iaşi, Editura Tipo Moldova, 2020 (449 p.). Prefaţatorul este unul dintre cei mai buni cunoscători ai istoriei Basarabiei, observând, în cazul Galinei Martea, echilibrul dintre inimă şi minte, cum ar spune Eminescu, dintre sufletul îndurerat de basarabeancă şi răceala filosofului şi omului de ştiinţă: „Copleşită de firescul sentiment, siropos, dulceag, de nostalgie, specific neamului nostru, ea ne cercetează discret, cu ochii savantului, care nu pregetă să pună diagnoza cea mai dureroasă, dar cea corectă” (p. 9).

Cine este Galina Martea? S-a născut într-o familie de învăţători eminenţi din comuna Corneşti, judeţul Ungheni, Xenia şi Vladimir Sârbu, la 30 iulie 1959. A parcurs o carieră universitară de doctor în ştiinţe economice, cu specializări şi-n managementul educaţional, exercitându-şi competenţa de specialist principal şi consultant ca şef al sectorului de cercetare-doctorat-învăţământ universitar la Ministerul Educaţiei şi Ştiinţei din Republica Moldova (1990-2006). De amintit, apoi, cariera universitară la Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei, Universitatea de Stat din Moldova, contribuind la promovarea reformelor din sistemul educaţional, iar ca economist, la elaborarea proiectului privitor la strategia de susţinere a dezvoltării întreprinderilor mici şi mijlocii, din partea Ministerului Educaţiei şi Ştiinţei. A dobândit numeroase titluri şi distincţii naţionale şi internaţionale, precum cel de membru titular al Academiei Româno-Americane de Ştiinţe şi Arte (2016), membră a Societăţii Regale de Literatură din Marea Britanie, membru al Uniunii Jurnaliştilor Profesionişti din România etc. Totodată, s-a remarcat ca poetă, eseistă, jurnalistă, prozatoare şi critic literar, atât în revistele importante din Basarabia, cât şi-n cele din România, din „diaspora” şi din străinătate (cu precădere, publicaţii americane). Editorial, a debutat cu volumul de versuri În lumea mea (Chişinău, Editura Lyceum, 1993), continuând cu cărţi de poezie, proză, eseistică, publicistică, filosofie, apărute în Republica Moldova, România, Olanda, în total – peste treizeci de volume de autor şi în coautorat. La 51 de ani, într-o conjunctură de criză politică, familială şi de sănătate, părăseşte ţara şi se retrage în Olanda, la cei doi copii ai săi, Ion şi Daniela, unde îşi continuă activitatea de cercetare şi de creaţie, rodul cel mai important fiind masiva carte Basarabia – destin şi provocare. Notele de faţă vor încerca că conceapă o transversalie în cel de al doilea volum axat pe filosofia identităţii românităţii basarabene. Ţinta aceasta determină şi originalitatea demersului doamnei Galina Martea. E vorba de o sinteză între proza de tip eseistic, angajată afectiv, şi conceptualizarea identitară a destinului acestei provincii izolate de matricea naţională românească, timp de două veacuri, exceptând perioada interbelică. Un demers dificil, proiectat de autoare în trei părţi: I. Omul şi societatea acestuia – dependenţă de nonvalori şi sacrificii; II. Teorii ce ar putea contribui la salvarea poporului român basarabean; III. Învăţături pentru omul societăţii basarabene, dar şi pentru orice individ din astă lume. Aceste trei secţiuni sunt străjuite de două poeme: Ţara mea cu nume „durere, răbdare…” (moto la partea întâi) şi Limba română – imnul identităţii (epilog la partea a treia), volumul cumulând, în total, 57 de eseuri tematice, din diverse perspective conceptuale, concepute însă ca variaţiuni pe aceeaşi temă.

