O carte de învățătură

O carte de învățătură

Autor: Liviu Antonesei

După cum spune vorba veche și înțeleaptă, prietenul bun la nevoie se cunoaște. Mi-a confirmat-o recent Mircea Gheorghe, prozatorul și eseistul bucureștean stabilit acum aproape treizeci de ani în Canada, de unde însă ne trimite ba un roman, ba o carte de povestiri, ba una de eseuri. Acum ceva vreme, cînd mă plîngeam de starea de atunci – acum se mai ameliorează – a vederii mele, care mă adusese în imposibilitatea de a mai citi fără lupă cărți tipărite, mi-a făcut o sugestie extrem de bună – să-mi procur cărțile în format pdf și cu ajutorul unui program pe care mi l-a indicat, The Calibre, să le transform în epub. Așa am făcut și am constatat că eu, fanul cărților pe hîrtie, risc să mă îndrăgosesc de noua manieră de lectură. Și pe bună dreptate, am trecut pagina electronică pe fond negru, literele apar scrise cu un alb-gălbui și le pot mări după dorință, am ajuns să pot citi și fără ochelari, ceea ce nu s-a mai întîmplat în ultimii vreo zece ani.

Odată acomodat cu noua manieră de lectură, mi-am spus că, la prietenie, se răspunde tot cu prietenie, așa că prima carte citită a fost “Bucuriile și capcanele lecturii” (Ideea Europeană, 2020), da, o carte de Mircea Gheorghe, pe care o aveam în format pdf de cîteva luni. Pe vremea aceea însă, pentru că altele erau condițiile oculare, mă gîndeam să-mi procur un exemplar pe hîrtie. Bun, am citit-o acum electronic și n-am simțit nici o pierdere! De altfel, ca și autorul acestei admirabile cărți, și eu cred că suportul pe care este așezată o carte este indiferent; tot carte este și săpată în piatră, scrijelită pe plăcuțe de argilă arsă, desenată pe piei de animale, pe papirus, tipărită pe hîrtie sau cu pixeli în spațiul virtual. În fapt, cartea de hîrtie e recentă și acoperă o foarte mică parte din istoria universală a cărților.

Această carte, repet „de învățătură”, o minunată carte de învățătură a lecturii, este alcătuită din mici capitole, care pot fi publicate și citite și ca eseuri independente, tratînd despre istoria cărții, avantajele și bucuriile pe care le provoacă lectura acestora, în general recunoscute de toată lumea, dar și despre primejdiile acestora, despre care se vorbește mai parcimonios. Mai tratează și despre relația autor–cititor prin mijlocirea cărții, despre cea dintre cuvînt și imagine etc. Cum spuneam, capitolele pot fi citite și ca eseuri separate, dar ar fi păcat, pentru că abia întregul, cu multiplele sale fațete care construiesc un poliedru, este extrem de pasionant. Sigur este o carte scrisă de un erudit, nici nu e de mirare la un autor care aproape toată viața activă a fost în slujba bibliotecilor, în țară și în Canada, în biblioteci publice și private. Tocmai de aceea, un mare merit al său este că erudiția e naturală și neostentativă, nu urmărește să epateze pe cei mai puțin culți, ci doar să sublinieze, să accentueze propriile sale afirmații, teze, concluzii.

Într-unul din mesajele schimbate pe cînd mă iniția în programul acela de convertire, Mircea Gheorghe ținea să mă avertizeze: „Țin să-ți atrag atenția că nu faci parte din categoria căreia se adresează o carte de felul acesta. M-am gîndit la tineri și, mai ales, la tinerii inteligenți, curioși, dependenți de lumea gadgeturilor de azi, dar care nu-și dau seama că ele fac parte dintr-o tradiție, o continuă”. Vreau să-l asigur pe Mircea că prevenirea lui nu are țintă în ce mă privește. Mai cred că tocmai cititorii mai experimentați, așa ca mine, se vor bucura cel mai mult de această carte, o vor savura cu delicii infinit mai mari decît cei mai slabi la lectură! Pe de altă parte, sînt convins că, dacă aceștia vor citi cartea lui Mircea, au șanse să devină niște cititori pasionați, ceea ce înseamnă că autorul și-a atins scopul, și-a urmat cum se cuvine intenția auctorială!

Îi mulțumesc lui Mircea pentru această carte, dar și pentru gîndul bun de a mă înzestra cu instrumentul necesar lecturii, în aceste vremuri mai puțin prietenoase cu mine decît altele, care sper să se reîntoarcă grabnic!

(P.S. Liviu Antonesei este adeptul scrierii cu „î” şi „sînt”, drept urmare respectăm dorinţa dumnealui).

Foto. Liviu Antonesei