Dinu Adam: Gâlceava înțeleptului cu meandrele concretului

Dinu Adam: Gâlceava înțeleptului cu meandrele concretului

Autor: Liviu Antonesei (Iaşi)

Atacul imund deckanșat de un ins pus pe harțag, când nu de-a dreptul pe procese, împotriva lui Mircea Dinescu nu este un pamflet. Pamfletul, oricât de dur, pretinde, înainte de toate, talent literar. Încropirea este în fond o repunere în circulație a mitologiei urbane lansată de Micul Colos de la Butimanu în prima parte a anilor ’90, asezonată cu un fel de miștocăreală silnică, în tușe groase. Dacă voia miștocăreala cu dichis, tot de la adversarul ce i-a ieșit intempestiv în față putea lua lecții. Intempestiv e un fel de a spune, omul îl urăște pe Dinescu de multă vreme, din anii ’70-’80, iar dacă nu dau detalii este pentru că aș divulga sursa informațiilor mele și nu vreau să înmulțesc numărul proceselor, nici producția de pamflete fără har. După 90, ura a fost îmbogățită de invidia față de postura de disident a lui Dinescu, de parcă l-ar fi împiedicat cineva să fie și el disident! N-a fost,  asta e, nimeni nu i-a cerut capul pentru atâta lucru, mai ales că a devenit un vajnic anticomunist după dispariția comunismului de pe scena istoriei, măcar de pe cea europeană. Interesant este că a apelat la recuzita butimaniacă un ins care a fost la rându-i victima imaginației mitologice a Micului Colos și a limbajului său spurcat, ca de altfel mulți alți intelectuali și scriitori. La un moment dat Spumegătorul pusese în circulație o „listă neagră” cu peste 150 de nume. Ce ironie a sorții! Să ajungi să-i schimbi pe Noica și Heidegger cu Vadim în calitate de maître penseur, ba chiar și maître du style.

Ceea ce face prietenul Dinu Adam mai jos este o operațiune pe cât de necesară, pe atât de temerară. Ia la rând toate miturile urbane vadimiste repuse în circulație în atacul evocat, le analizează și le deconstruiște prin apelul la fapte, informații verificabile și acte. Cum oamenii preferă miturile, fie și urbane, adevărului, nu știu ce succes va avea. Nădejdea mea este ca măcar oamenii de bunăcredință, dar naivi, care dau credit și colportează asemenea inognimii se vor gândi de două ori înainte de a o face. Când faci asta din naivitate, mai treacă-meargă, dar când o faci știind faptele e o ticăloșie. Am întâlnit asemenea naivi și între comentatorii de pe acest blog, sper să nu devină ticăloși!

*

„Gâlceava înțeleptului cu meandrele concretului

Întrucât știu că-n lista mea de contacte sunt oameni de felurite orientări, opinii, simpatii și antipatii, mă văd nevoit să intervin și eu în discuția privind blitz-atacul d-lui Gabriel Liiceanu împotriva prietenului meu Mircea Dinescu.

Nu ca să-i iau apărarea lui Mircea – sunt convins că se poate descurca singur foarte bine și, de altfel, n-ar fi prima dată -, ci ca să lămuresc câteva pasaje ale actului de acuzare pe care dl. Liiceanu l-a întocmit, pare-se, în baza ucigătoarelor dovezi puse generos în circulație de tribunul Vadim Tudor, cu precădere în revista sa „România Mare”, în urmă cu trei decenii.

De bună seamă, n-am nimic împotriva afinităților care-l apropie pe dl. Liiceanu de ilustrul său predecesor, Vadim, cel ce îmbrăcase tricoul justițiar al morții, aidoma „tizului” său, Tudor Vladimirescu.

Mă surprinde, însă, memoria sa selectivă, căci tot la vremea când Mircea devenise ținta atacurilor din „România Mare”, nici alte persoane publice – și nici măcar dl. Liiceanu – n-au fost scutite de agresivitatea imundă a spumegătorului corifeu, ieșit la lumină de sub poala lui Eugen Barbu.