Spuneam că tocmai cel din urmă aspect determină specificul investigaţiilor Galinei Martea, existând şi o metaforă filosofico-teologică centrală, aceea a antitezei netransfigurabile (în cazul de faţă) dintre lumină şi întuneric, altfel spus, o „antiteză monstruoasă” (Eminescu), marcând destinul tragic al Basarabiei. Nu întâmplător primul capitol se referă la Teoria despre lumină raportată la viaţa umană. Basarabia – între lumina răsăritului şi asfinţitului. Existenţă prin laboratoriul (sic!) întunericului. Laitmotivul lumină-întuneric străbate întreaga carte, asigurându-i unitatea descifrabilă în fiecare oglindă conceptuală, ca recurenţă obsedantă, amplificată contrapunctic, având drept ţintă drama identitară a Basarabiei, încât se acoperă deplin titlul prefeţei lui Iurie Colesnic: Parabola identităţii. Sub impactul antinomic intră următoarele concepte politice, sociologice, morale, istorice etc.: independenţa, românitatea, moldovenismul, suveranitatea, identitatea, dezastrul, oropsirea, obscenitatea puterii, obscurantism şi cultură, limba română-limba moldovenească, populismul, demagogia, democraţia, disperarea, ferocitatea umană, migraţia, trădarea intelectualilor, violenţa împotriva copiilor, educaţia, tradiţia, familia tradiţională, corupţia, alegerile, mortalitatea infantilă, unirea, Centenarul Marii Uniri etc. Multitudinea perspectivelor este coroborată cu labirintul spectral al luminii: „Orice lumină, cu diverse nuanţe, creează viaţă şi produce vizibilitate în spectrul zilei şi al nopţii. Lumina, cu o complexitate de fenomene şi radiaţii electromagnetice, se dispersează într-o diversitate enormă de categorii şi forme, acestea fiind definite după efectele produse” (p. 18). Lumina, ca în gândirea poetică şi filosofică a lui Eminescu (suntem „gheme de lumină”, scrie poetul în Fragmentarium), dar şi a lui Lucian Blaga, are subtile implicaţii geografice transbordate în matrice stilistică, în fiinţa şi fiinţarea unui popor, ca şi a indivizilor umani: „Ca urmare, viaţa fiecărui individ corelată în mod direct cu viaţa socială este aceeaşi lumină care produce efectul prin radiaţia unor unde luminoase puternice sau mai puţin puternice în existenţa acestora din urmă, astfel viaţa umană fiind dependentă de intelectul şi de puterea proprie prin care acţionează. La acest subiect al vieţii umane şi sociale se asociază şi teoria luminii prin care există unele popoare în dependenţă de aşezarea lor geografică” (p. 19).

Luminile de care beneficiază un popor şi indivizii acelui neam sunt generoase, în evantaiul cuprins între lumina taborică şi luminile artificial create de om. În acest evantai, Galina Martea distinge, ca şi alţi istorici şi gânditori, lumina murdară, oprimatoare, a imperiilor răsăritene (cea rusească zămislită în „laboratorul întunericului”, resimţită copleşitor de Basarabia, ca abatere de la normalitate) şi lumina civilizaţiei şi culturii vestice. Pseudolumina se arată direct fie la oprimatori, fie de la administratorii corupţi ai unui popor: „În consecinţă, o atare categorie de conducători devalorizează puterea şi personalitatea luminii divine, nemijlocit dând naştere şi sens unei noi lumini, – o lumină nefirească ce este compusă din fantezia şi ipocrizia lor, menită pentru existenţa respectivei comunităţi. Tendinţa acestor administratori sociali este de a elimina complet lumina firească a divinităţii, fiind înlocuită de o lumină de altă natură şi anume: o lumină contrafăcută cu capacitatea de a ţine în întuneric omul societăţii, făcându-l în timp să nu-şi mai poată dezvolta intelectul uman în procesul evoluţiei” (p. 20). Într-un asemenea univers al involuţiei a fost împinsă provincia românească dintre Prut şi Nistru, începând cu anul 1812. Spaţiul geografic însuşi se vede deformat, neantizat, răsfrângându-se în ADN-ul populaţiei: „Totul este stabilit din unghiul luminii imperfecte şi nefireşti care nu oferă omului posibilitatea reală de a-şi obţine independenţa deplină, demnitatea de om, de personalitate şi identitate umană autentică într-un mediu social” (p. 21). Procesul a fost conceput şi consolidat sub ţarism şi adus la deformări groteşti sub regimul sovietic. Cu toate acestea, arheitatea românilor basarabeni, deşi acoperită de cenuşa groasă a istoriei, a reizbucnit la viaţă în anii 1988-1990, finalizându-se cu Declaraţia de Independenţă de la 27 august 1991. Totul părea să se reaşeze în matca românismului, prin schimbările petrecute în anii 1991-1994, până ce lumina murdară a istoriei („Murdară este raza-i ca globul cel de tină”, spusese Eminescu, în Împărat şi proletar) a început să se „revanşeze”, izbucnind infernala „antiteză monstruoasă” dintre lumina firească şi lumina „obscenă” adusă de cuceritori în mentalul colectiv. În 1994, puterea a fost luată de agrarieni, moştenitorii direcţi ai comunismului sovietic. Degringolada politică şi, mai ales, economică au determinat o ruptură profundă în organismul social, situaţie descrisă cu metafora bastonului cu două capete: „unul reprezentând satisfacţia deplină a cetăţeanului faţă de principiile schimbărilor de după 1991, iar altul este insatisfacţia poporului faţă de procesele economice şi sociale ce decurg cu multă dificultate în defavoarea întregii societăţi” (p. 25). Incapacitatea administrativă a clasei politice a produs, pe de o parte, nostalgia după economia centralizată (recte după regimul sovietic) care asigura o minimă supravieţuire materială omului de rând, iar pe de alta, înstărirea unei minorităţi rapace, incapabilă să readucă lumina valorilor naţionale promise de Declaraţia de Independenţă.

