Pagină din istoria românilor ortodocși din America şi Canada (I)

Pagină din istoria românilor ortodocși din America şi Canada (I)

Autor: pr. dr. Ilie Rusu

Apariţia comunităţilor ortodoxe româneşti în Statele Unite şi Canada este consemnată la sfârşitul secolului al XIX-lea, după ce s-au aşezat acolo primii emigranţi din Transilvania şi Bucovina. Cea dintâi biserică românească a fost construită în Canada, la Regina Sask, în 1903, cu sprijinul Mitropoliei de la Iaşi, care l-a numit preot acolo pe arhimandritul Evghenie Ungureanu. Au urmat alte zece parohii.

În 1904 s-a înfiinţat şi cea dintâi parohie în Statele Unite, la Cleveland. Trimis special acolo de Mitropolia de la Sibiu,  vrednicul  preot  Moise  Balea  a  reuşit  să  organizeze  noi parohii şi să construiască prima biserică în 1906-1908. Rând pe rând au apărut, în anii următori, parohii ortodoxe române la Detroit, Philadelphia, Canton, Cincinatti şi în alte locuri, sprijinite de Mitropolia din Sibiu, care a trimis acolo preoţi de vocaţie şi buni organizatori. Un rol important l-au avut şi preoţii emigranţi din Cernăuţi, un exemplu fiind Lazăr Gherman, care s-a preocupat de înfiinţarea Episcopiei Româneşti din America sub jurisdicţia Mitropoliei de la Bucureşti.

După primul război mondial, parohiile ortodoxe româneşti de pe continentul nord-american au cunoscut o mare dezvoltare, ceea ce a îndreptăţit Congresul Bisericesc întrunit la Detroit, în 25-28 aprilie 1929, să hotărască înfiinţarea unei Episcopii Misionare în America şi Canada, iar Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a consfinţit această hotărâre prin alegerea, la 26 ianuarie 1935, a arhimandritului Policarp Moruşca, stareţul mănăstirii Hodoş-Bodrog, de lângă Arad, ca cel dintâi ierarh al noii episcopii.

Foto. Episcopul Policarp Moruşca la înscăunarea sa în treapta de ierarh al Episcopiei Ortodoxe Române din America. Detroit, 1935

În aprilie 1963, după decesul episcopului Andrei Moldovan, Congresul Episcopiei Ortodoxe Române din America şi Canada a ales în scaunul vacant al acestei eparhii pe episcopul Teoctist al Aradului, iar Sfântul Sinod a aprobat alegerea şi i-a acordat rangul de arhiepiscop. Din cauza neacordării vizei oficiale, n-a putut lua în primire conducerea acestei episcopii, fapt ce poate fi socotit o voinţă dumnezeiască, pentru că, rămânând în ţară, i s-a netezit calea către Tronul Patriarhal.

În Cuvânt înainte la Almanahul „Credinţa” pe anul 1999 al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române din America şi Canada, dedicat împlinirii a 70 de ani de la înfiinţarea eparhiei, vrednicul de pomenire, patriarhul Teoctist evoca vrednicia înaintaşilor întru credinţă şi propovăduire naţională, spunând: „Dacă tânăra înfiripare bisericească românească de pe pământul american, Episcopia Misionară Ortodoxă Română, s-a afirmat prisositor prin zidiri de sfinte locaşuri şi asociaţii menite a menţine întreaga comoară spirituală de acasă, aceasta s-a datorat primului ei ierarh, fericitul întru adormire episcopul Poliocarp, care şi-a pus sufletul în toată strădania sa duhovnicească şi gospodărească, având şi darul de a-şi alege din rândurile clerului şi credincioşilor colaboratori stăpâniţi de zel şi dăruire pilduitoare”. Altădată îşi exprimă bucuria că „fraţii noştri din Statele Unite ale Americii şi Canada adaugă patrimoniului spiritual american şi canadian, darul ortodoxiei lor străbune cu o vechime de două mii de ani”.

Românii din America şi Canada au fost cei dintâi  din  diaspora  care  s-au  bucurat  de prezenţa patriarhului Teoctist în mijlocul lor, cu prilejul hirotonirii şi instalării noului lor arhiepiscop, Nicolae Condrea, în vara anului 2002, după decesul arhiepiscopului Victorin Ursache, înmormântat la mănăstirea Putna. Atunci, Patriarhul Teoctist le spunea: „Întotdeauna m-am rugat pentru Biserica de aici, de pe pământul acesta atât de ospitalier al Canadei şi Statelor Unite ale Americii, să înflorească. În realitate, generaţii de oameni ce se perindă de-a lungul istoriei nu o împuţinează, ci o îmbogăţesc cu vrednicia fiecăruia dintre ei. Dumnezeu a rânduit ca aşa cum natura de împrospătează neîncetat, tot aşa să se petreacă şi în viaţa noastră a tuturor.