Neplăcut ar fi să dau crezare mizeriilor scrise pe seama lui Mircea, pentru că asta ar însemna să le cred și pe cele puse, pe-atunci, în cârca d-lui Liiceanu.

Ceea ce nu-s dispus, măcar pentru că sunt unul dintre martorii acelor ani și evenimente, așa că prefer să încerc restabilirea unor mici adevăruri, denaturate în filipica d-lui Liiceanu și picurate sadic în urechile aplaudacilor săi, și dânșii recrutați, pare-se, dintre nostalgicii Vadimului.

Să stabilim întâi contextul (pentru că unora atacul d-lui Liiceanu li se pare ivit din senin): dl. Liiceanu este patronul editurii „Humanitas”.

Editura „Humanitas” a publicat recent o carte a Anei Blandiana, în care distinsa poetă deapănă niscai amintiri, printre care și o nefericită lacună de memorie (sau, mai degrabă, înțelegere „vițăvercea”), pe care însă găsește potrivit s-o stoarcă de zeamă acră pentru a coroda imaginea de disident a lui Mircea Dinescu.

Foto. Dinu Adam cu Mircea Dinescu la Gara de Nord

Cum n-am participat la întâmplare (singurii martori credibili, adică Doinea Cornea și Masha Dinescu, fiind dispăruți între timp), n-am cum face decât să dau crezare ori Blandianei, ori lui Mircea.

Iar Mircea a reacționat prompt și a făcut precizările de rigoare, cam ca la radio Erevan: e adevărat c-a fost vorba despre Hitlerjungenzi, dar tocmai dimpotrivă – spre deosebire de copiii lui Hitler, care și-au apărat tătucul cu prețul vieții, decrețeii lui Ceaușescu l-au răsturnat pe tătuc cu prețul vieții lor.

Ceea ce, recunosc, nu numai c-a fost adevărat, dar și bine spus.

Urmarea este surprinzătoare: nu Ana Blandiana îi dă replica lui Mircea Dinescu, ci dl. Liiceanu, patronul editurii ce-a publicat cartea, care sare ars și inadecvat în apărarea investiției sale editoriale, poate și cu speranța discretă că un scandal este mai profitabil pentru promovarea unei cărți, decât o costisitoare campanie de publicitate.

Cer scuze pentru prea-lunga introducere, însă la mine este boală profesională: ca inginer constructor, nu pot construi decât dacă am așezat fundația.

Chiar dacă m-am împrietenit cu Mircea abia după 1990, nu pot trece, totuși, cu indiferență peste jumătățile de adevăr amestecate cu inexactități flagrante și banalizate minuțios de precursorii d-lui Liiceanu, ca să-i poată da de gândit filosofului.

De pildă, poetul n-a intrat în disidență în preajma lui 1990, ci cu câțiva ani înainte (curioșii pot să citească articolele lui Mircea Dinescu și scrisorile adresate președintelui Uniunii Scriitorilor, în volumul de „Pamflete vesele și triste”), până când, în martie 1989, sistemul a răbufnit și n-a mai tolerat „golănia” lui Dinescu de a-l face cu ou și oțet (apucături culinare, deh) pe Ceaușescu (și taman prin publicații străine), așa că l-a poprit la domiciliu.

Deși recunoaște realitatea revoluției din decembrie 1989, dl. Liiceanu se simte obligat (sic!) să recurgă la scenariile de culise (la vremea lor, acreditate de Vadim), pe care le îmbogățește cu propriile speculații.

Aflăm de la dl. Liiceanu (de parcă n-am fi știut deja) că, poate (sic!), se pregătesc viitoare desecretizări ce vor descâlci drastic rolul de agent al lui Dinescu în respectiva „cacialma istorică” (care deja nu mai este revoluție).