Răul distrugător de ideal naţional s-a declanşat încă din 1992, odată cu războiul din Transnistria, încât noua Republică Moldova s-a văzut în faţa autonomiilor etnice: Transnistria (resuscitare a vechiului proiect strategic stalinist din 1924), cu capitala la Tiraspol, şi Găgăuzia, cu capitala în oraşul Comrat. Independenţa se dovedeşte o ficţiune, încât, sub preşedinţia lui Vladimir Voronin, noua Republică Moldova pierde, în Constituţie, numirea limbii de stat – româna, denaturată în „limbă moldovenească”; se elimină şi imnul de stat Deşteaptă-te, române, iar autohtonii, deşi majoritari, se văd antinomizaţi în moldoveni şi români; populaţia ajunsă la limita sărăciei îşi caută salvarea economică în alte ţări, producând fenomenul migraţiei masive, peste care s-a suprapus mentalitatea de emigranzi, cum i-a numit un filosof şi sociolog român, Horia V. Pătraşcu[2], pe cei care încă n-au părăsit ţara, dar care ameninţă că sunt porniţi oricând s-o abandoneze, în semn de răzbunare pe cleptocrata clasă politică. Galina Martea semnalează fenomenul (cu toate că nu-l numeşte astfel) şi pentru Basarabia actuală, recurgând la sondaje sociologice internaţionale: „Conform sondajelor sociale 80-85% din persoanele apte de muncă vor să abandoneze ţara, iar majoritatea tinerilor vor acest lucru, considerând ţara natală ca cel mai nefericit mediu social, luând în consideraţie indicatorii progresului social şi al politicilor publice existente. La acest capitol, Republica Moldova în plan mondial este considerată «ca cel mai nefericit stat din lume»” (p. 129), asemenea şi cel mai puţin vizitat stat din lume, încât publicaţia britanică „Financial Times” scria, cu ironie, că Moldova „E destinaţia perfectă unde scapi de turişti”.