Asemenea unui organism viu este şi Biserica noastră. Prin asemenea momente se dă astfel posibilitatea unei înnoiri a Bisericii, care este Trupul cel viu al Domnului nostru Iisus Hristos. Din acest trup tainic facem cu toţii parte; noi, cei care ne găsim aici, ca şi cei care sunt în inima şi mintea noastră, fraţi şi surori, români de pretutindeni […].

Această vizită a Întâistătătorului Bisericii-mame în mijlocul românilor din America şi Canada, însoţit de ierarhi din ţară şi din diaspora, a fost un moment unic în cronica diasporei româneşti de peste ocean, un adevărat pelerinaj de valoare bisericească nemaiîntâlnită în această zonă, cum de altfel sublinia şi Patriarhul Teoctist în cuvântul rostit în faţa preoţilor şi credincioşilor prezenţi în Catedrala „Sfântul Ioan Botezătorul” din Montreal (Canada), în ziua de  12  iulie  2002:  „Este  pentru  prima  dată  socot,  când  Părintele  duhovnicesc  al credincioşilor ortodocşi români de pretutindeni, înconjurat de ierarhi din ţară şi din diaspora românească, se găsesc aici, cu prilejul hirotonirii şi instalării noului arhiepiscop ales, în mijlocul credincioşilor şi preoţilor din Arhiepiscopia Ortodoxă Română, care cuprinde canoniceşte clerul şi credincioşii din două ţări de frunte din lumea de astăzi, Statele Unite ale Americii şi Canada”.

După cum se ştie, în anii comunismului mărturisirea de credinţă a fost însoţită de multe încercări. Una dintre acestea a fost şi emigrarea ca soluţie extremă aleasă de unii dintre fraţii noştri; ţara de adopţie devenind o a doua patrie pentru unii dintre români. Dar credinţa străbună pentru aceştia, oriunde s-ar fi aflat, a constituit una şi aceeaşi pavăză şi speranţă: „Sunt încredinţat că nu numai cel ce vă vorbeşte este pătrund de însemnătatea şi responsabilitatea păstrării acestui adevăr, ci şi toţi cei de o lege şi de un neam. Să le privim pe toate în lumina unui plan dumnezeiesc, pe care noi nu-l descifrăm nici atunci când suntem fericiţi şi mulţumiţi, dar nici atunci când aşteptăm de la Dumnezeu împlinirea unor rugăciuni ale noastre. Dezlegările vin şi se petrec în planul Său necunoscut, în înţelepciunea Sa de negrăit şi în credincioşia Sa dumnezeiască cu care iubeşte lumea şi pe om, în primul rând.

Iar noi facem parte din lume. Biserica Ortodoxă Română şi fiecare dintre noi suntem din lume, cuvânt rostit de Mântuitorul Iisus Hristos, care a dobândit înţelesuri, după interpretări, fie legate de lumea păcatului, fie de lumea iubirii dumnezeieşti. Şi una şi alta ne arată că Dumnezeu iubeşte omul şi iubeşte lumea…

Fraţii români, mai ales cei din Bucovina şi din Transilvania, au luat calea Oceanului (Atlantic) spre Canada şi America, în secolul al XIX-lea, când ei – mânaţi de suferinţele şi lipsurile lor, sub stăpâniri străine, ameninţaţi şi cu pierderea Legii strămoşeşti, a credinţei ortodoxe – au venit pe pământul nord-american şi au întemeiat pe continentul acesta Biserica Ortodoxă de aici. Aşadar, Biserica noastră din diaspora ar fi un subiect foarte interesant pentru cei care l-ar aborda, având pregătirea şi timpul cuvenit”.

În ciuda tuturor greutăţilor pe care le presupune emigrarea – trebuie să vedem în ea un plan al lui Dumnezeu, prin care a dorit ca Lumea Nouă să cunoască Biserica cea dintru început a lui Hristos, Biserica Sa cea  neschimbată. Prezenţa, lucrarea şi faptele fraţilor noştri români şi ale celorlalţi ortodocşi au fost o autentică predică despre Biserica  lui  Hristos  cea  dreptslăvitoare.  Din  acel  moment, Biserica Ortodoxă nu mai poate fi numită doar Biserica Răsăriteană, ci Biserica prin care Ierusalimul – de unde a început să se propovăduiască Evanghelia în toată lumea – este legată de Sionul cel duhovnicesc, de care vorbeşte Sfântul Ioan Teologul în Apocalipsă, iar Evanghelia lui Hristos s-a predicat până la marginile lumii.

Foto. Pr.dr. Ilie Rusu