Ni se mai dezvăluie că Mircea Dinescu n-a fost bursier Humboldt în anii ’80, ca dl. Liiceanu, ci absolvent al Academiei „Ștefan Gheorghiu”, uitând să amintească amănuntul că, începând cu mijlocul anilor ’70, toți oamenii care lucrau în presă erau obligați să urmeze cursurile respective, ca să-și poată păstra locul de muncă (iar Mircea era redactor la „Luceafărul”).

La cât de „pușlama” era Dinescu încă de pe-atunci și, iată, până-n zilele noastre (apud dl. Liiceanu), îmi și închipui cam cu câtă osârdie a studiat el documentele de partid și de stat.

Ceea ce știe dl. Liiceanu și nu mai știe nimeni este că absolvenții de „Ștefan Gheorghiu” sunt acum în DIE (mă rog, cred că-i zice SIE), sunt miniștri, prim-miniștri și afaceriști de top; cum Mircea nu-i agent în străinătate, nici ministru, nici prim-ministru, nu-mi rămâne decât să-l încadrez la categoria afacerist de top, deși nu l-am găsit în nici un top al milionarilor (desigur, grație d-lui Liiceanu, vom reveni pe acest aspect).

Prima grijă a lui Dinescu (cam scandalagiu, e drept), în 1990, a fost să obțină de la premierul Petre Roman, pentru membrii Uniunii Scriitorilor, un bloc de locuințe în piața Unirii, precum și două sedii (casa Vernescu și Casa Grădișteanu), în locul celor două sedii confiscate de regimul trecut (care le transformase în ambasade ale Libiei și Irakului).

Tot pe-atunci, în locul locuinței din Bitolia, Dinescu a primit din fondul de protocol, cu chirie, locuința din Aviatorilor, unde s-a mutat doar după ce i s-au dat asigurările că nu fusese naționalizată și nici nu aparținuse vreunui nomenclaturist.

E drept, știe dl. Liiceanu ceva, dar e la fel ca-n istorioara cu Hitlerjungenzii: casa fusese confiscată de statul român în urma condamnării post-sinucidere a fostului ambasador nazist la București, Manfred von Killinger, ca criminal de război.

O vreme, locuise acolo Mia Groza, care nu era nicidecum protejată a Elenei Ceaușescu, ci doar fiica lui Petru Groza, și emigrase (ca indezirabilă) în Germania, dacă nu mă înșel; casa nu mai fusese ocupată mai bine de zece ani, nu pentru c-ar fi fost „villa damnata”, ci pentru că avea nevoie de reparații pe care eventualii pretendenți n-au vrut să și le asume.

Cu tipografia este tot cam ca la radio Erevan: ministrul de externe al Germaniei, Hans-Dietrich Genscher, a avut o întâlnire cu Mircea și s-a arătat dispus să doneze o tipografie (demontată din RDG) scriitorilor din România. Ulterior acestei promisiuni, s-a constatat că, oficial, Ministerul de Externe german nu are dreptul să facă o asemenea donație, decât dacă contribuie la promovarea literaturii germane în afara țării. Ca urmare, a fost înființată „Fundația pentru Promovarea Literaturii Germane în România”, care a primit donația, cu condiția ca aceasta să fie folosită în comun cu Uniunea Scriitorilor, iar, drept garanție, Mircea a devenit și președinte al acestei fundații.

Incitați de Helmuth Britz (poet și traducător de limbă germană, care râvnea să primească cetățenie germană, numai că, în 1991, Germania n-o mai acorda decât dacă se dovedea că este persecutat în țara sa) și de Paul Vinicius (pe-atunci ziarist la „Evenimentul zilei”, devenit între timp poet, dar și disident – împreună cu alții, inclusiv eu – față de Uniunea Scriitorilor condusă de Nicolae Manolescu), nepricepuți în a deosebi un act de trăsură, ce însoțea expediția tipografiei, de actul de donație, unii dintre membrii Comitetului Director al Uniunii s-au inflamat și-au purces la sforăitoare acuze publice la adresa lui Dinescu (promovate, desigur, în „Evenimentul Zilei”), care era la vremea aia cu o bursă la Berlin.