Se ştie că primele temeiuri identitare ale unei naţiuni sunt limba, conştiinţa unităţii etnice, unitatea religioasă, tradiţiile şi obiceiurile, cultura, toate concretizându-se în capacitatea de a crea o statalitate puternică, durabilă. În latinitatea estică, miracolul identitar a răzbătut, în istorie (a se vedea cunoscuta carte a lui Gheorghe I. Brătianu, O enigmă şi un miracol istoric: poporul român, 1940, prima ediţie, în franceză datând din 1937), într-o „mare” slavă, prin miraculoasa conservare a unităţii lingvistice, cu toate urmările de rigoare. Întâietatea limbii, în acest miracol, este observată şi de străini, exemplul emblematic fiind al lui Antonio Bonfini (secretar la curtea lui Matei Corvin, în 1486), din care citează şi actualul preşedinte al Academiei Române, Ioan-Aurel Pop[3], în cartea cu titlu grăitor – Veghea a supra limbii române: „Înecate sub valul de barbari (coloniile romane, n.n.), ele totuşi emană limba romană şi, ca să nu o părăsească nicidecum, se împotrivesc cu atâta stăruinţă, încât îi vezi că luptă nu atât pentru păstrarea intactă a vieţii cât a limbii. Căci cine nu s-ar minuna – dacă ar sta să socotească desele puhoaie ale sarmaţilor şi goţilor şi, de asemenea, ale hunilor, vandalilor şi gepizilor şi incursiunile germanilor şi longobarzilor – că s-au mai păstrat încă până acum la daci şi geţi rămăşiţele limbii romane?”

Minunea aceasta s-ar putea invoca cu atât mai mult în cazul românilor dintre Prut şi Nistru, cei izolaţi de matricea stilistică românească în urma invadării, la fel de cumplite, a slavilor ţaristo-sovietici, care au decis, prin vocea lui Stalin, că în Basarabia se vorbeşte nu limba română, ci „moldoveneasca”, soră a limbii ruse, nicicum mădular al limbilor romanice. Decizia dictatorului a consternat până şi pe intelectualii care s-au văzut în postura de „colaboraţionişti” ai regimului sovietic. În 1953, când îşi dădea duhul malefic Tătucul, Mihail Sadoveanu s-a întâlnit la Moscova, la un congres al scriitorilor, cu Emilian Bucov, care fusese pus în fruntea breslei basarabene. Acesta, siderat de bătălia împotriva limbii române de la Chişinău, i-a împărtăşit spaima marelui Sadoveanu, rugându-l să intervină pe lângă lingviştii sovietici de seamă pentru a repune lucrurile în matca lor firească. Sadoveanu notează în jurnalul inedit (16 decembrie 1953) publicat la Iaşi, în 2005: „A venit la mine Emilian Bâcov cu care am stat îndelung de vorbă despre frământările de la Chişinău în ce priveşte limba moldovenească despre care unii moldoveni ar vrea s-o diferenţieze de cea românească, pentru nu ştiu ce interese. Încercările de a da drept limbă deosebită moldoveneasca, expresii şi cuvinte rostite provincial, e lipsită de seriozitate”[4]. Autorul Baltagului a vorbit, atunci, cu câţiva mari lingvişti de la Moscova, Viktor Vinogradov (1895-1969) şi Ruben A. Budagov (1910-2001)), care i-au dat dreptate, dar s-a dovedit că nu savanţii oneşti decid soarta popoarelor şi a limbilor. Cu toate acestea, scriitorii din Basarabia au continuat să lupte pentru limba română. După retragerea trupelor sovietice din România (1958), în anul 1959 poetul Victor Teleucă scria O altă limbă mai frumoasă nu-i, pentru ca tot el să-l reconfirme pe Antonio Bonfini, într-un eseu închinat limbii române, Car frumos cu patru boi, publicat postum: „Sunt convins că nicăieri în lume nu s-au scris atâtea poezii despre limbă ca la noi în Basarabia. E clar de ce. Starea critică a limbii. Printr-o lege odioasă era sortită pieirii pentru a fi înlocuită cu alta. Într-un fel sau altul, poeţii noştri au câte una, două, trei şi mai multe poezii la această temă”[5].

Biruinţa identitară lingvistică părea să fie o realitate istorică odată cu Declaraţia de Independenţă, la nivel statal, deci. Asta însemna, implicit, că – după model german – o veritabilă independenţă trebuia să ducă la reunificarea cu Ţara-mamă, premisă creată şi-n Congresul Statelor Unite, unde se aprobase Rezoluţia senatorilor Larry Pressler şi Jesse Helms din 28 iunie 1991, care deschidea calea recunoaşterii dreptului Basarabiei şi României să-şi hotărască liber soarta, respectiv dreptul la reîntregire. Dar curând basarabenii se vor trezi că independenţa şi suveranitatea sunt cuvinte aruncate doar pe hârtie (p. 35). Evenimentul nu s-a produs, ceea ce a fost resimţit, de politica americană, că adepţii teoriei moldovenismului  exprimă voinţa majorităţii, că basarabenii nu se mai recunosc ca români, încât, după un sfert de veac, ambasadorul SUA la Chişinău, James Pettit, a respins ideea reunificării, întrucât cele două state nu se mai recunosc aceeaşi naţiune! Mai mult de atât, Republica Moldova s-a dovedit incapabilă a păstra unitatea teritorială, dezbinându-se în trei autonomii! Galina Martea insistă asupra acestui crud adevăr în mai multe capitole (disecând conceptul artificial de moldovenism), cu atât mai mult relativ la consecinţele asupra limbii, în capitolul Identitatea limbii române în ţinutul moldav. Toată lupta scriitorilor basarabeni pentru renaşterea naţională, pentru „recunoaşterea deplină a limbii române”, ca fiind „cel mai de preţ tezaur al poporului român” (p. 147) se spulbera în noile vânturi ale istoriei. Înţelegerea acestui fapt devenea „cestiune de esistenţă” (cum spunea Eminescu, în 1878) a românismului în Basarabia şi nu numai (vezi teritoriile româneşti înglobate barbar în actuala Ucraină). „Odată cu prezenţa limbii române în cadrul ţării – consideră Galina Martea – devenea tot mai rezistentă şi unitatea naţională a românilor basarabeni, respectiv, renaşte sentimentul autentic faţă de întreaga complexitate a valorilor naţionale româneşti, valori care se axau pe limba de comunicare vorbită, tradiţii şi cultura, credinţa, ideologia etc. (…). Toate aceste fenomene au existat în mod unitar până în anul 1994, după care acţiunile ulterioare au schimbat radical cursul evenimentelor şi esenţa lucrurilor, limba română devenind din nou un obiect de vânzare-cumpărare din partea unor demnitari de stat care erau străini idealurilor naţionale româneşti” (p. 148). Asta în ciuda faptului că, în două rânduri, Curtea Constituţională a Republicii Moldava a decis că prioritate, în denumirea limbii de stat, o are Declaraţia de Independenţă (p. 150-151). Proiectul de lege cu privire la modificarea art. 13 din Constituţie, în favoarea limbii române, a fost respins de Parlament, sub cupola moscovită antinaţională a preşedintelui Igor Dodon („o clasă politică cu origini comuniste, promotoare a socialismului sovietic”, p. 151), probabil nu întâmplător chiar în preajma Centenarului Marii Uniri, la 1 noiembrie 2018. Falşi istorici, de aceeaşi speţă, schimbaseră (de la 1 septembrie 2002) şi predarea Istoriei românilor, reducând-o la Istoria Republicii Moldova: din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre, având girul Editurii Academiei de Ştiinţe şi avizul Ministerului Învăţământului, Tineretului şi Sportului. Conform acestei logici aberante, „savanţii” moldoveni atinşi de o ideologie maladivă, antinaţională, trebuiau să interzică istoricilor români de a-l revendica pe Ştefan cel Mare, de exemplu, în organicitatea Istoriei românilor. Aidoma, intraţi în spaţiul „literaturii moldoveneşti”, Creangă şi Eminescu se cuveneau excluşi din literatura română! „Ca urmare, – zice cu „blândeţe” Galina Martea – aceasta reprezintă o nouă tentativă de a denigra limba şi istoria română, valori sacre pentru neamul românesc” (p.152). Atrage însă atenţia că e nevoie de o altă mentalitate a clasei politice devenite inamicul numărul unu al propriului popor, un inamic „deosebit de periculos”, gata să îngroape naţiunea: „în caz contrar, societatea basarabeană riscă să se piardă în negura vremii sau să revină… la tot ceea ce a avut până” în 1990 (p. 155). Totuşi, există speranţă: „Din fericire, clasa intelectuală, scriitorii, tineretul studios promovează insistent cultura autentică română, iar limba română vorbită de către ei este un exemplu bun de urmat pentru întreaga societate basarabeană” (p. 156-157). Destinul limbii române devine o axis mundi a destinului Basarabiei, lumina divină sub semnul căreia autoarea şi-a conceput studiul de caz.