Mircea Dinescu n-a fost măturat, ci, sătul de neputința colegilor săi din conducerea Uniunii de-a înțelege niște proceduri birocratice, de altfel nu foarte complicate, s-a întors în țară, a scris o scrisoare extrem de severă (și îndreptățită), adresată în special „prietenilor” Octavian Paler, Ana Blandiana și Laurențiu Ulici, după care și-a dat demisia, cu lehamite.

În paranteză fie spus, după demisia lui Dinescu, scandalul s-a liniștit, Ulici a devenit președinte al Uniunii, Britz a primit cetățenie austriacă (și s-a reprofilat pe comerțul cu păpuși și jucării de plastic), iar Vinicius a devenit membru al Uniunii Scriitorilor.

După ce conducătorii Uniunii s-au lămurit că, spre surpriza generală, cărțile nu se pot tipări gratis, întrucât Ambasada Germaniei nu are și obligația de-a plăti hârtia, cerneala și salariile tipografilor, tipografia (sămânța scandalului, așadar) a rămas în grija Fundației pentru Promovarea Literaturii Germane, care finanța revista „Neue Literatur” și ziarul „Allgemeine Deutsche Zeitung”.

Recunosc, povestea n-ar fi fost așa de lungă și amănunțit povestită, dacă pe vremea aceea n-aș fi fost purtător de cuvânt al Comitetului Uniunii Scriitorilor, adică dacă întâmplările astea n-ar face parte din propria mea biografie, dl. Liiceanu având pe-atunci cu totul alte preocupări, ceea ce, iată, nu-l împiedică să invoce argumente al căror conținut nu-l înțelege.

Dl. Liiceanu nu pierde ocazia de-a răstălmăci (așa cum mulți alții au procedat înaintea sa) una din declarațiile lui Mircea Dinescu referitoare la demonstrația maraton din Piața Universității, tot pe modelul radio Erevan, căci el, de fapt, tocmai protesta în CPUN împotriva intervențiilor violente și provocărilor cu care echipa de conducere condusă de Ion Iliescu încerca să destabilizeze „zona liberă de comunism”.

Cum eram, onorific, director al editurii sale, „Seara”, unde-și publica volumele de poezie și de pamflete, am organizat împreună și lansările de carte, nu doar la târgul la care se referă dl. Liiceanu, ci și cutreierând țara, de la Arad la Iași și de la Cluj pe Litoral, cu o masă pliantă și cu „portavocea”. Taraful „Mambo Siria”, ce ne devenise un soi de mascotă, ne-a însoțit la târgul de carte de la București, membrii fanfarei fiind îmbrăcați în poncho-uri pe care le confecționasem, într-adevăr, peste noapte din pături. Nu era nicidecum rezultatul vreunui chef prelungit, ci o formulă diferită (scandaloasă, e drept), dar mult mai adecvată noțiunii de „târg”, de-a aduna spectatorii, decât plicticoasele discursuri afectate și excesiv afectuoase.

Cu „moșia lui Dinescu”, dl. Liiceanu dă din nou un rateu răsunător, pentru că fostul și ulteriorul președinte Iliescu n-are nici o legătură cu Portul Cultural Cetate, după cum acesta din urmă nu-i doar pe harta turismului autohton, ci figurează – pentru orice curios de bună-credinţă – și pe hărțile europene, ca singurul port cultural de pe continent (din 2007).

Dacă nu mă înșel (și n-am cum să mă înșel), „Fundația pentru Poezie Mircea Dinescu” a cumpărat portul abandonat de la Cetate (jud. Dolj), scos la licitație spre a fi demolat pentru a se recupera cărămida, în 1998 (parcă președinte, pe-atunci, nu era Iliescu, ci Emil Constantinescu, dar nici acela n-a participat la licitația de la Cetate).