Partea a doua a cărţii Galinei Martea caută soluţii doctrinare şi pragmatice de ieşire a Republicii Moldova din starea de stat eşuat. În primul rând, soluţia trebuia să fie nu o declaraţie de „independenţă” ambiguă, cu urmările ştiute, care au împins noul stat spre dezastrul reîntoarcerii sub guvernare comunistă şi moscovită, statut aberant de cvasigubernie. Soluţia era cea germană, a reunificării imediate, în spiritul deciziei din Sfatul Ţării de la 27 martie 1918. Basarabia nu se afla în situaţia Ţărilor Baltice, ci a celor două Germanii, fapt recunoscut, în 1991, de Rezoluţia Larry Pressler şi Jesse Helms. Numai că acest document crucial a fost ascuns de ochii opiniei publice, fiind scos la iveală abia în 2016 de către primul ambasador român în Republica Moldova, Aurel Preda. Faptul arată, pentru România, că rostul revoluţiei din Decembrie 1989 a fost deturnat/furat de cei care au pus mâna pe putere ca moştenitori ai comunismului „reformat” de tip Silviu Brucan şi George Soros, primul străin care a adus în ţară noua „biblie” cu titlul Pentru o transformare a sistemului sovietic[6].  Altfel spus, românii au cunoscut atunci nu Rezoluţia americană din 1991, ci cartea lui Soros, scrisă în 1990 şi publicată, stranie coincidenţă, la Editura Humanitas, în 1991! Consecinţa: cele câteva decenii de rătăcire identitară şi statală a Republicii Moldova, acompaniate şi de prăbuşirea catastrofală a economiei din ambele state, prăbuşire care a dus la cel mai mare exod de populaţie de pe ambele maluri ale Prutului. Iată de ce Galina Martea preconizează întoarcerea la spiritul deciziei din Sfatul Ţării, din 27 martie 1918, scoţând în evidenţă iniţiativa lui Nicolae Dabija de a înfiinţa, în preajma Centenarului Marii Uniri (27 martie 2016), Sfatul Ţării II, menit să reia procesul istoric organic: „O altă direcţie pentru societatea basarabeană nu poate fi, indiferent de faptul că mulţi dintre guvernatorii şi locuitorii ţării nu doresc acest lucru. Iar eroarea gravă care s-a produs în 27 august 1991 (aşa cum au demonstrat-o specialiştii din domeniu, spunând: odată cu destrămarea URSS, R. Moldova nu a trebuit să-şi declare independenţa, însă a fost necesar să declare unirea cu România, astfel realizând procesul real de reîntregire a neamului românesc cu patria-mamă) trebuie reparată acum, în mod urgent, cu atât mai mult că societatea moldavă actualmente se regăseşte la răscruci de drumuri, poporul fiind foarte dezorientat şi nelămurit în tot ceea ce vrea şi în tot ce trebuie să facă” (p. 356).

Pentru asta e nevoie ca „ambele state româneşti (…) să se aşeze la masa tratativelor/dialogurilor în modul cel mai civilizat pentru a găsi soluţia cea mai potrivită în a revendica această problemă nespus de stringentă a naţiunii române” (p. 356-357). Va fi, desigur, un proces de mare dificultate, dar cu mult mai realist decât visul unor politicieni ca Maia Sandu, câştigătoare, în 2020, a preşedinţiei Republicii Moldova, de a crede într-o integrare în UE fără a fi unită cu Ţara-mamă. (Soluţia e fezabilă, în stadiul actual, doar la nivel abilitate diplomatică!). Perspectiva primirii de noi state în UE este, acum, nesigură pentru un viitor greu de evaluat în timp. Integrarea europeană cea mai realistă este Reîntregirea. Dificultăţile economice ale procesului, desigur, foarte mari, vor fi însă profitabile pentru ambele părţi, în perspectiva unei naţiuni puternice, la nivel european şi nu numai. Galina Martea dedică pagini importante problemei, pornind de la cercetarea realizată de Departamentul geoeconomic al Fundaţiei Universitare a Mării Negre (FUMN), coordonată de Petrişor Peiu. Concluziile investigaţiei s-au formulat în cartea semnată de Dan Dungaciu şi Petrişor Peiu, Reunirea. Realităţi, costuri. beneficii, Bucureşti – Chişinău, Editura Litera, 2017. Este vorba de o cercetare lucidă, de economie armată matematic, verificată şi-n cazul reunificării Germaniei, după cum scriu Dan Dungaciu şi Petrişor Peiu: „…costurile reunificării se raportează întotdeauna la mărimea PIB-ului, pentru că ele sunt asociate reducerii diferenţelor de performanţă economică; modelul cel mai adecvat şi mai apropiat probabilei reunificări a celor două state româneşti este cel german, realizat în 1990; costul reunificării ar părea să fie mare, dar privit în contextul economiei unei naţiuni este suportabil; beneficiile reîntregirii sunt net mai mari decât costurile: în cazul României şi Republicii Moldova, evoluţia în următorii 25 de ani se comprimă în doar 15 (un plus de eficienţă de 40%); şi, nemijlocit, există un plus de PIB, respectiv, de PIB/locuitor, datorate creşterii dimensiunii pieţei şi a creşterii importanţei geostrategice a ţării” (Apud, p. 375).