Cum eram, alături de Mircea, cei doi fondatori ai respectivei fundații și, în egală măsură, nepricepuți în valorificarea vestigiilor din epoca comunistă (așa cum au știut s-o facă, cu mare folos, afaceriștii de top despre care amintea dl. Liiceanu mai devreme cu fabricile și combinatele ceaușiste), ne-am mulțumit să folosim o bună parte din banii obținuți de Mircea din cesionarea acțiunilor de la „Academia Cațavencu” pentru a transforma o ruină spectaculoasă într-un și mai spectaculos lăcaș de cultură – asta ar mai lipsi, să vă enumăr aici tot soiul de acțiuni și evenimente care l-au plasat pe harta Europei, fără stipendii de la stat.

Sigur, dacă țineți neapărat, vă pot plictisi și cu astea, numai că d-lui Liiceanu nu i-ar prii, pentru că – spre deosebire de Mircea Dinescu – dumnealui s-a făcut stăpân pe editura Politică, dar nu pentru că i-a făcut-o cadou ministrul culturii de atunci, ci pentru că, la fel ca mulți afaceriști (nu neapărat de top), a aplicat metoda mebo de privatizare, în detrimentul celorlalți angajați ai editurii și-a devenit patronul nu doar al editurii, ci și al unei sănătoase rețele de difuzare de carte.

Personal, n-am intenția să-i reproșez că a fost îndeajuns de abil să-și însușească, aproape legal, ceva ce nu-i aparținea; până la urmă, e bine că a fost dumnealui și nu nepricepuții care au pus pe butuci editura „Cartea Românească”. Editura „Humanitas” a devenit o editură de prestigiu și nu e puțin lucru în zilele noastre.

Ceea ce nu știu, însă, mulți este că dl. Liiceanu și-a dat și dumnealui demisia din Uniunea Scriitorilor, dar nu din orgoliu și lehamite, ci doar pentru a protesta împotriva legii care prevedea un nou mecanism de plată a timbrului literar și-i afecta semnificativ profiturile de editor și difuzor de carte. Detaliile sunt meschine și nu insist, decât la cerere.

Pentru cei care-și închipuie că d-lui Liiceanu i s-a năzărit abrupt și din senin să-i schimbe zugrăveala lui Mircea Dinescu, patronul editurii Humanitas își dă arama pe față cu o comparație pe cât de nepotrivită, pe-atât de asincronă: este un non-sens să compari începutul anilor ’90 (când Dinescu se lua la trântă, fără rețineri, cu regimul lui Iliescu în „Academia Cațavencu”), iar Ana Blandiana „făcea” (mă rog, nu prea știu cum e asta cu făcutul) memorialul de la Sighet, cu anii de după 2014, de când s-a apucat Mircea de emisiuni culinare, ce nu-s doar culinare, ingredientele politice (consecvent împotriva puterii în funcție) fiind mai rafinate decât zeama de portocală, așa că nu-i de mirare că i se par d-lui Liiceanu indigeste.

Oricât de ciudat ar părea, am cam încheiat cu aserțiunile d-lui Liiceanu, pentru că, în rest, colecția sa de imprecații, atribute fără acoperire și impresionisme pudibonde duce o gravă lipsă de argumente.

Singurul lucru adevărat din spusele d-lui Liiceanu este că Mircea nu este nici impostor, nici ipocrit – în plus, își conduce singur mașina cu cutie de viteze automatică, așa că nu poate scuipa semințe între ambreiaj și accelerator, pentru că n-are.

Nu același lucru îl pot spune despre dl. Liiceanu, motiv pentru care îl consider, în continuare, un fel de domn. Capabil, adică, și de una și de cealaltă; și de ambreiere și de accelerație.

Păcat că n-are și pedală de frînă.”

Foto. Liviu Antonesei