Pregătirea populaţiei pentru asemenea transformări trebuie să aparţină educaţiei, maturizării morale şi politice a clasei conducătoare, împreună redând demnitatea de naţiune reîntregită (p. 377), ceea ce va duce şi la stoparea migraţiei în masă de pe ambele maluri ale Prutului (p. 378). Totul depinde, în ultimă instanţă, de „întărirea şi protejarea unităţii şi identităţii naţionale româneşti” (p. 379). Rolul primordial, în consens cu transformările economice integratoare, îi revine, după opinia Galinei Martea, educaţiei: „În acest joc al existenţei anume sistemul de învăţământ este eroul principal al schimbărilor şi transformărilor evolutive, fundamentate pe identificarea personalităţii individului şi societăţii” (p 394).

În spiritul coordonatei educaţionale, ultima parte a cărţii Galinei Martea se constituie ca un fel de „carte de învăţătură” de felul celei a lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie, deşi, spre deosebire de ilustrul model, în ansamblu, stilistica autoarei suferă de o anume prolixitate, alimentată/augmentată şi de împrejurările evoluţiei limbii române din Basarabia, prin bilingvism şi izolare istorică, despărţită fiind, atâta amar de vreme, de organicitatea, de splendorile la care a ajuns limba română prin marii ei scriitori, filosofi şi istorici. Asta face ca o carte atât de amară şi de lucidă, ca Basarabia – Destin şi provocare, să fie de o actualitate urgentă şi, în felul ei, un eveniment editorial.

(Recenzie publicată în revista de știință și cultură „Limba Română”, apare sub auspiciile Academiei Române, anul XXXI, nr.1(261), ianuarie-februarie 2021, Chișinău, pag.231-241).

[1] Iurie Colesnic (n. 12 august 1955, Dereneu, raionul Călăraşi), scriitor, politician, istoric, este unul dintre autenticii intelectuali ai mişcării naţionale din Basarabia, autor al lucrării în 10 volume Basarabia necunoscută, serie publicată începând cu anul 1993.

[2] Horia V. Pătraşcu, Idealul valah, Editura Contemporanul, Bucureşti, 2017.

[3] Cf. Ioan-Aurel Pop, Veghea asupra limbii române, Bucureşti – Chişinău, Editura Litera, 2020.

[4] Mihail Sadoveanu, Pagini de jurnal şi alte documente inedite, Editura Junimea, Iaşi, 2005, transpunere dactilografă şi ordonare cronologică de Constantin Miu, Maia Miu, şi Olga Rusu, cu o introducere şi note de Constantin Ciopraga.

[5] Victor Teleucă, „Car frumos cu patru boi”, Editura „Universul”, Chişinău, 2011, p. 28. A se vedea şi Theodor Codreanu, În oglinzile lui Victor Teleucă, Editura Universul, Chişinău, 2012, capitolul Destinul limbii române, p. 81-97.

[6] George Soros, Pentru o transformare a sistemului sovietic, vezi traducerea românească la Editura Humanitas, Bucureşti, 1991.

Foto. Theodor Codreanu